OULU

Încă nu-mi dau seama de ce nu m-am opus mai vehement la şedinţă.

De fapt, dacă mă gândesc bine, nu m-am opus deloc. În sinea mea ştiam că va veni şi rândul meu mai devreme sau mai târziu. Doar am dat din cap şi atât.

La întrebarea lui Lars, şeful meu, profesor universitar la catedra daneză a Instiutului de Hidrologie

-Cine merge anul acesta în Groenlanda? am tăcut.

Ca în fiecare an ştiam că ori va merge Ejnar, ori Jarl. Ori poate chiar Ulrik, deşi a cam îmbătrânit şi nu mai face faţă aşa bine provocării frigului.

Dar cum nimeni nu-i răspundea şi toţi îşi făceau de lucru cu nasul în laptopuri exact în acel moment,  privirea i-a căzut pe mine. Care nu făceam nimic.  Măcar să mă fi prefăcut că iau notiţe.

M-a fixat cu privirea preţ de câteva secunde şi gânditor a hotărât:

-Tu vei merge acolo anul acesta. Doar trebuie să începi şi tu cândva.

Ca la un semn s-a destins şi atmosfera din birou, toţi colegii terminând brusc micile lor proiecte la care lucrau cu sârg, exact acolo în mijlocul şedinţei.

-Vei merge în Nuuk, în Vestul Groenlandei, să împarţi teste pentru apă potabilă la cât mai multe triburi de inuiţi din Golful Baffin, a hotărât Lars.

-Guvernul nostru danez e îngrijorat de soarta supuşilor săi care trăiesc izolaţi de-a lungul coastei. Poluarea noastră i-a ajuns şi pe ei. Trebuie învăţaţi cum să deosebească apa potabilă obţinută din topirea gheţii, de cea poluată cu tot ceea ce producem noi pe glob. Tot mai mulţi se îmbolnăvesc din pricina metalelor grele ce ajung în gheţarii lor datorită poluării atmosferice.

Ştiam foarte bine ce înseamnă asta pentru noi. Că trebuie să ne ducem acolo printre gheţuri şi să le construim spitale de campanie. Să transportăm tone de echipamente şi medicamente. Costuri imense doar pentru a scăpa de la depopulare acea parte a Groenlandei, unde speranţa de viaţă scade de la an la an.

Şi ne-am dat seama că puteam evita toate acestea cu costuri minime. Nişte banale teste de apă din hârtie, de aproximativ 1 coroană daneză per test.

Topeşti gheaţa, bagi testul de hârtie în apă şi aştepţi 1 minut. Toate metalele grele sunt evidenţiate acolo, un test fiind suficient pentru un bidon de 20 de litri.

Tot ce trebuie să facă e să nu mai consume din acea bucată de gheaţă poluată. Uneori e de ajuns să te muţi doar cu 100 de metri mai încolo să obţii apa pură şi nepoluată, de Groenlanda. Alteori sunt necesari câţiva km. Dar încă există gheaţă nepoluată acolo.

Doar că mulţi inuiti nu au habar ce e aia poluare şi au continuat să bea apă din aceeaşi sursă de gheaţă ani la rând. Mortalitate infantilă, debilitate şi morţi la 20 şi ceva de ani, au început să fie frecvente.

În fiecare vară mergem printre ei şi încercăm să-i convingem să folosească testele noastre distribuite gratuit. Practic într-un mic pacheţel, lat de trei degete şi gros de 1 cm, încap cam 800 teste. Suficient cât să le ajungă 1 an unei familii mai numeroase.

Dar e nevoie de cineva cu autoritate, cineva ca noi.

Nu au încredere în altcineva, doar în trimişii guvernului danez. De fapt asta e tot ce trebuie să faci ca să răzbeşti şi să obţii cazare, transport şi mâncare bună.

Să scoţi legitimaţia cu stema coroanei daneze şi să spui că eşti trimisul guvernului danez.

La vederea celor trei dragoni încoronaţi, ochii li se umplu imediat de recunoştinţă.

Ştiu că de acolo le vine cam totul. Sunt ei independenţi, au parlamentul lor, dar încă mai au nevoie de noi. Şi oricum, de la strămoşii lor, marea majoritate a eschimoşilor inuiţi pe noi ne ştiu de cârmuitori.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am avion peste 7 zile, aşa că am suficient timp să mă pregătesc. Din Copenhaga voi zbura până pe coasta Estică a Groenlandei, la Kulusuk, cu escală la Reykjavik, în Islanda. Cam 25 de ore cu totul.

Din Kulusuk ar trebui să ajung cu un elicopter până în Nuuk, aflat pe coasta Vestică. Şi de acolo o să tot urc spre Nord, pe coastă, cu snowmobilul, cu sania trasă de caribuu sau automobile de teren acolo unde nu e gheaţă şi zăpadă. Până la Siorapaluk ar trebui să ajung, dar ştim cu toţii că e imposibil. E cea mai nordică aşezare a Groenlandei şi e mult mai accesibilă din Canada decât din Danemarca.

Ce să pun în bagaje am aflat de la Jarl, veteranul nostru în delegaţiile la Polul Nord, având până acum 8 ieşiri de peste 3 luni fiecare.

Mi-a făcut o listă cu toate lucrurile utile ce trebuie să le am la mine… nimic în plus, nimic în minus.

Haine, produse pentru igiena zilnică, o mică rezervă

de biscuiţi proteici, un cuţit universal Mini Hofman Harpoon şi alte lucruri.

Eu mai adaug la toate acestea un fir textil special pentru pescuit, foarte greu de tăiat şi ace de pescuit de diverse mărimi.  Mănuşi îmi aleg unele care se prind de mâneca hainei, să nu le pierd.

Primesc din rezerva armatei o pereche foarte inteligentă de bocanci neexistenţi pe piaţă, ce  produc căldură la mişcare prin arcuirea tălpii. Fiecare pas încarcă puţin şi bateriile necesare încălzirii pe timp de noapte. Baterii care trebuie totuşi schimbate cam la 3 săptămâni.

Pe lângă toate astea, Jarl m-a pus să cumpăr şi o cantitate apreciabilă de prezervative.

-Ia-o ca pe o îndatorire de serviciu, îmi zice Jarl.

-Sigur vei da peste vreo căpetenie inuită care încă trăieşte după vechile tradiţii şi care în semn de mare cinste îţi va oferi pe lângă cazare şi masă pe însăşi femeia lui. Refuzul tău poate însemna o jignire majoră pentru el, făcându-l de râs în faţa semenilor săi.

-Şi mai ales trebuie să le câştigăm încrederea, să-i convingem să utilizeze testele astea blestemate, altfel vor muri şi vor dispărea cu toţii în 70-100 ani.

Mda, obiceiuri păgâne şi proaste, ce să zic. Dar dacă aşa e orânduiala pe acolo, le bag şi pe astea în bagaje.

Şi bineînţeles, testele. Puse în pungi mari, impermeabile şi împărţite în mai multe genţi şi rucsace, evitând astfel pericolul de a le pierde pe toate deodată, în caz de vreun incident.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Cu două seri înaintea plecării ne întâlnim conform obiceiului, la barul Woodstock din No Mans Land, Christiania.

Cartierul-stat autonom din inima Copenhagăi, creat prin anii ’70 de hipioţi şi care rezistă şi până astăzi, fiind tolerat tacit de către guvernul danez. E guvernat după propriile lui legi, iar vânzarea şi consumul de droguri uşoare în baruri e ceva normal.

Mereu venim aici, ori de câte ori pleacă vreun coleg în delegaţii lungi în Groenlanda, să bem şi să ne drogăm.

Mâncăm brioşe cu cannabis de foame şi bem bere de sete. Şi fumăm jointuri cu marijuana pentru noroc.

O singură dată l-am luat şi pe Lars cu noi, să vadă şi el ce e cu superstiţia asta a noastră aducătoare de noroc. Şi mai ales de ce o facem musai cu două zile înaintea plecării.

Motivul ar fi că plecăm din bar aproape de ora închiderii, spre cinci dimineaţa, după care zacem toată ziua mahmuri de droguri şi de băutură.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Sunt deja în Kulusuk.

Din cele 25 de ore cât a durat drumul din Copenhaga până aici, doar vreo 5 ore am zburat. Restul orelor între escale am stat la hotel, bugetul meu aproape nelimitat permiţându-mi asta.

Am ajuns pe o vreme foarte neprietenoasă în Kulusuk. Temperatura e de minus 7 grade şi ninge viscolit, de parcă nu ar fi încă vară.

Nici vorbă de elicopter până la Nuuk. Nu se încumetă nimeni să se ridice de la sol pe vremea asta.

Aşa că sunt nevoit să caut alte căi de a ajunge de pe coasta Estică pe cea Vestică. E vorba de un zbor de cam 700 km, pe deasupra Groenlandei.

Singurele care totuşi mai zboară, între pauzele mici dintre ninsori sunt avioane mici, stil autobuz aerian.

În avioanele astea mici, îndesaţi pe scaune, oameni şi bagaje laolaltă, intră cam 8 persoane.

S-a dus confortul meu de a fi singur în elicopter.

Îmi impun totuşi să rezist unui zbor de nici 3 ore, poate spre 5, după cum ne-a spus căpitanul care vrea să ocolească furtuna de zăpadă, urmărind linia ţărmului la joasă inalţime.

Datorită bagajelor numeroase, şase la număr, am fost nevoit să-mi cumpăr două locuri. Avionul nu are cală, aşa că stau cu ele lângă mine, pe scaunul alăturat. Şi cu unul în braţe, ca să nu fiu nevoit totuşi să mai plătesc şi cel de-al treilea loc.

Mă gândesc că o să mai pierd timpul uitându-mă pe geam şi făcând poze gheţarilor şi aisbergurilor, dacă tot o să zburăm pe lângă ţărm.

Dar vremea frumoasă a ţinut puţin, intrăm într-o ceaţă densă şi nori joşi. N-am de ales, nu văd nimic pe geam, aşa că mă culc.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Nici nu ştiu ce m-a trezit mai curând.

Ţipetele şi urletele celor din jur, sau răpăiala puternică, ca de mitralieră de pe fuzelaj. O ploaie de gheaţă, un fel de grindină de mărime considerabilă, ca nişte mingi de golf, ne bombardează micul avion. Ne uităm disperaţi pe geam şi vedem cum bulgării de gheaţă lasă înfundături adânci şi scrijelesc aripile avionului. Strâng mai tare centura şi rucsacul la piept.

Sper că principiul bombelor din război să funcţioneze şi aici, adică să nu cadă două în acelaşi crater. Dar aici… aici e ploaie. Ploaie cu pietre imense.

Aud ca prin vis un troznet asurzitor în dreapta mea.

Apuc să văd printre picăturile de apă şi mingile îngheţate care îmi lovesc faţa, cum aripa dreaptă a fost smulsă, cu tot cu o parte din fuzelaj.

Tot ce mai ştiu e că am intrat în vrie, aproape vertical.

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Nu înţeleg totuşi de ce mă legăn întruna. Şi soarele ăsta orbitor care îmi intră în ochi. Nu văd nimic deşi am ochii larg deschişi.

Aud mereu bufnituri surde şi pare că mă rotesc şi mă legăn ca pe un vapor.

Pipăi orbeşte în jur. Totul e rece, e gheaţă şi zăpadă pe lângă mine. Sunt încă în scaun bine prins în centură, într-o poziţie ciudată, pe spate.

Reuşesc să-mi deschid centura şi cu un icnet de durere mă prăvălesc pe o parte cu obrazul în zăpadă. Cred că mi-am rupt o coastă. Centura s-a înfipt prea adânc în burta mea.

Culcat pe o parte, aud bufnituri în gheaţa de sub mine şi zgomot de valuri. Şi parcă încep să şi văd ceva în penumbra creată de corpul meu.

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mi-a luat câteva ore să mă dumiresc unde sunt. Sunt pe un aisberg plutitor, de mărimea a două stadioane de fotbal.

Am mers până la capătul micii mele insule, apoi roată de jur împrejur. Se pare că am căzut din avion cu tot cu scaun şi o bucată din podeaua avionului  ce s-au înfipt adânc în zăpadă, atenuând căderea.

Şi acum plutesc în derivă printre alte aisberguri, care se tot lovesc de al meu.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

De două zile tot încerc să smulg scaunul ăsta din strânsoarea gheţii. Nu reuşesc.

E adânc înfipt în gheaţă, mult prea aproape de marginea aisbergului, la doar 5 metri. Îmi e frică să nu îl pierd.

Inventarul meu e compus din hainele de pe mine, scaunul şi rucsacul. Da, rucsacul pe care l-am strâns în braţe în momentul căderii. Cred că a mai absorbit şi el ceva din şocul impactului. Telefonul meu e facut zob in buzunarul hainei.

Şi în afară de câteva vânătăi pe burtă, de la centură, sunt întreg.

Nu ştiu nimic de soarta celorlalţi pasageri din avion. Sunt absolut singur aici, printre gheţari plutitori.

În rucsac am găsit un pachet de biscuiţi, 10 la număr, micul cuţit harpoon, firul textil şi acele de pescuit, multe teste de apă, prezervativele şi bateriile pentru bocanci. Care bocanc stâng nu mai încălzeşte, se văd ceva fire rupte ieşind din căptuşeala de pe interior. Doar dreptul mai funcţionează.

Ore în şir e soare orbitor, bate vântul cu furie şi pare că sunt temperaturi ce oscilează între minus 15 şi plus 2-3 grade.

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Am decis să-mi construiesc un adăpost. Cred că de o săptămână mă adăpostesc lângă două deluşoare de zăpadă, la vreo 50 de metri de scaunul din avion.

Zic o săptămână pentru că am mâncat deja 3 biscuiţi şi jumătate.

Atunci când se mai domoleşte gerul şi soarele începe să fie mai aprins, cred că e un ciclu complet zi şi noapte. Şi eu mănânc jumătate de biscuit pe zi.

Adăpostul mă va ajuta să trec mai uşor peste nopţi. Eu le spun nopţi, deşi soarele nu apune niciodată aici. E doar un amurg palid de nici 2 ore, după care iar e lumină şi soare orbitor.

Cel mai simplu ar fi să sap o gaură în movilele astea de zăpadă lângă care mă adăpostesc de şapte zile. Sunt înalte de cel puţin 3 metri şi par solide.

Încep să sap cu micul cuţitaş harpoon.

Uneori reuşesc să tai şi cuburi aproape perfecte, pe care le rânduiesc în afară, încă nu ştiu ce să fac cu ele. Zăpada nu e tare şi mă afund destul de uşor în ea. Uşor, uşor intru sub acel muşuroi de zăpadă. Pe afară e îngheţat bocnă, ca un zid, dar în interior e moale şi afânat. Sap în adâncime cât pot şi apoi încep să zgurm pereţii de deasupra mea încercând să urc şi în înălţime.

Car zăpada afară, pusă în rucsac şi îndesată bine, pe o gaură prin care intru de-a buşilea, ori cu faţa ori cu spatele.

Hotărăsc că e destul pentru astăzi. Pot intra şi sta în fund şi cu picioarele întinse, sprijinit de perete. Afară zăpada scoasă de mine e aranjată ca un zid în faţa intrării, protejându-mă de vântul puternic.

În sfârşit îmi pot odihni ochii, într-un întuneric aproape perfect. Retina mă arde după şapte zile de stat în soare şi vânt, doar pe zăpada asta orbitoare. Mănânc încă o jumătate de biscuit şi adorm extenuat.

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Aisbergurile au început să se unească între ele, formând o insulă mare, un zapor. Dar nu poţi ajunge pe toate. Între ele sunt hăuri adânci, crevase pline de apa mării.

Şi în faţa scaunului de avion a apărut un aisberg, dar până la el sunt peste 10 metri de apă. Zilnic fac incursiuni în direcţia de unde aud zgomote mari şi bubuituri cauzate de loviturile aisbergurilor.

Biscuiţi mai am doar 3, am început să mănânc doar un sfert pe zi.

Nopţile îmi schimb bocancii între ei şi aşa îmi încălzesc şi piciorul stâng. Bateria bocancului încă rezistă şi mai am încă 4.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

În primele zile am suferit de sete. Zăpada mestecată şi înghiţită nu-mi potolea setea, chiar dacă mă căzneam să o ţin în gură până se topea. Doar îmi îngheţau gâtul şi stomacul, setea rămânând.

Prezervativele s-au dovedit atunci foarte utile. Bag zăpada în ele şi apoi îmi scot un pic călcâiul drept din bocanc. Şi-l bag la căldură, unde zăpada se topeşte într-o apă călduţă şi plăcută la gust. Acum pot bea apă caldă pe săturate. Câteodată mă şi distrez şi desfac ambalajul de poleială al câte unui test şi verific dacă apa mea e bună de băut. E surprinzător de curată.

Interiorul iglu-ului meu e suficient de înalt acum încât să pot merge aplecat în el. Toată zăpada e pusă afară şi aranjată ca un gard-zid protector de jur împrejur. Undeva în tavan, în lateral, am făcut o gaură pe unde intră un pic de soare. Când e prea ger o astup cu zăpadă.

Şi dorm pe căptuşeala scaunului pe care am desfăcut-o cu grijă de pe scheletul metalic. Sub căptuşeala husei sunt un fel de câlţi ca de plapumă şi un burete.

Fierul, scheletul scaunului indiferent cât am dat cu bocancul în el nu am reuşit să-l scot din strânsoarea gheţii. Şi şuruburi nu am găsit, doar suduri.

Şi ar mai fi şi OULU.

Oulu e un pui de focă. Mă obişnuisem cu ele. Apăreau pe banchiza de gheaţă şi imediat fugeau la vederea mea, aruncându-se în crevasele pline de apă.

Când am văzut-o prima oară, am crezut că e un pinguin. Dar aici nu sunt pinguini.

Era pe banchiză, lângă o deschizătură în gheaţă. Eu mergeam ca în fiecare zi în explorare să văd cât de mult s-a mai întins insula mea. La câteva zile încă un aisberg se uneşte de insulă, strâns legat pe sub apă prin formaţiuni tăioase de gheaţă.

Micuţa focă tot sărea întruna în apă, apoi ieşea iar pe margine. Şi iar sărea în apă cu capul în jos. Şi tot aşa. Când m-am apropiat de ea, am înţeles de ce. Fanta prin care se strecurase să iasă pe banchiză se închisese aproape de tot. Mai avea doar vreo 10 cm, insuficienţi pentru corpul grăsun al lui Oulu. Dar ea tot încerca.

Am prins-o de labele din spate în timp ce avea capul înfipt în găurica aia mică din gheaţă, spre abisul ce i-ar fi oferit scăparea.

Şi am îndesat-o în rucsac. E mică, are cam vreo 70 cm şi vreo 10-15 kg. Şi are capul maro şi perfect rotund, ce seamănă cu o bilă mare maro, umedă, de piatră pe care am văzut-o în centrul oraşului finlandez Oulu.

Aşa că i-am spus Oulu.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Biscuiţii i-am terminat cam după 1 lună zic eu, timp în care am răbdat crunt de foame. Dar din firul meu textil şi cu un ac am improvizat o undiţă. Am renunţat la o baterie de la bocanc deja terminată şi am pus-o în loc de plumb, ca să pot coborî firul printre gheţurile subacvatice din crevase, până sub banchiză.

Ca momeală am pus o bucată dintr-un şiret de la bocanc. Mişc firul mereu în sus şi în jos imitând un vierme care înoată pe sub gheaţă.

Primul hering l-am despicat acolo pe loc. Am dat maţele la o parte şi am găsit icre. Aşa crude, galbene şi grase le-am mâncat.

Şi restul peştelui l-am tăiat rondele mici şi le-am lăsat la congelat afară. Le-am ronţăit îngheţate, aşa că nu am mai simţit gustul sângelui crud.

Dar prind doar unul la câteva zile. Şi asta pentru că se tot închid crevasele din gheaţă. Şi mereu trebuie să caut alta şi iar alta.

De scaunul meu de avion am legat câteva laţuri, pe care le-am înşirat pe lângă crevasă, sperând că alte foci care vor ieşi pe uscat se vor agăţa în ele.

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Oulu ştie când prind peşte.

Stă toată ziua captivă între gard şi iglu-ul meu.

Până acum nu intra în iglu si stătea afară zi şi noapte neputându-mă apropia de ea, că mă muşca de mănuşă.

Dar acum când simte că am un peşte în rucsac începe să latre şi să găgăie ca o gâscă sălbatică. Şi apoi intră după mine în iglu.

Într-un colţ i-am amenajat o adâncitură unde se scurge condensul şi apa topită de pe pereţi, adâncă de vreo 2 palme. Se bagă în mica ei piscină şi aşteaptă.

Ştie deja ritualul. Da, ritualul focului.

Ca un Prometeu m-am simţit în noaptea aceea.

Am visat ceva ce m-a sculat brusc din somn. Nu-mi venea să cred că nu m-am gândit la asta până atunci.

Cu ajutorul unei baterii şi a poleialei de aluminiu de pe testele de apă puteam face focul.

Pun poleiala la capetele bateriei şi la mijloc câţiva câlţi din scaunul meu care se aprind în câteva secunde.

Nu prea am eu ce arde, dar e ceva. Am ars complet mocheta prinsă de podeaua avionului.

Şi acum când prind câte un peşte, bucăţile mici le perpelesc la flacăra câtorva teste de apă şi ceva câlţi. Iglu-ul se umple de miros de peşte pârlit, la grătar. Sunt delicioase, deşi ar fi mers şi un pic de sare pe ele.

Oulu primeşte capul, coada, maţele şi oasele şi nu le refuză niciodată. Ştie ca şi mine că trebuie să mănânce dacă vrea să trăiască.

Cred că sunt de peste 2-3 luni aici. Ştiu asta după lungimea bărbii, care are deja peste 2 cm.

În timpul ăsta m-am ataşat de mica făptură marină. Mă ţine lucid, Oulu fiind singura vietate de lângă mine.

Şi îmi place când revin în iglu să o văd cum scoate lătrături guturale şi pufneşte pe nări printre picioarele mele.

Când e în toane bune stă şi la mângâiat, mai ales după ce primeşte un peşte.

Ştiu că o ţin captivă, dar şi eu sunt prizonierul gheţurilor. Categoric nu o pot elibera pe Oulu.

Aş înnebuni aici singur în iglu-ul ăsta. Mai vorbesc cu ea din când în când. Asta o calmează şi o face să nu mai fie speriată de mine. Cred că a mai şi crescut un pic, mie aşa mi se pare că e mai grăsună pe zi ce trece.

La cât e de mică cred că încă nu a văzut oameni până acum. Poate îşi imaginează că sunt vreun urs polar. Dar nu am nici gheare, nici dinţi mari. Tot ce am e micul meu cuţitaş harpoon. Cu care mă urmăreşte curioasă când tai peştii.

Peşti pe care apoi îi mâncăm împreună.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Cred că au trecut deja 5 luni.

Nopţile sunt tot mai lungi şi vara s-a sfârşit. E ger zi şi noapte şi în curând va fi noapte eternă.

Toate crevasele s-au închis şi au îngheţat şi nu mai pot pescui în ele.

În schimb acum pot traversa şi pe alte aisberguri să văd ce e acolo. Nimic, doar întindere albă de gheaţă.

Şi câteodată, câte un miros străin mie.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Zilele au acum doar câteva ore de lumină, maxim 2-3. În rest e noapte.

Micuţa focă Oulu stă şi ea în iglu de când cu nopţile lungi. Doar ziua stă pe afară, încercând să zărească peste gardul de zăpadă. Nu mai am putere să mai explorez prin jur după căi de scăpare. Ar trebui să mănânc câteva mii de calorii zilnic, ca să pot rezista gerului cumplit de afară.

Nu am mai mâncat ceva de 3 săptămâni întregi. O singură dată am mâncat nişte găinaţ de pasăre îngheţat. Arătau ca nişte bănuţi de ciocolată pe zăpadă şi i-am înfulecat pe toţi. Nu aveau niciun gust, erau ca un carton îngheţat.

Apoi toată noaptea am vomitat cu arsuri groaznice de stomac.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Sunt cumplit de slab. Şi slăbit.

Îmi încălzesc apa în prezervative pline cu zăpadă şi băgate sub haine. Nu mai am baterii de ceva timp. 6 baterii x 3 săptămâni una, fac 18 săptămâni. Plus ce a mai trecut de atunci. Da, aşa e, au trecut peste 6 luni.

Şi tot ce am de mâncare acum sunt bucăţi mici din şiretul bocancilor. Sunt din piele întoarsă de bovină. Le ţin în gură şi le molfăi până dispare gustul de vopsea. Apoi simt un gust vag de grăsime de vacă. E tot ce mă mai ţine în viaţă.

Din când în când micuţa focă Oulu mă priveşte calm şi cald. Se mai apropie câteodată şi mă miroase cu mustăţile. Tresar şi eu şi ea când din greşeală mă atinge cu botul ei rece pe mână.

 

Oulu e inteligentă. Citesc iertarea din ochii ei umezi.

Ea ştie…  Ştie ce va urma… A înţeles.

Ea şi-a acceptat soarta de mult timp. Dar eu refuz să văd asta.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

De câteva ore agonizez pe o parte. Tuşesc şi mă chircesc de dureri groaznice de stomac. Îmi este cumplit de foame. Încerc să-mi amintesc din memorie cât poate rezista un om nemâncat. Dar nu mă pot concentra. Halucinez şi vorbesc fără înţeles.

Ştiu că dacă nu fac asta acum, dacă nu ies din iglu-ul ăsta, acum pe lumină, la noapte îmi va deveni mormânt. Un mormânt îngheţat.

Ies târându-mă în patru labe la lumina zilei, uitându-mă în curtea din jurul iglu-ului, pipăindu-mă la brâu după micul cuţitaş harpoon.

Şi o strig pe Oulu.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Lovesc cu sete! …   Cu sete de viaţă!

Lacrimi mari îi ţâşnesc din ochii mari şi maronii.

Oulu plânge! Oulu plânge pentru mine!

Mâna mea stângă cu care îi ţintuiesc capul se udă cu lacrimile reci de moarte ale micuţei Oulu.

Şi mâna mea dreaptă cu care lovesc cu cuţitul îmi e udă de sângele cald şi dătător de viaţă al lui Oulu.

Eu nu plâng!

Sunt mult prea preocupat să o spintec pe micuţa focă Oulu. Să-mi afund mâinile în burta ei caldă căutându-i ficatul.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Nici nu ştiu cât am stat acolo. Cred că ore. Ficatul şi apoi inima le-am mâncat aşa, crude şi calde.

Apoi bucăţi mai mici din focă le-am pus pe zăpadă la îngheţat, ca să le pot ronţăi crude. Curtea din jurul iglu-ului e însângerată toată.

Sunt sătul. Am mai mâncat înainte să mă bag în iglu şi câteva bucăţi de focă îngheţate. Câte puţin, nu-mi permit să vomit, deşi simt mereu senzaţia de vomă. Cred că din cauza bucăţilor de carne ce sunt prea grase şi nesărate. Era bună nişte sare.

 

………………………………………………………………………………………………………………………………………

În următoarele două zile sunt întremat aproape  complet.

Mănânc bucăţi îngheţate de focă la câteva ore şi dorm.

Sigur dorm. Oare?

Ştiu că atunci când dormi, simţul mirosului dispare complet.

Şi totuşi ce e mirosul ăsta groaznic, de animal, ce mi-a inundat iglu-ul?

Lovitura a venit din noapte, de nicăieri.

Ieşit afară în curte, doar am apucat să întorc privirea spre dreapta, unde ştiam că e carnea focii. Cu un răget de fiară, în două labe, un imens urs polar, gălbui, înalt de peste 3 metri s-a repezit spre mine, sfâşiindu-mi cu ghearele umărul drept şi azvârlindu-mă peste gard.

Sunt complet năucit de lovitură. Şi braţul drept îmi atârnă nefiresc pe lângă corp.

Ursul rage din curte spre mine şi pentru câteva clipe se apleacă să înfulece carnea rămasă a focii.

Îmi dau seama că m-a văzut drept un competitor la hrană. Dar sigur după ce va termina cu foca, mă va urmări.

Mă ridic şi încep să alerg spre scaunul de avion. Aud în spatele meu cum ursul rage şi sare şi el gardul dimprejurul iglu-ului.

Fug cât pot de tare ţinându-mi braţul drept nemişcat.

Nu ştiu de ce, dar simt că scaunul acela plin de fiare contorsionate şi ţepoase îndreptate spre cer ar putea fi salvarea mea.

Sunt ajuns de urs imediat ce ajung la scaun, scaun pe care încerc să-l interpun între urs şi mine.

Se opreşte şi rage, după care din două salturi îl ocoleşte agil şi se repede spre mine.

Fug din nou, spre nicăieri acum…

Să fi fost providenţa? Să fi fost norocul?

Cert e că imediat ce ursul a ocolit scaunul, l-am văzut cum se împiedică şi cade răgind si zbătându-se pe gheaţă, ceva ţintuindu-l pe loc. A călcat într-unul din laţurile mele pentru foci, ce erau bine legate de scaunul îngheţat.

Simt că asta e şansa mea. Fug cât pot de repede, în timp ce ursul trage disperat de piciorul din spate încercând să se elibereze. Firul textil e foarte rezistent dar se va rupe cândva.

Trebuie doar să fug, să fug într-una. Mănuşa dreaptă mi s-a umplut de sânge, semn că am o rană la umăr. Din cauza adrenalinei nu am simţit durerea, dar acum o simt. Nu pot face nimic acum, dar ştiu că las pe jos o dâră de sânge şi ursul îmi va lua urma cât de curând.

Imediat ce se va lumina cât de cât, mă voi putea orienta mai bine şi voi şti încotro s-o apuc.

Răgetele ursului sunt din ce în ce mai slabe, acolo, undeva în spate. Asta îmi dă siguranţa că fug în direcţia bună şi nu orbeşte.

Fug spre acel răsărit de soare care pare că e chiar în faţa mea. Puţin câte puţin cerul se luminează în faţă.

Şi totuşi nu e soare, dar vine, vine spre mine.

Un snowmobil cu farurile aprinse se îndreaptă spre mine. Sunt în bătaia farurilor.

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Apuc să ridic mâna stângă în sus cerând ajutor în timp ce mă prăvălesc pe zăpadă. Murmur în continuu:

-Ursul, ursul

-Ataşat guvernamental Danez.

Mâini puternice se apleacă spre mine. Sunt scuturat şi pălmuit pe obraji. Sunt luat pe braţe şi aşezat pe sanie şi învelit bine în blănuri de focă.

Blănuri de focă care mă ating pe faţă.

Blănuri de focă care mă ating pe mână.

Tot felul de amintiri îmi năvălesc brusc în cap.

Lacrimi mari îmi curg pentru prima oară, după atâta timp, pe obrajii crăpaţi de ger.

Lacrimi mari şi sărate îmi ajung la colţurile gurii.

Gustul lacrimilor îmi arată cât de mult mi-a lipsit gustul sărat.

Atunci când am mâncat-o pe micuţa focă Oulu.

Poate că asta ar fi trebuit să fac atunci.

Era de ajuns să plâng cu lacrimi mari şi sărate peste Oulu.

Să plâng cu lacrimi mari şi sărate, atunci când am ucis-o pe Oulu.

Dar eu am ucis-o pe Oulu fără lacrimi.

Am ucis-o doar pentru ca eu să trăiesc!

Trăiesc!

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.