Cititorul În Stele

Cei doi olteni din Băileşti, Mărin Vrăbete şi Ion Beraru se cunoscură încă din burta mumelor lor. Mamele lor borţoase se întâlneau în faţa porţii, se salutau şi se căzneau apoi să se pupe şi să-şi atingă obrazurile, atingându-şi şi burţile una de alta.

Şi ei dinăuntru se înghionteau prin pielea întinsă ca o tobă, simţindu-şi spaţiul vital invadat.

Apoi împreună crescură, împreună se jucară şi la şcoală tot împreună fură. Ce făcu unul, făcu şi celălalt.

Toate vacanţele şi le petrecură împreună. Şi odată îşi făcură unul altuia jurământ, ca toate vacanţele de vară dintotdeauna, să şi le petreacă împreună.

Şi adulţi fiind, în fiecare vară ei se revedeau pentru 3 luni şi îşi luau de muncă la câmp împreună, să-şi respecte jurământul.

Mărin crescuse mai răsărit şi mai solid… Ion rămase mai aşchie şi mai deşirat, dar era vânjos şi el.

Şi amu aveau cam 30 ani. Singurul lucru care-i deosebea era porecla lui Mărin. Cosmologul!

De fapt amu era deja nume în toată regula, lumea îl striga pe stradă Mărin Cosmologu’.

Se alesese cu porecla în împrejurări cât se poate de lumeşti.

Anu’ trecut Mărin fu paznic la lubeniţe lângă cele trei sate ce străjuiesc Lacul Bistreţu: Bistreţ, Plosca şi Cârna.

Aşa, cam la jumatea distanţei dintre Plosca şi Cârna, pe malul Lacului Bistreţu, acolo avea Mărin de păzit plantaţia de lubeniţe.

Ion era şi el la altă parcelă alăturată, paznic la cantalupi.

 

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Nimic neobişnuit în acea zi.

Mărin se sculase, mâncase şi amu se duse şi el ca tot omu’, acolo în tufanele alea mari, unde săpase o groapă propietarul terenului, ca să nu murdărească paznicii lubeniţele.

Şi adusese acolo proprietarul şi ceva hârtie pentru şters, mai exact cărţi vechi de toate tipurile.

Aşa că Mărin al nostru stând acolo pitulat şi ciucit pe vine, luă o carte să citească din maldărul ăla mare.

Puse mâna pe o carte roşie despre constelaţii, destul de subţirică, “Cosmosul… Stelele şi constelaţiile cerului”

Fix 90 de pagini avea. 1 pagină cu prefaţa, 88 cu poze şi descrieri şi un cuprins.

Şi răsfoia Mărin alene şi se uita la fiecare poză, apoi mai ridica ochii la lubeniţe.

Nu prea le avea cu cititul, dar desluşea cuvintele fără probleme. Amu se uita atent la stelele desenate pe fiecare pagină în parte. Nu prea înţelegea ce e cu animalele alea acolo, care scriau cosmologii că ar fi sus pe cer.

El stătea noapte de noapte sub cerul înstelat cu un pai în gură şi cu zaibărul sau plosca de răchie lângă el şi se uita la stele. ÎI plăceau foarte mult stelele, dar doar luminiţe vedea, nicidecum linii şi animale fantastice.

-Ehh, zise el în gând, cosmologii ăştia sunt greu de înţeles.

Şi iară mai privi la lubeniţe să vază dacă vine cineva spre el.

Îşi termină treaba mare, aşa că rupse prima pagină cu prefaţa şi se şterse la dos…

Hmmm, parcă, parcă, mai trebuia că era cam lucioasă hârtia, aşa că mai rupse şi cea de-a doua foaie cu o poză pe ea. O mototoli bine, bine şi apoi o desfăcu satisfăcut uitându-se absent la poză.

-Da, uite amu e numai bună de şters! Aşa mototolită! Şi se şterse.

Şi plecă Mărin din tufanele cele mari printre lubeniţe, în timp ce-şi înnoda sfoara de la pantaloni.

Simţi ceva înţepătură pe picior şi mergând dădu să-l scuture, târşâindu-şi piciorul printre lubeniţe, încercând să-şi scoată ciulinul ăla din interiorul pantalonului. Şi tot scutura, şi-şi tot târşia piciorul.

Scăpa de ciulinul Colţii Babii ce căzu prin crac până pe pământul moale şi nisipos, propice pentru lubeniţe. Se aplecă felicitându-se că nu s-a înţepat şi grijuliu îl ridică degrabă, că ştia că mai obişnuia să meargă desculţ prin tarla.

Ochii îi căzură pe dâra lui prin pământ. Dâra ce ducea de la o lubeniţă la alta şi apoi se continua până spre alta şi încă una, după cum îşi scuturase Mărin cracul să scape de Colţii Babii.

Se opri, îşi scoase pălăria de paie şi se scărpină în cap. Mai privi iar la dungi, apoi se uită spre latrina din tufanele mari.

Ceva, ceva, încolţi în mintea lui, dar nu fu prea sigur. Dădu să plece. Făcu doi paşi şi se mai uită încă o dată în urmă. Negreşit văzu clar cum unise cu o dungă 4 lubeniţe între ele, exact cum văzuse el în desenele alea cosmice.

Se duse la latrină şi luă cartea Cosmosului şi alese un desen la întâmplare. Se duse spre un cuib de lubeniţe şi începu a le mişca cu grijă, să aşeze lubeniţele exact ca în poză. Fu greu, că vrejurile erau încâlcite tare. Ba chiar rupse o mică lubeniţă. Apoi trase dungi cu piciorul între ele şi le uni.

Reuşise. Reuşise să facă constelaţia Berbecul. Acolo pe pământ… Din lubeniţe.

-Nooo Tulai Doamne, aista-i minune Dumnezeiască, îşi zise Mărin. -Ia să mai încerc una. Şi încă una. Şi încă una.

Şi rând pe rând făcu constelaţia Pegasus, Balanţa, Iepurele, Lupul şi încă vreo 10. Şi asta doar mişcând lubeniţele de colo colo şi trăgând linii între ele.

Dar trebui să se oprească. Nu mai putu face alte constelaţii, vrejurile lubeniţelor erau prea încâlcite, şi risca să rupă lubeniţa necoaptă.

Fuse greu, dar amu era tare fericit… Avea o bucăţică din cerul nopţii, acolo pe pământ. Cosmosul se coborâse pe tarlaua lui.

Nu-şi crezu atunci ochilor, cum el Mărin din Băileşti, putu să facă pe pământ, ce numai Dumnezeu făcuse în ceruri.

Şi atunci înţelese… Asta va fi menirea lui de acum încolo.

Va fi Cosmolog.

Va fi şi Cititor în Stele.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Fugi degrabă după Ion ce era la parcela alăturată, cu cantalupi.

-Ioaneee, Ioaneee, fă-te încoa, măăă…

-Ce-i Mărineee?

-Vino mă încoa’ să-mi vezi constelaţiile, măăă. Să vezi cum cerul a coborât pe pământ, măăă. Sunt Cosmolog de acuma, măăă.

Ion săracu începu a se uita cruciş la dungile alea, ce semănau cu şanţuri mici de irigare, ca cele de printre răsadurile de ardei şi castraveţi. Nicidecum nu erau bune pentru lubeniţe.

-Uite mă Câinele, măăă! Uite-o şi pe Andromeda, măăă! striga extaziat Mărin alergând de nebun printre lubeniţe cu cărticica în mână.

-Aha, dacă zici tu, aşa e Mărine, zicându-şi în gând:

-Îl bătu rău soarele pe Mărin azi în cap. L-o cuprins nebunia lubeniţelor!

Şi oricât se căzni Ion, oricât beli ochii la lubeniţe, nu văzu nimica.

Degeaba îi explică Mărin, uite făcui aşa cu lubeniţa asta şi apoi trăsei linii ca să fac constelaţii. Nu înţelegea şi pace.

Sătenii auziră şi veniră şi ei a doua zi să se închine la cerul pogorât pe pământ, acolo la ei în satul Plosca. Văzură la fel ca Ion, doar şanţuri pe pământ între lubeniţe şi clătinară din cap a pagubă:

-Astea n-au ce căuta acilea! Astea e bune numai pentru castraveţi şi ardei!

Dar Mărin nu-i ascultă. El ştia ce ştia.

Vara trecu, lubeniţele se coapseră şi ei reveniră la casele lor.

Mărin aştepta. Şi fierbea.

Toată toamna se pregăti pe îndelete. Îşi luă un catâr şi o cotigă mică. Umblă teleleu zile în şir pe malurile râurilor şi culese saci întregi de pietre rotunjite şi plate, toate negre, frumoase şi  lucioase.

Şi mai culese exact 333 de pietre albe. Toate mari şi plate. Albe, sidefii şi strălucitoare ca marmura.

Încă de cu primăvară se înfiinţă din nou la plantaţia de lubeniţe dintre Plosca şi Cârna.

Dar sătenii nu-l mai primiră. Nu fură mulţumiţi de lubeniţele lui care se cam zborşiseră, zăcând în apa ploii care venea spre ele prin canalele mici ca de irigaţii.

Aşa ca Mărin se duse la Dăbuleni.

Acolo îi ziseră că e cam devreme pentru paza la lubeniţe că de abia ieşiră din pământ ca şi firicele.

Dar Mărin stărui, zise că stă şi neplătit până apare rodul din vrejuri, că le curăţă el de buruiană, pe fiecare în parte.

Sătenii se bucurară tare când auziră că scăpară ei de dezburuienit plantaţia.

Şi acum Mărin era gata să-şi pună planul în aplicare. Planul lui măreţ de a aduce întreg cerul pe pământ. Să coboare toate constelaţiile cerului, acolo în tarlaua lui de lubeniţe, aşa cum văzuse el în cartea Cosmologilor.

Şi începu cu răbdare şi migală să aşeze pe plantaţie cele 333 de pietre albe ce semnificau stelele. Şi să le unească în figuri de animale, săgeţi şi oameni cu pietrele cele negre şi lucioase. Vrejurile de lubeniţe fură apoi direcţionate şi redirecţionate spre pietrele cele albe.

Şi musai acolo lăsă rodul lubeniţei să se dezvolte. Luă piatra albă de dedesubt şi lăsă floarea lubeniţei să dea în rod, exact ca o stea pe cerul nopţii.

Şi creşteau lubeniţele lui văzând cu ochii.

Mari!… Imense chiar!

Şi mult, mult mai repede ca ale celorlalţi lubeniţari.

Când alţii în jur aveau doar flori la lubeniţe, Mărin al nostru avea deja lubeniţa de 8-10 ocale bucata.

Celelalte lubeniţe din plantaţie, rămase fără cărărui de pietre negre şi lucioase între ele, erau normale şi  îşi urmau cursul firesc al naturii.

Amu, exact nu poate ştii nimeni ce se întâmplă acolo cu lubeniţele alea.

Se prea poate ca însăşi Stelele Cosmosului să fi coborât asupra lor o vrajă, drept recunoştinţă pentru truda lui Mărin de a oglindi cerul nopţii pe pământ.

Sau pur şi simplu secretul era în pietrele lui cele negre. Se încingeau aşa tare de la soare, încât noaptea dogorau căldură mare în jur.

Aşa că lubeniţele din cauza căldurii mari, creşteau şi se coceau de două ori mai repede… şi ziua şi noaptea!

Oricum aşa ceva nu se mai văzuse în tot Dăbuleniul. Minune cerească era! Veniră toţi din sat în frunte cu primarul şi preotul.

Toate cele 333 de lubeniţe sădite acum 20 zile erau gata de cules.

Şi se minunară toţi de pietrele lui şi de desenele de pe pământ.

Tuturor le plăcură micile potecuţe de pietre negre şi încinse ce luceau în bătaia soarelui şi pe care guşterii şi şerpişorii stăteau să se încălzească la soare.

Alţii se mai minunară şi de multitudinea de roiuri de furnici ce le traversau, că le barau drumul.

Dar constelaţii tot nu văzu nimeni.

Dar lubeniţele imense le văzură cu toţii şi trecură imediat la recoltat.

Doamneee!!!… Ce mai gust!… Ce mai aromă!

Nectarul zeilor şi dulceaţa zânelor erau în lubeniţele lui Mărin.

Propietarul plantaţiei se îmbogăţi brusc peste noapte. Toţi vroiau una din cele 333 de lubeniţe gustoase ale lui Mărin.  O lubeniţă se vindea cu preţ de cinci ori mai mare faţă de una normală.

Faima i se duse repede şi de atunci îl numiră toţi pe Mărin… Cosmologu’. Mărin Cosmologu’

În sinea lui, Mărin ştia că asta se datora doar Cosmosului. În felul ăsta îl răsplătise pe el, că  recrease cerul nopţii acolo, pe pământ.

Faima i se duse în toată Oltenia şi toţi se băteau între ei să-l angajeze.

Mărin reuşea imposibilul. De pe o plantaţie reuşea să scoată uneori chiar şi 3 recolte. Imediat după cules, propietarii mai sădeau una, că ştiau că lubeniţele lui Mărin cresc ca Feţii Frumoşi, într-o zi cât alţii în trei.

Mărin îşi împlinise visul cu ochii, devenise Cosmologul Olteniei.

Scotea profit frumuşel, astfel încât trebuia să muncească doar cele câteva luni de vară prin pepenării.

Îşi mărise şi rezerva de pietre negre şi lucioase, precum şi de pietre albe şi sidefii. Aşa că pe fiecare plantaţie pe care o lua în îngrijire, luau fiinţă pe pământ, zeci şi zeci de ceruri.

Le ştia pe de rost numele tuturor constelaţiilor şi cum să aranjeze pietrele. Putea să dea viaţă tuturor stelelor de pe cer, acolo pe pământ şi asta de nenumărate ori.

Era mai ceva decât Creatorul lui.

Era un Cosmolog coborât pe pământ.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Treptat Mărin îşi mări şi cerinţele.

Prima fu că el lucrează numai cu ajutor, că nu mai prididea să aşeze pietrele cele albe şi multe, multiplu de zeci de ori a cifrei 333. Başca cele negre de formau cărăruile constelaţiilor.

Aşa că ajutorul lui va fi Ion. Şi că vor zaibăr la discreţie. Şi răsaduri de praz, ardei, roşii şi castraveţi să şi le planteze lângă coliba lor din câmp, dintre lubeniţe. Plus mălai pentru mămăligă.

Cereri acceptate fără cârteală de proprietarii plantaţiei. Ştiau că vor da lovitura cu lubeniţele timpurii şi extra scumpe ale lui Mărin.

Degeaba încercară alţi lubeniţari să-l copieze. Degeaba aruncară ei aiurea pietre negre şi lucioase printre lubeniţe. Chiar şi câteva din marmură albă sidefie.

Nimic nu reuşiră. Tot ce făcură fu să rupă vrejurile de la lubeniţe şi să facă să băltească apa pe sub pietre după ploaie.

Se pare că era totuşi ceva Cosmic la mijloc. Secretul era în aranjamentul pietrelor, pe care nimeni nu-l desluşea.

Cartea era bine ascunsă la chimirul lui Mărin şi doar Ion avea voie să privească în ea.

Şi anii trecură, vreo 3, dar Mărin încă nu era fericit pe deplin. Ceva, ceva îi umbrea fericirea şi măreţia viziunii lui.

Ion îl surprindea adesea cum pierdea nopţile întins pe spate între lubeniţe cercetând stelele şi trăgând dungi imaginare între stelele de deasupra Dăbuleniului.

În inima lui tot la parcela dintre Plosca şi Cârna de pe malul lacului Bistreţu trăgea. Simţea că acolo de unde începuse totul, tot acolo va afla şi răspunsul la frământările lui.

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Aşa că anu’ următor îşi căută de lucru înapoi la Plosca.

Sătenii îl primiră cu onoruri, cântece şi dansuri pe Mărin. Îşi cerură scuze că-l izgoniră în trecut.

Îi onorară toate cererile şi îşi puseră mari speranţe în Mărin că îi va îmbogăţi şi le va ridica satul la rang de oraş.

Şi Mărin şi cu Ion munciră pentru ei cu sârg 5 ani la rând.

Îşi făcură şi case acolo în Plosca. Iar verile, cele 3 luni şi le petreceau pe câmpuri…

Şi amândoi, şi Ion şi Mărin o împărţeau pe Veta.

Cu rândul evident. Fără să ştie unul de altul, sau măcar se prefăceau că nu ştiu.

Aşa, cam o dată la câteva zile se duceau pe rând în sat, cu treburi ziceau ei.

-Unde fusăsi, Mărine? -Iaca, fusei cu treburi prin sat.

Şi la fel Mărin îl întrebă pe Ion:

-Tu Ioane, fusei cu treburi?  -Da, da, avui ceva treburi prin sat.

Veta era o văduvă tinerică din satul Plosca. Şi de când îi răposă bărbatul, îi cam ducea doru’ la barbaţi.

Aşa că atunci când Mărin Cosmologu’, apăru pe la ei prin satul Plosca, nu mai putu după el.

Şi îi aţinu calea până la urmă şi îi zise pe a dreaptă:

-Tu Mărine, vină pe la mine diseară, că vroi şi eu să aflu cum e cu stelele alea ale tale.

Mărin când auzi se bucură fără măsură. Chiar crezu că găsi pe cineva ca el, care îi împărtăşea iubirea pentru stele.

Veni Mărin la Veta, înţolit la 4 ace şi cu cartea stelelor după el.

Se aşezară ei acolo pe laviţă, pe perne şi Veta hoaţă îi turnă repede o băutură.

-Ia un răchiu Mărine, ca să poci vorbi mai cu foc.

Şi se apucă Mărin să rostească acolo cate’n luna şi’n stele şi să bea răchiu după răchiu, că Veta era un drac de femeie şi nu vroia să scape ocazia asta.

Şi odată mi se sculă Veta de pe laviţă, după ce băură vreo 7 răchiuri de fiecare, şi-şi ridică fustele până la jartea.

Şi începu uşor, uşor să lepede câte o fustă, câte o fustă din cele multe câte avea pe ea.

Când nu mai avu nicio fustă pe ea, doar ia transparentă de pe ţâţe, lui Mărin îi pierise graiul de tot.

Mărin nu făcea nimica, stătea ca prostu’ cu ochii în stelele din carte.

 

Atunci Veta se aşeză pe podele, pe perini şi-i zise direct:

-Mărine, lasă un pic citeala şi vină cu bâzdoaca ta acilea la mine în pârlău, că dămult nu mai simţi şi eu  bărbat pă mine.

-Da’ tu Mărine, în timp ce-ţi faci treaba bărbătească, continuă să spui nume de constelaţii, că tare-mi place să auz asta. Şi începu Mărin să-i spuie… că Săgetătorul, că Taurul, că Câinele Mare şi apoi că Câinele Mic.

Şi uite aşa se derulau întâlnirile lor. Mărin vorbea de stele şi Veta se topea toată după vorbele şi atingerile lui.

Apoi şi cu Ion cam tot la fel era, numa’ un pic mai altfel.

Odată îl chemă Veta pe Mărin la ea să-i repare ulucile gardului, dar ca un făcut Mărin era prins atunci cu pietrele lui şi cu aranjatul constelaţiilor dintre lubeniţe. Aşa că veni Ion, cu toate sculele după el.

Şi muncea slăbănogul de Ion acolo în soare şi tăia cu fierăstrăul şi mai bătea un cui, ş-apoi despica lemnu’ cu toporu’. Şi transpiraţia îi curgea pe el şi aşa negru de bronzat ce era, ziceai că lucea în soare.

De după perdele Veta îl spiona, umedă şi ea toată de călduri. Vânjos tare i se părea flăcăul ăsta slăbănog. Aşa că-l chemă în casă la o dulceaţă şi o apă rece din puţ.

-Tu Ioane, nu ţi-i sete măi băiete? Hai vină dragule în casă, să-ţi dau din chisea ceva dulce cu apă rece!

-Da’ zaibăr rece n-ai, întrebă Ion?

-Ba cum să nu, ţi-oi aduce amu ceva zaibăr rece.

Scoase Veta din beci o vadră de zaibăr negru şi rece, de mâna întâi, Puterea Ursului.

Ion bău o carafă dintr-o suflare şi apoi o apucă pe Veta de subsori o aruncă în sus şi o răsuci în aer cu spatele la el. Şi mi-o încovoie acolo pe masă pe Veta o dată, apoi mai bău o carafă de zaibăr şi o încovoie pe pat încă o dată. După a treia carafă de zaibăr băută pe podele, Ion se simţi satisfăcut şi ameţit bine, iar Veta se simţi amorţită de şale şi o dureau şi bucile şi coatele şi genunchii. Dar tare îi mai plăcu.

Şi uite aşa veneau pe la ea cei doi bărbaţi şi de nehotărâtă ce era, nu-şi putea alege numai unul.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Într-o dimineaţă răcoroasă când Mărin se sculase şi îşi făcea rondul obişnuit printre lubeniţe, mai dându-le un bobârnac să vază dacă s-au copt, mai verificând ordinea dungilor negre ale constelaţiilor, văzu cu stupoare că îi dispăruseră câteva stele.

Stele? Constelaţii întregi dispăruseră…

Lebăda nu mai era… Andromeda, Dragonul şi Corbul la fel… Taurului îi lipsea o stea, la fel şi Peştilor şi Balenei…

Tiii, supărare mare pe Mărin atunci. Ţipă degrabă la Ion:

-Sări Ioane că ne furară constelaţiile! Hoţii de stele, măăă!

Ion veni repejor, dar nu avu ce să mai facă. Răul fusese deja făcut.

Lubeniţele Stelare dispărură cu totul.

Nimeni nu era primprejur. Tarlaua era mărginită de lucernă, lucerna se prelungea până spre stuf, după care era lacul. Nici ţipenie de om sau vreo urmă de paşi. Doar un singur pescar îşi vedea de treaba lui cu plasele, hăt departe, pe mijlocul apei.

Supărare mare fu pe ei în ziua aia. Nu le venea să creadă că fuseră prădaţi de hoţi. Stăteau tăcuţi sub nucul din mijlocul tarlalei de lubeniţe şi îi tot dădeau cu zaibăr de supărare.

-Mă Mărine, crezi că e posibil ca lubeniţelor noastre să le fi crescut picioare şi să plece singure de pe tarla? zise Ion privind gânditor undeva în lucernă…

-Ioane te-ai nărozit de tot! Unde boalii ai văzut tu lubeniţe cu picioare, mă?

-Uite colea la noi! Ia uite colo în lucernă cum merg două lubeniţe înspre lac!

Se uită şi Mărin într-acolo şi să vezi grozăvie… două lubeniţe chiar mergeau legănându-se prin lucernă, spre stuful de pe marginea lacului.

-Mă Ioane, aista-i lucru’ dracului. Ia hai tiptil să vedem ce e cu ele. Ia şi bâta cu tine. Ion lua bâta şi Mărin o joardie de alun.

Se apropiară de lucernă şi nu le veniră a crede. Un drac de copil, mic la vreo 7- 8 ani, mergea ghemuit prin lucerna cea înaltă, în pasul piticului cu două lubeniţe pe umăr. Şi mergea greu şi legănat, că erau cam mari lubeniţele pentru el.

-Tu erai împieliţatule hoţul de lubeniţe?!… Aiii?!… strigă Mărin la el.

Ţâncul aruncă lubeniţele în lucernă şi fugi puşcă spre stuf unde se făcu nevăzut.

-Ioane nu-l lăsa să scape măă, strigă Mărin şi se băgară amândoi în stuf după copil, bâjbâind printre frunze.

Ieşiră din stuf şi ce să vezi. Dracul de copil nu mai avuse unde să fugă şi se opri acolo pe un prundiş pe malul apei strigând ca din gură de şarpe: -Tatăăă, Tatăăă!

Mărin îl prinse şi începu al urechea zdravăn, în timp ce-l mai altoia şi cu jordia de alun peste fund.

-Nemernic mic, ai poftit la lubeniţele noastre. Te trimise tac-tu la furat… Aiii?

-Unde-i tac-tu, măăă, unde-i? tot zbiera Mărin la copil.

Tac-su s-a dovedit a fi pescarul de pe mijlocul lacului, care când îşi auzi plozul zbierând, lopăta de zor spre mal.

-Lasă-l bre, că-i rupi urechileee, lasă-l auzi, strigă pescarul spre Mărin apropiindu-se de mal.

-Aha deci, sunteţi amândoi în cârdăşie şi vrurăţi să-mi furaţi mie bunătate de lubeniţe!

-Ce lubeniţe, mă înnebunişi, ce lubeniţe? strigă  pescarul acostând la mal.

-Uite maldărul ăla de colo, de-l fură fie-tu, hoţu’ ăsta mic!

-Aşa făcuşi mă Sucă, întrebă pescarul pe copil? Tu furaşi toate lubeniţele alea? Eu te lăsai aici pe mal să pescuieşti, nu să furi lubeniţe!

-Da tată, zise Sucă smiorcăindu-se, luai că mi-era poftă de lubeniţă.

-Păi bine mă, zise tac-su, de poftă furi o lubeniţă, dar nu o căruţă de lubeniţe! Ce făceai cu toate lubeniţele astea?

-Vrui să le dau la toţi copiii de pe stradă câte o lubeniţă şi mă gândi eu că erau 16 copii cu totul, de aia luai aşa multe! Şi apoi luai şi pentru scroafa Guiţata şi pentru cei 7 purceluşi ai ei, spuse repede de tot Sucă.

-Vrusăşi să-i dai lubeniţele mele Cosmice la scroafă? răcni Mărin…

-Pai da, că e şi ea porc! îngăimă Sucă.

La auzul acestor vorbe izbucniră toţi în râs, aşa că Mărin îi lăsă urechea lui Sucă în pace şi acesta fugi după picioarele lui tac-su.

-Amu, paguba e destul de mare, că lubeniţele astea mai trebuiau să stea vreo 2 zile până la cules, zise Mărin dând ceva bobârnace lubeniţelor rupte din vrej şi uitându-se cu subînţeles în lotca pescarului, unde zărise într-un colţ un butoiaş.

-Nişte răchie nu aţi vrea măi băieţi? Că tocmai ce primi dimineaţă un butoiaş de 5 kile, arvună pentru sturionul ăsta frumos de-l prinsei azi în vârşă, propuse pescarul.

-Ar merge de minune răchia aia… dar sturgeonul ăla o fi bun de mâncat? E gustos? Ioane, mai mâncaşi mă sturgeon până amu?

-Nu Mărine, nu mâncai, zise Ion după ce se gândi destul de mult la răspuns.

Amu, pescarul prins la înghesuială, nu mai avu ce să facă şi le dădu şi butoiaşul de răchie şi sturionul, dar cam fără tragere de inimă.

-Mă’ băieţi, eu vă dau şi răchia şi morunul ăsta, că plodul e mai important pentru mine. Dar să ştiţi că are şi icre, auzi? Aur are în el, mă băieţi, adevăr vă spun! mai grăi pescarul trăgând morunul imens pe uscat.

Şi îl luă pe Sucă de-o aripă şi-l aruncă în barcă înjurându-l de mumă-sa, de bunică-sa, de grijanii şi de sfinţi, cu gândul la paguba mare ce i-o pricinuise lui, cu răchia şi morunul.

Mărin şi cu Ion rămaseră pe mal cu răchia, morunul şi lubeniţele.

-Ioane, haide că avem de treabă. Hai să luăm găleţile, cuţitele şi să spintecăm peştele acilea pe mal. Azi mâncăm regeşte, se felicitară ei, în timp ce luară câte un gât zdravăn de răchie direct din butoi.

Şi munciră ceva la peştoiul ăla până îl curăţară şi tranşară. Şi umplură şi două găleţi de icre. Icre negre.

-Mă Ioane, cum zise ăla că se cheamă sturgeonul ăsta? Moroi, parcă zicea? Ia uite ce icre negre are, zici că-i bolund. Cred că ne păcăli pescarul când ne spuse că are aur în el, auzi!

Se uitară ei la icre şi nu le venea deloc să le oprească să le mănânce, de urâte şi negre ce erau.

-Ioane, io le arunc la raţele alea de se adunară p-acilea primprejur. Nu mănânc icrele astea negre, ce vrei să bolunzesc şi eu ca peştele ăsta? Da carnea-i numa’ bună, ia uite ce albă e!

Şi aruncară la raţe cele câteva zeci de kile de icre negre.

Raţele se repeziră nebune şi se îmbulziră ca disperatele să apuce o gură din icrele alea negre. Răţoi şi raţe se luară la bătaie, doar, doar să apuce o îmbucătură din hrana cea gustoasă.

După ce terminară, începură răţoii să-şi fâlfâie aripile şi năpădiră pe raţe să le coţăie, de ziceai că intrase dracii în ei.

-Tiii, ia uite Ioane ce intrară moroii în raţe, auzi! Ia uite ce se mai aleargă pe lac, zici că bolunziră toate de la icrele astea negre. Bine că nu le mâncarăm noi, se bucurară ei.

Şi în ziua aia făcură morun la grătar, ciorbă de morun acrită cu măcriş, tocană de morun cu sos de roşii. Trântiră şi o mămăligă imensă la ceaun şi petrecură bând răchie şi zaibăr până noaptea târziu.

Şi noaptea îi prinse sub cerul înstelat, uitându-se la stele.

Mărin ofta de zor şi se tot uita la stelele lui dragi de pe cer.

-Ioane, vrui de mult timp să-ţi spui ceva şi uite amu îţi spui. Mai ştii tu când mă apucai de făcut constelaţii pe pământ amu mai bine de 8 ani?

-Da Mărine, ştiu, cum să nu, că doar eram cu tine atunci.

-Uite Ioane, mie îmi lipseşte o constelaţie. Aista-i  oful meu care mă macină de atâta amar de ani.

-Cum aşa Mărine, că doar mereu avem grijă să punem toate cele 333 de stele mari aici pe tarla şi apoi să le unim cu pietre negre, se miră Ion!

-Da Ioane, dar nu e de ajuns auzi? Eu ştiu ce ştiu, îmi mai trebuie o constelaţie. Aia de era pe pagina doi de o rupsei şi mă ştersei cu ea la dos, zise Mărin cu amărăciune. Atunci mă uitai la poză, dar nu-mi mai amintesc cu niciun chip cum arăta şi câte stele erau în ea.

Ion tăcea. Ştia că nu e bine să-l întrerupi pe Mărin când vorbea de stelele lui.

După o vreme Ion zise totuşi ceva:

-Mă da’ ce mă arde răchia asta pe gât! Ce ar fi mers nişte lapte acum, nişte lapte acru covăsit.

-Aşa e Ioane, ce ar mai merge acum ceva lapte covăsit. Cum beam noi de la vaca ta de o adusese tac-tu mare în curte.  Gloaba aia slabă de dădea doar juma’ de kil de lapte dimineaţa şi altă juma’ de kil seara, de zici că era capră zău aşa. Da ce lapte bun dădea, vaca aia a voastră… Trabant parcă o chema. De ce naiba aţi numit-o pe biata vacă, Trabant?

-Păi Mărine vreo 3 zile îi spuserăm Mariţa, ca la orice vacă şi apoi tataie îi schimbă numele în Trabant…  Şi îi puse numele Trabant atunci când primarul Băileştiului veni în sat cu maşina lui cea nou nouţă, un Trabant de culoare verde prăzuliu, explică Ion.

-Da, îmi amintesc de Trabantul ăla, avea şi casetofon auzi, de la nunta lui fie-sa de fălos ce era de maşina lui, nici nu mai tocmi lăutari. Aduse Trabantul în mijlocul curţii cu uşile deschise şi puse mesele în jurul maşinii.

-Şi dădu drumul la sârbe si hore direct din casetofon, şi din când în când, mai dădea şi drumul la motor, ca să nu i se termine bateriile, de îi afuma pe mesenii de la nuntă, continuă Mărin începând să râdă cu poftă.

Râse şi Ion mai tare ca el, până ce deodată Ion începu mai mult a scânci, în loc să râdă.

-Ce-i Ioane cu tine, plângi, ce păţişi? se îngrijoră Mărin.

-Mărine, tocmai îmi aminti ceva… Da tare mi-i frică să nu-mi tragi vreun dos de palmă când ţi-oi spune.

-Spune mă Ioane, nu fii nărod că nu dau eu în tine.

-Mărine eu mai văzui sturgeon d-ăsta, moroi sau cum i-o zice, când eram mic.

-Pai nu zisaşi mă că nu mâncaşi?

-Nu mâncai Mărine, că avusei scarlatină atunci, şi-mi dădea mama numai fiertură de legume fără carne. Dar ăialalţii din casă mâncară toţi.

-Aşa şi ce e cu asta? întrebă Mărin.

-Păi Mărine, tataie pe vremuri pescuia şi el acilea pe Bistreţu. Şi într-o zi veni acasă cu un moroi d-ăsta în căruţă. Şi după ce îl tăie mamai-mea puse şi icrele în două găleţi mari şi le acoperise cu un ştergar… Eu ieşind în curte dădui să mă uit să văz ce era în găleţi şi tatai-miu ţipă să nu le ating, că acolo e sămânţa peştelui. Aur, aur negru îmi amintesc că zise el atunci.

-Şi se duse cu căruţa cu cele două găleţi de icre negre până la domn Primar acas’ şi veni de acolo cu vaca Mariţa legată de căruţă. Şi Măriţa îi spuserăm vreo 3 zile… Asta până află tatai-miu de ce când plecă de la domn Primar din curte, îl auzise strigând la nevastă-sa: -Marioaro, pregăteşte căruţa că plec la Craiova, la Partid.

-Şi se duse acolo şi ăia îi dădură o maşină Trabant pe găleţile alea de icre. Degeaba se mai duse tatai-miu la domn Primar, că nu se mai alese cu nimic de la el. Aşa că de oftică mare ce fuse pe el, tatai-miu îi schimbă numele la vacă în Trabant, sfârşi Ion şirul amintirilor.

Mărin se gândi vreun minut la toate astea şi se sculă într-o rână şi spuse:

-Adică vrei să spui că dădurăm de mâncare la raţe o maşină? Un Trabant? Şi vru să-i altoiască una lui Ion…

-Mărine, promiseşi Mărine, promiseşi, zise Ion ferindu-se.

-Mai bine nu-ţi promiteam nimic, zise Mărin supărat aşezându-se la loc şi bând două guri zdravene de răchie.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Se sculă supărat tare Mărin dimineaţa următoare. Toată noaptea se perpelise visând cum mergea el prin sate şi pe câmpuri cu Trabantul lui. Nici nu-i răspunse lui Ion la salutul de dimineaţă. Se duse în boscheţi, ca de obicei, apoi hotărî să meargă după lubeniţele de pe malul apei.

De mândru şi supărat ce era, nici nu-l chema pe Ion să-l ajute. Dar Ion venise deja singur şi-l urmări prin lucernă şi apoi prin stuf.

Ajunseră la maldărul de lubeniţe…

-Ehh, amu dacă venişi şi tu, apucă şi cară la lubeniţele astea, că or fi totuşi numa’ bune de mâncat, zise Mărin.

Luară amândoi câte una şi merseră umăr la umăr înghiontindu-se pe drum. Parcă îi mai trecea supărarea lui Mărin.

Şi ajunseră pe tarla, de unde dispărură lubeniţele si le aşezară jos, una în stânga alta în dreapta, aşa mai la distanţă, că tare erau grele.

La următorul drum, Ion apucă două lubeniţe deodată. Mărin ca să nu rămâie mai prejos luă şi el două lubeniţe.

Şi se chinuiră ei prin stuf şi prin lucernă, de le amorţiseră braţele să care două bucăţi la 8 ocale bucata.

Şi imediat ce ajunseră la tarla nu mai putură şi le puseră imediat jos, nemaiputând răzbi până la celelalte două lubeniţe. Puseră acolo jos cele patru lubeniţe, două sus şi două jos, aşezate ca un pătrat erau.

Îşi scuturară mâinile şi râseră cu poftă şi se luară la întrecere până la grămada de lubeniţe de lângă apă.

Ion ajunse primul şi luă doar una şi odată se făcu nevăzut în stuf înspre tarla, dar pe altă cărăruie.

Mărin ajuns la maldărul de lubeniţe, nu-l mai văzu acolo pe Ion, aşa că se grăbi tare. Luă două lubeniţe, că nu ştiu câte luase Ion şi fugi din răsputeri înapoi.

Când aproape să iasă din lucernă îl vazu pe Ion cu lubeniţa în mână. Era deja pe tarla şi se uita nedumerit acum, unde s-o aşeze. Ori la primele patru, ori la următoarele doua. Îi fu cam frică de Mărin să nu-l mai supere, aşa că se aplecă ca să o puie fix între ele.

Două lubeniţe erau în stânga şi pătratul de patru lubeniţe, în dreapta mai în jos.

Eiii, şi acu să vezi grozăvie. Mărin se cam chinuia cu lubeniţele lui care-i tot scăpau din mâinile deja amorţite şi se tot oprea şi se uita la Ion ce face cu lubeniţa aia.

Şi odată-mi scăpă Mărin cele două lubeniţe din mâini, de se făcură terci pe pământ. Explodară imediat ca două pocnitori, de coapte ce erau. Şi strigă disperat la Ion:

-Tu Ioaneeeeeee! Stai pă loooc. Înţepeni Ion aplecat de şale cu lubeniţa în aer, gata să-i dea drumul pe tarla.

-N-auzi mă, să stai pe loc Ioaneeee?

-Pai stătui, nu văzui că nici nu mă mai mişcai.

-Nărodule, lasă dracu lubeniţa acolo.

-Aşa… acum dă-te doi paşi în stânga ei. Mai, mai departe du-te. Aşa… e bine!

-Ioaneee, Ioaneee, Ioaneee strigă disperat Mărin, tot făcându-se ciuci pe vine şi ridicându-se.

-Ce-i Mărine, te-ai bolunzit de la răchiul de cu seară?

-Ioaneeee, -Ioaneee, ţipa într-una Mărin.

-Du-te repede şi adă scara şi sacul de pietre negre.

O rupse Ion la fugă după ele, că-i era frică de Mărin să nu-i scape până la urmă vreun dos de labă peste ochi.

Veni Ion cu scara şi o puse la marginea lucernei şi Mărin se sui îndată pă ea.

-Ioane şi-acu apucă-te a le uni pe toate cu pietre negre, aşa cum te învăţai eu.

-Le uneşti pe astea patru, aşa ca un pătrat.

-Si apoi continuă in sus spre cele trei, de stau aşa, ca o coadă de polonic.

-Asta-i Ioaneeee! E gataaa, Ioaneee!… -Vino sus pe scară lângă mine.

Se sui Ion pe scară şi Mărin zise ceremonios:

-Ioane, îţi prezint constelaţia de la pagina 2, cu care mă ştersei eu la dos, acu’ mai bine de 8 ani.

-Asta-i Ioane, asta-i constelaţia care-mi lipseşte. 87 avui până amu, dar mie îmi trebuiră 88.

-‘Mi aminti desenul chiar amu când te văzui aplecat peste lubeniţe.

-Ani la rândul mă uitai pe cer, doar doar oi găsi-o şi uite-o, sigur asta e. Că mă căzneam mereu din amintiri să mi-o imaginez.

-Asta-i tot ce mi-am dorit în toţi aceşti ani, să am tot cerul oglindit în lubeniţele mele.

-Şi se cheamă Carul Mare, că aşa scrie la cuprins.

-De amu gata, mi-am împlinit menirea, îşi încheie Mărin prezentarea, în timp ce chiuia şi îl îmbrăţişa fericit pe Ion. ………………………………………………………………………

După întâmplarea asta Mărin şi Ion nu mai fură paznici la lubeniţe niciodată.

S-au reîntors în Băileşti, la casele părinteşti si se însurară cu două surori oacheşe, surori care le făcură la fiecare câte un băiat.

Ion şi-l boteză pe al lui Caru. Caru Beraru!

Şi Mărin şi-l boteză pe al lui Mare. Mare Vrăbete!

 

Potrivire Cosmică mai mare, nici că se putea face, zău aşa!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Anii trecură, vreo 8-9 la număr şi cum Cosmosul se pare că lucrează pe căi necunoscute nouă, găsi o cale să revină în vieţile celor doi olteni.

Într-o zi de iunie, ţâncul cel mic al lui Ion, Caru, ce avea atunci vreo 8 anişori, plictisindu-se să plimbe cercul prin curte şi să bată mingea pe maidan, se duse în grădina de varză a lui tac-su să se joace.

Şi se apucă în joacă să înconjoare frumuşel fiecare mică verzişoară de abia imbobocită, cu pietricele mici şi rotunde, rămase într-un colţ de curte, de la niscaiva lucrări de zidărie. Umplu grădina de rotocoale si cerculeţe, precum colacii popii de la pomeni… Şi fiecare cu câte o varză fix la mijloc, ca bomboana de pe colivă.

Şi când noaptea venii, stelele se bucurară nespus de modelele acelea de pe pământ şi încercară fericite să se oglindească în grădina de varză a lui Ion.

Nimic… Neam… Nu reuşiră deloc.

Nu era nici urmă de constelaţii acolo în grădină. Doar cerculeţe cu verze la mijloc, fără înţeles pentru stele.

În schimb Luna… Luna fu în culmea fericirii. Ea s-a oglindit perfect în fiecare căpăţână de varză şi în cerculeţele alea dimprejur, de semănau cu aureola ei luminoasă, aşa că învălui şi fermecă noapte de noapte în lumina ei palidă selenară, toate verzele din grădina lui Ion.

Amu, iară nu ştim…

O fi fost lumina Lunii de vină? Că fuse Lună plină alea trei zile!

Sau Ion care turnase din greşeală prea mult azot la rădăcina lor?

Nimeni nu poate şti…

Dar cert e că în câteva zile, verzele lui Ion începură să ia proporţii nelumeşti.

După 3 zile Ion le culese, că deja erau cât gura de la butoi şi nu ar mai fi încăput înăuntru, ca să le puie la murat. Şi aşa, cu greu îi intrară doar câte 2 verze în butoi, de mari ce erau.

Şi după vreo lună să vezi ce minunăţie de varză murată făcuse. Şi ce zeamă de varză… acră de-ţi fluturau urechile când mâncai un borş acrit cu ea… şi sărată exact cât trebuie, de-ţi lua mahmureala băuturii pe loc.

I se duse buhul în toată Oltenia…

Începură birturile să cumpere de la el zeamă de varză, de o ofereau pe post de antidot drojdierilor. La fiecare kil de răchie, primeai şi o juma de kil din zeama fermecată de varză a lui Ion.

Şi gospodinele din satele dimprejur veniră să cumpere de la Ion varză murată fermecată cu foi imense, cât faţa de masă, pentru sarmale.

 

Şi se spune că tot de atunci în toată Oltenia începură să se facă sarmalele mai lungi ca micii de pe dealurile de la Dedulesti, zău aşa!

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.