Robii Domnului Cei Blestemaţi (8)

Robii:   partea 1      partea 2       partea 3    partea 4     partea 5    partea 6     partea 7

O voce nepământeană ce părea că nu era a Vrăjitoarei Parascheva, dar totuşi ieşea din gura ei însângerată rasună in toată curtea:

-Lambrule, azi seminţia blestemată a neamului tău se va sfârşi pe vecie! urlă vocea şi prin zăbrelele gropii fu aruncată păpuşa însângerată pregătită de Vrăjitoare.

Spiridon se aplecă să o ridice şi i-o arătă boierului, ce ripostă imediat, speriat şi nervos:

-Ce mai stăm la taclale atâta! Daţi-i odată foc robului Flăcărică şi tu siluieşte-o mai repede pe roaba asta, până nu arde ţiganul de tot, se răsti el la fie-su.

Servitorii se repeziră şi puseră flacără la picioarele lui Flăcărică.

Ţiganca Trandafira începu să ţipe disperată:

-Ţiganeee! Flăcăricăăă!!!

-Trandafirooo!!! ii răspunse Flăcărică, zbătându-se sub dogoarea focului de la picioare şi dimprejurul său.

Lambru cel mic scoase capul dintre picioarele Trandafirei şi îşi de-te pantalonii jos şi vru a se urca pe fată, dar ea du-se imediat mâna la urechea dreaptă şi îşi scoase din păr acul de argint al maică-sii.

Îl înfipse adânc în gâtul lui Lambru cel mic din dreapta spre stânga şi acul îi ieşi pe partea cealaltă a gâtului.  Îl prinse rapid de celălalt capăt cu mâna stângă şi îşi ghemui picioarele la piept, după care împinse cu putere în Lambru, ţinând zdravăn de ac.

Un sunet ca de butoi desfăcut, ca de cep spart se auzi din gâtlejul boiernaşului Lambru. Traheea împreună cu jugulara fuseră smulse în afară şi sângele începu a ţâşni în toate părţile. Mai apucă să se întoarcă horcăind spre tac-su, care nu-i venea a crede ce vede, apoi se prăvăli pe spate.

-Nenorocitoooo, l-ai omorât pe Floricel, răcni Lambru la Trandafira ce se ridicase de pe masa supliciului… şi smulgându-şi hangerul de la brâu o spintecă adânc pe Trandafira pe burtă.

Aruncând hangerul pe jos, Lambru se prăvăli peste Floricică încercând zadarnic să-i oprească sângerarea şi să-i pună jugulara la loc.

Flăcărică înnebuni când o văzu pe Trandafira căzând în genunchi despicată pe burtă, încercând să-şi ţină maţele la un loc. Şi deşi aproape ardea ca o torţă şi nu urlase deloc până atunci, acceptându-şi moartea cu mândrie, acum urla şi se zbătea ca un Monstru Satanic în flăcări.

Mâinile la spate, prinse în lanţuri de stâlp, arseseră aproape complet… Picioarele la fel şi flacăra îi urca pe piept până spre faţă. Cu urlete inumane şi animalice îşi smulse mâinile arse din lanţuri, mâna  stângă descărnându-se până spre cot şi  rămânându-i acolo, lipită şi carbonizată de stâlp.

Aşa arzând cu flăcări pe el şi urlând din toţi rărunchii fugi şi luă hangerul boierului de pe jos cu mâna rămasă întreagă şi îl înfipse cu ură în ceafa boierului Lambru cel bătrân, direct până în gâtul Bălosului, unindu-i exact ca în figurina Vrăjitoarei Parascheva.

Se repezi apoi la Trandafira pentru a-i sorbi ultima privire din ochi şi a-i şopti drăgăstos:

-Trandafira mea cea dragă!

– Flăcărică, ţiganul meu frumos! îi răspunse ea în timp ce amândoi fură cuprinşi de chinurile morţii. Ţiganul ei o apucă strâns, strâns cu braţele şi vâlvătaia cuprinse hainele Trandafirei şi amândoi începură să ardă violent, ca o Flăcăruie Trandafirie.

Argaţii boierului Lambru vrură să sară să stingă pălălaia trupurilor celor doi, dar boier Matache îi opri, era deja prea târziu. Ştiu că asta fuse vrerea ţiganului Flăcărică, să moară cu ţiganca Trandafira în braţele sale.

Îşi aminti momentul când Flăcărică s-a aruncat la nici 15 ani în faţa mistreţului, atunci în pădure salvându-i poate viaţa. Fusese mândru de el atunci, dar mai mândru era acuma, când Flăcărică al lui mânuise sabia divină şi-l pedepsise pe Lambru cu preţul vieţii lui. Încet, încet, mândriei părinteşti îi luă locul tristeţea tatălui ce şi-a pierdut copilul şi i-a văzut tragicul sfârşit chiar sub ochii lui şi începu a plânge cu icnete în barbă.

Zgomotul de galop al unui cal, începe să se audă din ce în ce mai aproape.

Argaţii se duc şi deschid poarta şi intră grăbit un mesager cu tolba pe umăr.

-Văleu, dar ce s-a întâmplat aici? se miră speriat mesagerul descălecând, uitându-se la trupurile carbonizate si la cele insângerate ale boierilor.

-Blestem băiete, blestem, rosti Matache.

-Blestem zici, repetă speriat mesagerul scuipându-şi în sân de 3 ori.

-Vreau să vorbesc cu boier Lambru, am veşti pentru el.

-Boier Lambru nu mai e. Eu sunt boier Matache, poţi vorbi cu mine.

-Şi la matale boierule veneam, am plic şi pentru matale de la Vodă. Toţi robii ţigani au fost dezrobiţi de Vodă şi veţi fi despăgubiţi cu 10 galbeni de fiecare rob. Vă veţi socoti cu vistiernicul în problema asta, grăi mesagerul înmânându-i ambele plicuri.

-Măi flăcău, cum îţi spune ţie? întrebă Matache pe mesager.

-Toader, boierule.

-Ia spune şi mie rogu-te, când a semnat Vodă actul ăsta? punându-i părinteşte mâna pe umăr.

-Exact acum 2 zile l-a semnat, la Iaşi şi apoi am plecat degrabă toţi mesagerii să dăm de veste la boieri. Şi până aici făcui vreo 2 zile, că am mai avut destule moşii de înştiinţat.

-Acu două zile zici… şi clătinându-se începu a-l strânge zdravăn pe Toader de umăr.

-Boierule ce-ai păţit, ţi-e rău?

– Nu băiatul meu, nu. Acum mergi degrabă la bucătărie, ia ceva bucate pentru drum şi grăbeşte-te să-ţi termini treaba încredinţată… – Cine ştie ce grozăvii vei mai găsi în calea ta, spuse încetişor Matache.

Boier Matache rupse sigiliul lui Vodă de pe plic şi se îndreptă spre cele două trupuri carbonizate.

Citi în gând decretul şi apoi spuse cu voce joasă şi tremurândă:

-Tu Flăcărică, fiul meu şi tu Trandafiro, voi Robii Domnului Cei Blestemaţi, sunteţi în sfârşit liberi… şi dădu drumul hârtiei pe jos.

Baba Parascheva, eliberată de slujbaşi din temniţă, merse bâjbâind cu toiagul ei spre trupurile fumegânde, se aplecă în genunchi şi pipăi cu mâna după scrisoare. Luă foaia şi o privi împietrită de durere, în timp ce din ochii ei albi şi orbi, după atâta amar de ani, începură să curgă din nou lacrimi. Lacrimi mari şi ude, pe obrajii ei zbârciţi curgeau după mai bine de 80 ani de secătuială. Lacrimi ce curgeau pe data şi semnătura lui Vodă Grigore Ghica, făcându-le de nedesluşit.

Şi prin lacrimile cele ude, ce se transformară în adevărate lupe incolore şi translucide ce îi umpluseră ochii, păru că îşi zăreşte pentru câteva secunde, pentru prima şi ultima oară pe Trandafira ei cea dragă, prinsă în braţele carbonizate ale lui Flăcărică.

Şi deşi licărirea de vedere dură doar pentru câteva clipe şi apoi întunericul total şi etern se aşternu din nou pe albeaţa ochilor ei pentru totdeauna,  Parascheva ridică ochii spre cer mulţumind pentru acest ultim dar macabru dăruit de Zeităţile invocate ale Iadului

VA URMA

Pentru postarile mele viitoare vă puteţi abona prin E-mail.

 

bokeh-chain-close-up-119568.jpg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.