Misterioasa lume a lui Peppit capitolul 1

Pentru Dana

Cu pantalonii lui de tweed, sacou de caşmir, cizme maro şi şapcă cu carouri tipic englezească pe cap, Sir John părea un englez cât se poate de normal, ce îşi face plimbarea de dimineaţă printr-o pădurice de stejari.

Ba chiar avea, aşa cum îi şade bine unui adevărat gentleman englez şi un câine, un lunguieţ Teckel şoricar cu picioare bondoace îmbrăcat chic în hăinuţă şi pălărie asortate la carourile mari de pe şapca lui, pe care îl tot strigă cu vocea lui dogită de cele peste 5 decenii de pipat tutun Dunhill.

Nimic mai obişnuit până acum, dar totuşi neobişnuit pentru grozăvia faptelor ce vor urma…

-Ohh, no Peppit, not again. Please do not chase that rabbit again!

Trase apoi o înjurătură zdravănă şi se corectă imediat… doar se chinuia de zor să înveţe limba română, de când trăia aici în Giurcuţa de Sus din Apuseni, asta însemnând că trebuie să o înveţe şi Peppit, vrând-nevrând.

-Peppit… te rog să nu mai urmăreşti iepurele ăla din nou!

Peppit se făcu că ciuleşte o ureche lungă, lungă, dar se răzgândi… În decursul vieţii lui de vreo 10 ani şi până acum nu reuşise niciodată să ciulească vreo ureche. Singurul lucru la care erau bune urechile, erau să-l împiedice să fugă după duşmanii lui. Adică iepurii… Şi veveriţele… Şi popândăii… Şi fluturii… Şi, şi în general tot ce era mai mic ca el. Toţi aveau ceva cu el… şi el la rândul lui, avea ceva cu ei. Într-un fel era reciprocă duşmănia asta.

-Peppit, aminteşte-ţi te rog de ce suntem aici, îl dojeni Sir John… şi băgând mâna în buzunar scoase de acolo o gogomârla verucoasă, mică şi neagră.

Peppit o mirosi atent şi… da, îşi aduse aminte. Mai uita din când în când într-adevar, că era aşa de bătrân că lătratul cel gutural specific şoricarilor fusese înlocuit de schelălăituri anemice, dar mirosul înţepător şi inconfundabil al trufelor pentru care fusese special antrenat şi-l amintea perfect şi îl înviora mereu punându-l pe amuşinat. Făcea asta pentru Sir John gourmand înrăit, trădat de un început de burtă rotunjoară, rezultatul degustării a multor produse pe bază de trufe, fiind un fan declarat al lor.

De fapt acesta a fost şi motivul pentru care Sir John, proaspăt pensionar şi fost militar în Royal Navy din Southampton se mutase în România. Pădurile ce îi înconjurau micul sat erau pline de stejari, la rădăcina cărora Peppit mai afla din când în când câte o mică trufă.

Giurcuţa de Sus se putea numi cu indulgenţă sat, dat fiind că pe coama aceea de deal era numai el şi undeva mai jos încă o casă, a Marioarei, restul caselor fiind la distanţe considerabile.

Mărioara e o femeie la vreo 50 de ani, cu ochelari groşi, şolduri late şi mâini aspre de la spălatul rufelor cu săpun de casă. O vreme predase limba română ca profesor suplinitor la o şcoală din Cluj Napoca şi acum se retrăsese aici, unde îşi câştiga traiul spălând rufele unor pensiuni din zonă.

Când Sir John se mutase în casa aceea veche de vânzare de pe deal, fu bucuros să apeleze şi el la serviciile Mărioarei, scăpând de corvoada menajului şi a spălării rufelor.

Mărioara îi spăla, călca şi apreta cămăşile, făcându-le scorţoase şi ţapene, exact ca şi Sir John, ce mai tot timpul era ursuz şi morocănos, stâlcind cuvintele în limba română ce îi punea mari dificultăţi în exprimare.

Dar într-un fel trăiau în simbioză perfectă de vreo 3 luni, el plătind-o destul de bine şi ea făcându-i menajul şi mai nou aducându-i mâncare caldă în fiecare zi. Mâncare în care punea evident şi trufe. Sir John o învăţase cum să radă câteva feliuţe în absolut toate bucatele…până şi în plăcinta cu mere îi punea câteva răzături de trufe, de căpăta un gust înţepător şi miros puturos ca al unei brânze de burduf învechite.

………………………………………………………………………..

Azi e o zi mare pentru Sir John. Ziua lui de naştere va fi în curând şi tocmai a primit cadoul ce şi-l făcuse singur, un performant detector de metale ultra performant comandat din Germania. Pe lângă trufe, căutatul comorilor e o altă patimă de-a lui, trăind tot timpul cu mirajul unei descoperiri epocale, comori, monede sau pepite de aur.

Mărioara îl găsi în curte cu braţul acela lung metalic şi robotic, “cosind” de zor iarba din curte.

-Sir John, dar ce cârjă ciudată aveţi, glumi ea deşi ştia foarte bine la ce foloseşte aparatul cel ciudat.

-Dear Mărioara, e doar un detector ultra performant de metale rare, cu Gps şi Pulse Induction … Dar se pare că nu e nicio comoară aici în curtea mea, spuse el trist… Sper că voi avea mai mult noroc prin păduri în timp ce Peppit caută trufe.

-S-ar putea să aveţi noroc, se spune că pe aici sunt multe comori îngropate de turcii şi haiducii vremurilor vechi, îi înflăcără Mărioara imaginaţia lui Sir John, ce începuse să se apropie de ea.

Ultra performantul detector începu, la aproximativ 5 metri de Mărioara, să piuie slab şi apoi din ce în ce mai intens când se apropie de ea.

-Ia te uită că totuşi merge, se minună Sir John. Mă speriasem că e defect, zâmbi el, urcând detectorul spre faţa Mărioarei unde obţinu semnal maxim.

– E doar un molar de aur. Un pariu pierdut în tinereţe pe la vreo 25 ani, că pot deschide o sticlă de bere cu dinţii. Ei bine am reuşit, dar asta m-a costat primul molar din stânga sus.

-L-am pus la oraş la un dentist african, ce mi l-a recomandat ca fiind cel mai bun material pentru mine, râse Mărioara şi deschise gura mare, făcând să apară un dinte aurit.

– Sper că nu vreţi să-mi luaţi dintele Sir John, continuă ea glumind, glumă pe care Sir John nu o gustă deloc, ba chiar oripilându-se la gândul de a scoate cuiva un dinte.

Cu tot cu detector, Sir John se simţea cu adevărat împlinit şi îşi putea trăi visele tinereţii, hălăduind prin păduri după trufe şi comori, împreună cu bătrânul Peppit.

Mărioara hotărî să îi prepare de ziua lui de naştere un meniu festiv, ba poate chiar să-i cumpere un cadou moşuleţului ăsta ursuz, pe care fără să vrea îl îndrăgise, tot mergând la el zi de zi să-i deretice prin casă sau să-i ducă de mâncare.

E singură de când soţul îi plecase la muncă în Italia şi în locul lui venise doar poştaşul cu ceva hârtii de divorţ pe care să le semneze, iar Maria fiică-sa era mare, studentă în Cluj Napoca.

Hotărâtă să îl surprindă merse la oraş să-i caute un cadou frumos şi elegant, pe gustul unui englez ca Sir John şi străbătu toate magazinele de suveniruri, de antichităţi şi picturi vechi, până crezu că îi găsi ceva pe gustul lui.

Când ziua de naştere veni, bucatele festive şi nelipsitul tort cu ciocolată şi trufe îşi făcură loc pe masa lui Sir John, care din politeţe şi dornic de companie, o invită să i se alăture festinului şi să servească împreună ceva whiskey de calitate.

Primind cadoul cel plat şi frumos împachetat, Sir John îl desfăcu cu o surprindere mascată şi reţinută.

Înăuntru găsi o ramă ce avea înăuntrul ei o bucată de piele de vacă, antică şi de demult, cu o hartă inscripţionată pe ea.

-Vânzătorul de antichităţi care mi-a vândut-o, mi-a garantat că cine va desluşi înţelesul acestei hărţi va găsi un tezaur, o comoară nepreţuită, îi grăi Mărioara încântată de cadoul ei.

Intr-adevar, nu ar fi existat alt cadou care să-l entuziasmeze mai mult pe morocănosul Sir John, ce începu deja a visa cu ochii deschişi, privind în harta veche încercând să-i desluşească tainele, asta făcându-i ziua de naştere cu adevărat perfectă…

A doua zi, în timpul micului dejun, Sir John cercetă amănunţit harta, deschizându-şi Gps-ul, încercând să zărească vreo similitudine. Cu uimire constată că indicii şi apropieri erau destule, ba parcă îşi amintea că fusese prin zonele acelea acum ceva vreme, asta zorindu-l să termine masa mai repede şi să plece degrabă…

-Dear Peppit, ce mă fac eu cu tine, se văicări Sir John, încercând să dea vina pe Peppit pentru pauzele în care se oprea pentru odihnă, răstimp în care îşi trecea mâna pe chelia lui cea perfect ţuguiată, gest devenit tic deja, moştenit de pe vremea când avea o coamă ca de leu pe cap.

-O să ajung să te car pe braţe şi să adulmec eu la rădăcina stejarilor în locul tău, se văicări el uitându-se la Peppit ce la fiecare oprire cădea lat pe pământ cu limba scoasă de oboseală, asta făcându-l să pară şi mai lung decât era în realitate.

Sir John ştia că Peppit nu are nicio vină. În acea dimineaţă nici măcar nu l-a lăsat să se uşureze cum trebuie, darămite să amuşine după trufe. L-a târât pe Peppit după el urmărind indiciile, ce “picau” unul câte unul, ajutat fiind de hărţile de pe Gps.

-Uite Peppit, furca desenată cu siguranţă e fântâna cea cu cumpănă înaltă de mai jos din vale… Şi construcţia din pietre de pe hartă e chiar stâna lui Badea Vasile… încet, încet îndreptându-se spre marea comoara. După ce se depărtase o distanţă considerabilă de casă, acum părea că se apropie iar, asta dezamăgindu-l în sinea lui, fiind sigur că greşise drumul.

Se opri in faţa ultimul indiciu însemnat cu un X mare pe hartă, o stânca înaltă de pe malul lacului Beliş Fântânele, stâncă pe lângă care mai trecuse de multe ori, ocolind-o pentru că bara drumul spre apă. Desfăcu repede trusa detectorului de metale şi începu cu el să sperie cosaşii şi lăcustele din iarbă.

Peppit începu şi el să amuşine de zor, să se facă util poate, poate găseşte ceva. Măcar un popândău să fie prin zonă, să-şi facă de lucru săpând o groapă.

Sir John perie iarba cu detectorul şi Peppit perie colţurile stâncii cu botul, fericit că-şi poate ridica în sfârşit piciorul să se uşureze în linişte şi fără graba nebună în care au fost de azi dimineaţă. Ridică piciorul bondoc şi sprijinit de colţul stâncii să nu cadă, făcu un pişulică. Se opri la timp, că stânca era mare şi multe colţuri îi făceau cu ochiul.

Un miros cunoscut îl făcu să tresară, miros ce venea chiar din stânca acoperită de iederă căţărătoare şi coborâtoare. Schelălăi încetişor începând să sape, asta atrăgându-i atenţia lui Sir John, ce îi cunoştea reacţia când găsea o trufă.

Apropiindu-se de Peppit detectorul o luă razna, începând să piuie din ce în ce mai tare.

-Peppit, ce ai găsit tu acolo? Că şi eu am găsit ceva… spuse Sir John încercând să-şi dea seama ce e cu semnalul şi de unde vine.

Semnalul detectorului se mări, apoi fu din ce în ce mai slab şi în cele din urmă se opri de tot. Sir John înjură englezeşte convins fiind că s-a descărcat bateria mult prea repede, deşi fusese pus la încărcat. În mod sigur iar picase curentul peste noapte de la vânturile grozave ce bântuie pe dealul lui.

-Ei Peppit, trebuie să ne întoarcem altădată, acum nu mai avem nicio şansă să descoperim nimic.

Dar Peppit nicăieri… Ba da, totuşi mai era ceva din Peppit la vedere… coada ce se zbătea în iedera cea stufoasă de pe stâncă. Sir John împinse cu detectorul în ea şi îşi dădu seama că e mai mult o perdea verde, decât piatră. O perdea densă de iederă ce cădea până la pământ, dreaptă şi ţapănă de credeai că e parte din stâncă.

Începu să-şi facă loc prin desişul iederei şi trecu pe partea cealaltă unde îl aştepta Peppit, ce lipăia de zor dintr-un izvor ce picura de pe pereţii scobiturii în stâncă.

După ce termină de lipăit se uită în sus. În înalta peştera creşteau pe câteva trunchiuri înclinate de copaci ciuperci albe, ciuperci roşii şi bureţi de toate tipurile, ajutate de penumbra iederei ce strecura arşiţa soarelui.

Izvorul curgea pe copaci printre ciuperci, ţinânâdu-le mereu umede, prelingându-se pe pereţi şi dispărând undeva printre pietre.

Peppit schelălăi şi începu chiar a lătra mai gutural încercând să se caţere pe trunchiurile de copac.

Când Sir John privi mai atent, văzu printre ciupercile umezite de apă ceva alb, ascuns sub muşchi de copac. Dădu muşchiul verde la o parte şi nu mică îi fu mirarea când găsi un cuib de trufe. Trufe albe cu mult mai gustoase şi mai valoroase decât cele negre găsite până acum, adevărate diamante ale naturii.

De fapt oriunde mişca muşchiul cel verde de pe copacii cei înclinaţi găsea câte o mică pepită de câte 4-5 nepreţuite trufe albe. Nu-i venea a crede ce descoperire făcuse, deşi parcă totuşi ar fi vrut mai mult să găsească o comoară palpabilă şi nu una comestibilă.

Culese numai câteva trufe cu grijă, ştiut fiind că îşi pierd savoarea destul de repede, bău şi el apă din izvor, umplându-şi sticla cu apă şi făcându-şi loc prin iedera cea deasă ieşiră la lumina zilei.

Drumul de intoarcere fu parcă mai scurt zorit şi de o foame grozavă ce îl cuprinsese şi o poftă nebună de a gusta din rarele trufe albe.

Ajuns în casa îşi turnă repede un whiskey, conform obiceiului şi se aşeză pe cerdac să-l savureze înainte să se apuce să-şi radă ceva trufe albe peste mâncarea lăsată de Mărioara pe masă, sub ştergar.

Se uită pentru câteva clipe la Peppit ce fusese cuprins de o frenezie rară şi urmărea înverşunat un fluture colorat, ba chiar din când în când sărea după el să-l înhaţe cu botul.

Trase o gură zdravănă din pahar şi se aşeză pe scaunul preferat scoţându-şi şapca şi ştergându-şi chelia cea ţuguiată. O senzaţie demult uitată şi un zgomot arhicunoscut îl făcură să se dezechilibreze de pe scaun, căzând pe spate. Neîndoielnic capul lui era plin de păr, păr care îl părăsise definitiv de mai bine de 2 decenii.

VA URMA

……………………………………………………………………………………

backlit-branches-dawn-1103971.jpg

7 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.