Misterioasa lume a lui Peppit capitolul 3

Peppit. capitolul 1. capitolul 2.

Neîndoielnic Sir John era tulburat peste măsură de recentele întâmplări petrecute cu o seară înainte.

Amintirea sărutului apăsat şi drăgăstos cu care îl surprinsese Maria acolo pe ring unde căzuse, încă îl bântuia, făcându-l să se înfioare plăcut.

Asta şi imaginea dintelui aurit al Mariei… gândindu-se care era posibilitatea să aibă amândouă acelaşi dinte lipsa… poate e o trăsătură de familie, se încuraja el în timp ce porni cu Peppit spre izvor.

Era deja în întârziere şi Peppit deja nu mai avea chef de mers, mergea în ritmul lui de câine bătrân de 10 ani oprindu-se destul de des. Sir John nu avu încotro şi ultima bucată de drum, câteva sute de metri, îl luă în braţe, Peppit adormind instantaneu.

În faţa lui desluşi ceva zgomot şi o siluetă ce tocmai se apropia pe o altă potecă de stânca de pe malul lacului şi se feri cu grijă crezând că sunt ceva turişti rătăciţi prin zonă.

Ajuns la stâncă apucă în ultimul moment să o vadă pe Mărioara cum se strecoară prin iedera deasă în peşteră… de unde peste câteva minute ieşi Maria, plecând grăbită spre casă.

Îi luă câteva minute bune să realizeze şi să pună cap la cap toate întâmplările din ultimele zile. Se simţi trădat, înşelat şi umilit de cele două femei.

Adică Mary a lui de care se îndrăgostise nebuneşte era chiar Mărioara?

Cum putu să fie atât de orb şi nu observase că totul fusese doar o farsă bine ticluită?

Supărat făcu imediat cale întoarsă spre casă, unde îşi făcu bagajele şi plecă la aeroport cu tot cu Peppit, fără să-şi ia la revedere…

Sir John îşi găsi cu greu liniştea în micuţa lui casă din Southampton dar calmul specific englezesc îl ajută de minune să nu-şi facă griji mai mult decât era necesar.

Se gândi o vreme şi apoi pur şi simplu nu-i mai păsă.

Singurul care tânjea cu adevărat după viaţa aceea tânără de căţeluş, era Peppit. Alerga fără succes după veveriţe şi iepuri prin parcuri şi încerca înnebunit să bea apă din toate cişmelele, din toate lacurile şi toate băltoacele, asta dându-i bătăi de cap lui Sir John, ce trebuia mereu să-l ducă la deparazitare.

El, Sir John, se resemnase. Şi el tânjea, dar după altceva… după linişte, după calm şi pacea specifică vârstei de pensionare.

Totul fusese prea mult pentru el, toată agitaţia aceea nebună cu Mary şi cu apa izvorului lui Peppit. Deşi de iubit o iubea şi acum cu patos pe Mary, trebui să recunoască în sinea lui că o iubea mai mult el, Sir John, decât Jonathan cel tânăr şi nebunatic. Împrumutase alura lui Jonathan doar pentru a se apropia s-o cucerească pe Mary şi cam atât. Avea de gând să-i spună cumva, că Jonathan e el Sir John cel bătrân, dar totul i-a fost zădărnicit de… Mărioara.

Curând totul ar fi fost dat uitării dacă după vreo săptămână de la reîntoarcerea în Southampton nu ar fi avut un vis ciudat.

Se făcea că Jonathan era la altar îmbrăcat în militar şi mireasa venea spre el în paşii muzicii. Preotul le rosteşte legământul căsătoriei şi apoi Jonathan îi ridică valul miresei să o sărute… pe Mărioara.

Se trezi năduşit tot şi cu gândurile vraişte. În micimea sufletului său nu realizase ceva foarte important…

Că Mary care îl iubea pe el, pe Jonathan cel tânăr, era Mărioara. Care Mărioara ştia că Johnatan e Sir John cel bătrân.

Adică el era iubit nebuneşte de două femei, în fapt una şi aceeaşi, ce îl acceptau aşa cum era cu adevărat, bătrân, grăsuţ, chel, scorţos şi mai mereu ursuz.

Mărioara în mărinimia sufletului ei îl iubea chiar şi bătrân, pe când el egoistul, din cele două femei, o iubea numai şi numai pe tânăra Maria.

Asta îl făcu să se ruşineze nespus, el gentleman desăvârşit şi atent la detalii feminine, habar nu avea ce înseamnă adevărata iubire. Trebuia într-un fel să rezolve cumva toată încurcătura asta… el care fusese în Marina regală avea frică să se ducă în faţa unei femei şi să-i declare iubirea?

Privi spre calendar… încă mai avea timp.

Puse imediat mâna pe telefon şi făcu rezervări la cel mai apropiat zbor spre Cluj Napoca.

Găsi un zbor cu escală la Paris şi apoi spre Cluj Napoca. De acolo până în Giurcuţa de Sus luă un taxi, nu mai aşteptă după autobuz. Taximetrist ce îi ceru o avere în bani româneşti, dar în lirele lui nici nu simţi.

Se duse acasă, lăsă bagajele, se aranjă cu haine de drum, îşi puse cizmele maro, îmbrăcă şi căţelul cu hăinuţa şi căciuliţa şi apoi porniră… porniră spre izvorul fermecat al lui Peppit.

Om şi Caine, fiecare cu gândurile lui se îndreptau din nou spre tainica fântână a tinereţii.

Cel mai nerăbdător părea evident a fi Peppit… Nerăbdător să reintre în lumea misterioasă din care făcuse parte toată vara, lumea căţelandrului pentru o zi, lumea în care avea din nou voce câinească şi se bătea de la egal la egal cu duşmanii lui… o luă înainte schelălăind printre copaci.

În curând Sir John îl auzi lătrând gutural, semn că deja ajunsese la izvor, izvor la care apoi Sir John privea gânditor şi extaziat că s-a reîntors la vechea lui viaţă, fiind vizibil emoţionat la gândul că în curând o va revedea pe femeia iubită şi pregătindu-şi în gând cum să-i spună adevărul.

Când auzi poarta deschizându-se şi paşii cu gheruţele mici şi negre alergând zgomotos pe dalele de piatră se emoţionă toată. Îl văzu pe Peppit aterizând de zăpăug la picioarele ei lătrând gutural şi schelălăind încetişor, sărind să fie luat în braţe.

Prinsă între ştergare şi feţe de masă puse la uscat, el îi zări la inceput doar basmaua atunci când începu să se apropie…

Făcându-şi loc printre rufe îşi drese vocea şi o strigă: -Darling?

Ea se întoarse încetişor, fiindu-i frică de ceea ce va vedea în faţa ochilor.

Ochii îi fură năpădiţi instantaneu de lacrimi, în timp ce încerca să-şi ascundă o şuviţă rebelă de păr sub eşarfa de pe cap plecând privirea spre Peppit…

Peppit aşezat cuminte urmărea atent ce se intamplă între oameni, oameni ce încercau să-şi rezolve problemele sentimentale şi într-un fel decideau şi asupra viitoarei lui existenţe…

-M-am gândit că îţi e sete şi ţi-am adus apă de la izvorul lui Peppit. Să o bem aici ÎN CURTE, rostind apăsat ultimele două cuvinte, arătând spre bidonul cu apă din mâna lui.

– De acum înainte tu eşti şi vei fi mereu Mary a mea, rosti el ştergându-i lacrimile de pe faţa ridată pe sub ochelarii aburiţi…

Mărioara i se aruncă în braţe să-l sărute, aproape dezechilibrându-l şi făcând să-i cadă şapca cu carouri de pe cap, scoţându-i la iveală chelia cea perfect ţuguiată.

SFÂRŞIT

backlit-branches-dawn-1103971.jpg

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.