Vânător şi Pradă

de mihai hai hui

In liniștea nopţii pe un ger cumplit se opinti şi trase mai tare de Prada uriaşă, urcând gâfâind coama abruptă, alunecoasă şi plină de zăpadă a dealului.

Alunecă la vale câţiva metri preţioşi urcaţi cu greu şi Prada i se rostogoli peste piciorul rupt, beteag şi neputincios şi asta îl făcu să urle prelung de durere, cu capul ridicat spre cerul nopţii.

Cu sănătatea-i şubredă, bătrânul Vânătorul ştia că de prada sa depinde supravieţuirea urmaşilor şi asta îl motiva să continue, nimeni şi nimic nu-l putea opri să înainteze prin nămetii înalţi, fiecare pas storcându-i viaţa din trup, strop cu strop.

Îi luă aproape toată noaptea să scoată Prada îngheţată şi ţapănă din râpă şi când sosi în poiană, cei mici ieşiră imediat afară la zgomotul paşilor binecunoscuţi aducători de hrană, privind uimiţi şi nedumeriţi Prada aşezată în zăpada proaspăt depusă.

Se năpustiră învârtindu-se în jurul Prăzii, neştiind de unde să o apuce şi cum să treacă de învelişul tare… doar unul mai curajos trase de o bucată de cârpă la un capăt şi mirosi cu atenţie. Recunoscu mirosul de care instinctiv ar fi trebuit să se ferească dar totuşi îşi încercă dinţii în ea.

Vânătorul se trezi din leşin ţipând la durerea ascuţită provocată de dinţişorii micuţi ai puiului mai îndrăzneţ şi îşi ridică mâna privinduşi-o în lumina orbitoare a soarelui. Nu, nu îl muşcase grav, era doar aşa, o ciupitură.

Nu recunoștea nimic din poziția ciudată în care se afla întins pe spate cu soarele ce îi încălzea corpul şi-i ardea retina, şi-şi întoarse capul într-o parte.

Dădu ochii cu Lupoaica ce îl privea cu limba scoasă în zăpadă, sfârșită de efortul depus, stând lungită pe gheață încercând să-și reducă fierbințeala corpului provocată de boala ce-i măcina trupul.

O cunoştea de mult timp pe Lupoaică, Vânător singuratic izgonită de haită sau plecată de bunăvoie, ce se aciuase de ani buni în zona în care Omul Vânător avea casă. De multe ori drumurile acestor Primi Vânători solitari ai pădurii li se intersectaseră, trezindu-se că urmăresc uneori aceeaşi Pradă, căprior sau iepure. Cel care lua primul urma Prăzii stând la pândă camuflat în zăpadă aşteptând ore în şir ca din vizuină sau pe potecă să apară Prada, avea întâietate în vânătoare. Celălalt, Om sau Animal Vânător se retrăgea în linişte privindu-se şi salutându-se din priviri, cu promisiunea nespusă că următoarea Prada va fi a celuilalt. Fiecare trebuia să trăiască, toţi cei dibaci în vânătoare şi dornici de supravieţuire, dar unii erau totuşi datori să moară pentru a le asigura lor perpetuarea speciei şi viaţă urmaşilor, aşa suna legea nescrisă a pădurii din taiga.

Şi totuşi câteodată, unul dintre ei avea nevoie de ajutor. Omul cu siguranţă nu, puşca cu lunetă îi asigura vânat ori de câte ori reuşea să ia urma Prăzii.

Îşi aminti când pentru prima oară dăduse ochii cu Lupoaica, exact după ce împuşcase un căprior dolofan. Venise în preajma lui în timp ce-şi ridica Prada pe sanie şi îl urmărea atentă cu ţâţele-i negre atârnate şi măturând zăpada. Vânătorul poate s-ar fi speriat, dar nu văzu nicio urmă de agresivitate, părea doar că aşteaptă şi cerşeşte hrană cu ochii blânzi ai unui câine domestic. Îşi scosese atunci cuţitul de la brâu şi cu mişcări dibace îi tăie o pulpă întreagă lăsând-o la câţiva metri de ea. Lupoaica se apropie cu capul plecat, parcă ruşinată că cere ajutorul omului, dar avea multe guri de hrănit şi fără ajutorul haitei puii i-ar fi murit cu siguranţă. Mânată de instinctul montei o dată pe an se apropia de alţi lupi ca să poată procrea şi apoi imediat pleca, luând iar calea singurătăţii.

Toate acestea le înţelese Vânătorul în anii următori când acest ritual al întrajutorării între specii deveni obişnuinţă. Ba chiar începu a-i lua urma Lupoaicei Vânător împreună cu cei doi fii ai săi, apropiindu-se deseori de vizuină urmărind joaca lupilor căţelandri. Lupoaica îi accepta prin preajmă… într-un fel aceasta era răsplata ei pentru tainul anual al Vânătorului, tain ce crescuse în ultima vreme la acel sunet izbăvitor de puşcă, până la jumătate de căprior. Omul ştia cât de greu îi e unui părinte singur să-şi crească puii, aşa cum îi era şi lui greu după ce mama celor doi băieţi se prăpădise la 1 lună după naşterea lor.

Şi totuşi, oare cum a ajuns aici în poiana vizuinii lupoaicei? Privi în jur… micii lupi începuseră să se hârjonească între ei uitând de foame, iar mama lor Lupoaica, părea grav bolnavă gâfâind greu, prăvălită pe-o parte.

Îşi aminti cum mai deunăzi plecase după multe săptămâni de viscol ce nu lăsa loc de vânătoare, pe urmele destul de vechi ale unui căprior, iar pe marginea unei râpe, alunecase şi căzuse în adâncurile ei.

Se pipăi căutând răni, rupturi de oase sau sângerări provocate de dinţii Lupoaicei. În afara unui cucui imens la ceafă care mai mult ca sigur îi provocase leşinul, nu găsi nimic. Doar haina îi era zdrenţuită pe umeri, acolo de unde dinţii Lupoaicei îl apucaseră târându-l din râpa cea lunecoasă.

Dădu să se ridice şi atunci Lupoaica tresări ridicându-se speriată de ce avea să întâmple şi pentru prima oară de când se cunoşteau, îşi dezveli pentru o clipă colţii, mârâindu-l. Asta îl descumpăni şi descurajă totodată şi privind în adâncul ochilor albaştri ai Lupoaicei, aşteptă urmarea…

Lupoaica încuviinţă parcă din cap şi ridicându-se începu a se mişca primprejurul lui. Un picior din faţă îi era rupt complet şi o umflătură imensă îi apăruse în omoplatul din dreptul pieptului. Se vedea că suferă şi cu asemenea rană nu mai avea nicio şansă la vânătoare, asta dacă fierbinţeala şi cangrena nu o răpuneau în câteva zile sau chiar ore.

Şchiopătând îl înconjură atingându-şi în treacăt cei doi pui ce se potoliră pentru o clipă din hârjoana lor şi se opri lângă un ghemotoc de blană gri ce se iţea din zăpada aşezată peste noapte. Scânci a durere maternă dând cu laba cea ruptă pe deasupră-i, încercând să-şi readucă puiul inert la viaţă, mort de foame şi de lipsa laptelui secat.

Se aşeză lângă Om scâncind şi îi linse încetişor mâna muşcată mai devreme de puiul mai măricel privindu-l cu ochi blajini şi încercând să-l facă să o înţeleagă. Era doar o mamă, o mamă singură ce încearcă să-şi protejeze puii, să le asigure existenţa pe mai departe.

Omul se pipăi la brâu şi îşi dădu seama că încă mai are cuţitul şi asta îl linişti. Într-un fel s-ar fi putut scula să lupte. Lupoaica betegită şi pe moarte sigur nu i-ar fi pus niciun fel de probleme, iar puii cei mici i-ar fi putut strivi dintr-o lovitură de bocanc.

Îşi duse rapid mâna după cuţit scoţându-l din teacă şi vru să lovească, dar se răzgândi întâlnind din nou privirea deznădăjduită a Lupoaicei respirând a moarte aşezată pe piciorul beteag…

Nu, cu siguranţă asta nu ar fi fost cinstit, nu ar fi fost onest faţă de celălalt Vânător, asta însemna să nu respecte legea pădurii din taiga după care trăise toată viaţa. Lupoaica venise într-un suflet la auzul mântuitor al puşcăturii slobozite din greşeală în căderea Omului în râpa adâncă, crezând că şi-a găsit scăparea puilor. Iar acolo în locul Prăzii obişnuite, a căpriorului, dădu cu ochii de el, de Om, rănit şi neputincios pe fundul râpei.

Asta înţelese el în acea secundă în care şi-au întâlnit privirile cei doi, Om şi Animal… acum Pradă şi Vânător.

Gândul că el este acel tain anual îl îngrozea şi îl liniştea totodată. Se gândi zâmbind la crucea de pe dealul de lângă casă unde îşi îngropase nevasta acum mulţi ani. Se gândi apoi la copiii lui ce îi aşteptau întoarcerea, la cămara plină de merinde, la iarna care era pe sfârşite şi la lecţiile de vânătoare predate copiilor.

Da, cu siguranţă copiii lui erau pregătiţi, dar ea Lupoaica, ce va face cu cei doi pui? Sunt mult, mult prea mici şi vor avea cu siguranţă aceeaşi soartă cu acel ghemotoc de blană îngheţată, asta dacă nu… dacă nu…

Întins pe spate începu a-şi desface nasturii tunicii unul câte unul, apoi ai cămăşii până rămase dezgolit la pielea de pe piept si burtă, gândind că astfel le va uşura munca micilor pui, de a putea ajunge la măruntaiele-i moi.

Socoti că trupul lui va fi de ajuns să hrănească puii Lupoaicei pentru două- trei săptămâni, timp în care vremea se va mai încălzi şi apoi ei vor putea lua urma haitei să li se alăture…

Mai privi o vreme cerul repetându- şi în minte că a luat decizia corectă si gata… era pregătit, sosise timpul…

El, Prada, se uită în ochii Vânătorului încuviinţând, lăsându-şi apoi capul pe spate expunându-şi jugulara.

Văzu cum Lupoaica îi mulţumeşte lui, Omului, prin pleoapele-i lăsate de câteva ori peste ochi, apoi ridicându-se cu greutate, scoase un sunet de hrănire pentru pui şi îşi înfipse colţii în gâtul lui, ţintuindu-l la pământ până îşi dădu ultima suflare.

Omul muri…

Muri fericit și împăcat că legea pădurii din taiga fusese respectată.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.