Megalitul

Trebuie să scap de obsesia asta ce m-a făcut să pierd totul … slujba, casa, nevasta şi copiii…

De ajuns!!!

Acum se va sfârşi totul, odată pentru totdeauna

***

A început acum 1 lună, într-una din zilele în care mă bucuram de obişnuita tură de jogging pe potecile din Maindland înainte să plec spre birou.

Slujba mea de jurnalist în Kirkwall îmi aduce multă muncă de teren dar doar cu maşina, conducând în lungul şi-n latul Insulelor Orkney după subiecte şi încerc mereu să mă menţin în formă alergând.

Îmi repet în minte programul zilei de azi, alerg şi visez cu ochii deschişi… şi mă împiedic… de o banală piatră…

Cad în aşa hal încât îmi zdrelesc genunchiul, aproape îmi dau lacrimile de durere dar parcă mai mult de ciudă că mi-am zgâriat şi botul adidasului de firmă. Mă uit cu ură la ciotul de piatră şi întind mâna să-l apuc, hotărât să-l mut din drum. Piatra pare călduţă de parcă ar fi stat ore în şir sub soare, totuşi e doar 8 dimineaţa şi-un soare blând afară… o arunc supărat în iarbă hotărât să scap de ea din mijlocul potecii, să nu mai păţească şi alţii ca mine.

Cam atât cu alergatul pe azi îmi zic în minte şi pornesc spre casă cu un firicel mic de sânge prelingându-se din rana din piciorul meu…

-Ce ai păţit dragule, mă întâmpină soţia mea, Gaira, grijulie când mă vede că şchiopătez la intrarea în curte…

-Tatii, ai făcut buba, îmi zice şi fata mea, Catriona cea blondă, aplecându-se să vadă mai bine.

-Nu, nu e buba, e doar de la mure, încerc eu să nu o sperii… ştii am fost să culeg pentru tine să îţi facă mamii brioşa ta preferată… şi o iau în braţe gândindu-mă dacă mai avem mure în frigider. E micuţă are doar 3 ani şi ştie că atunci când aleargă prin curte şi cade apar bubele, dar e sperioasă tare la vederea sângelui…

-M-am împiedicat pe potecă la jogging, nimic grav, o liniştesc eu pe Gaira ce fuge după trusa de prim ajutor să-mi dezinfecteze rana.

De două zile nu dorm… sunt rupt de oboseală şi totuşi nu mă ia somnul, când aţipesc doar pentru 30 minute în miez de noapte am tot felul de vise ciudate, ce îmi gonesc violent somnul.

La muncă picotesc şi tocmai acum Kincaid, redactorul şef al micului ziar The Orcadian, mă cheamă la o şedinţă fulger, de care să spun sincer nu am niciun chef.

-Salut, tinere… nu arăţi prea bine în dimineaţa asta! încearcă să-mi facă un compliment, ceea ce sigur nu poate aduce decât sarcini noi şi multă muncă.

Tac şi-mi torn o cafea, îl las pe el să deschidă vorba.

-Ştiu, nu e nevoie să-mi aminteşti că anul ăsta ţi-am tot îndesat rubrici noi pe lângă cea de sport de care te ocupi de obicei. Apropo, vezi că trebuie să scrii şi un articol despre Ian McKellen, ştii tu, vrăjitorul Gandalf din Lord of the Rings… Cititorii noştri abia aşteaptă detalii, doar ce-a anunţat că anul acesta îşi celebrează cei 80 ani cu un turneu în toată Marea Britanie ce se va sfârşi aici la noi în Scoţia, în Orkney Island. E un eveniment important pentru comunitatea noastră… -Dar nu despre asta vroiam să îţi vorbesc ci despre altceva… -Îl ştii pe bătrânul Mackenzie de la rubrica de Dispariţii?… şi Apariţii cum îi plăcea lui să o alinte… s-a hotărât brusc să se pensioneze, să se mute la copiii lui în Londra…

-Da, ştiu asta.

– Foarte bine, dar acum te-ai ales şi cu rubrica lui… Ştiu, dar nu am ce îţi face… Oamenilor le plac chestiile astea, trebuie să fie informaţi… scrie câteva rânduri acolo, inspiră-te din cercetările lui, vezi că le-a lăsat pe birou şi e de ajuns pentru început, conducându-mă spre uşă nelăsându-mi timp de reacţie.

Exact ce-mi lipsea… să scormon în cercetările nebunului de Mackenzie… Articolele lui păreau de domeniul SF-ului şi paranormalului inexistent pe insula noastră liniştită. Dispariţii şi apariţii misterioase i-au tot întreţinut micuţa lui rubrica vreme de 30 de ani. Eu unul nu vedeam nimic misterios în faptul că Muira, nevasta lui Rob Roy, a dispărut brusc de acasă. Doar i-a spus tot timpul beţivanului ăla de bărbat al ei, că o să îşi ia lumea în cap şi o să plece pe continent în Austria la soră-sa. Toţi ştiam asta şi atunci când s-a întâmplat, nimeni nu s-a mirat… doar Rob Roy, soţul beţivan şi Mackenzie, ziaristul nostru, au făcut mare tam-tam din nimic.

În fine, o s-o scot eu la capăt cumva, îmi zic umblându-i printre notiţele de pe birou.

De întâlnit cu Blain miercuri la ora 10 în St Margaret’s Hope, încercuit cu roşu de mai multe ori şi o săgeată spre numele Muira şi el încercuit cu roşu, îmi atrage atenţia în agenda lui… Al naibii Mackenzie, încăpăţânat ca un catâr, tot cu dispariţia aia de acum 16 ani o ţine … şi-mi bag agenda lui în geantă.

***

-Cum a fost la birou, dragule? mă întâmpină acasă Gaira cu un sărut şi miros îmbietor de pastry cu miel.

-Nimic nou, doar mai multă muncă, îi zâmbesc eu… -Ce face mica mea blondină Catriona? Ai fost cuminte astăzi? o ridic în braţe pe cea mică, alerg cu ea peste iarba şi floricelele din grădină. Îşi ţine mâinile ca un avion şi zboară razant spre ierburi decolând brusc aproape vertical spre cer în braţele mele.

-E gata masaaa, mergeţi să vă spălaţi pe mâini, ne anunţă Gaira.

Mănânc absent, încă sunt obosit somnul mă ocoleşte în continuare… mestec şi nu reuşesc să-mi amintesc ce am de făcut mâine şi ce întrevederi am, întratât îmi e mintea de afectată.

***

“Mă trezesc şi ies din coliba mea din piele de animal şi mă întind în soarele dimineţii.

Femeia mea, o brunetă minionă coace o pâine în ţestul de lut din faţa colibei şi copiii ce pisau în vase de piatră grăunţe de grâu… mă înconjoară bucuroşi că m-am trezit…

Încă mai am de cules ceva spice, îmi zic uitându-mă în spatele colibelor din micul nostru sat, unde ceilalţi bărbaţi şi femei s-au apucat laolaltă să taie grânele aurii. Cele 4 oi behăie fericite în ţarc… Zeiţa-Mamă a fost generoasă cu noi anul ăsta, vom avea cu ce trece peste iarnă.

Ţipete şi urlete se aud, soldaţi călare ne invadează satul cel liniştit… Până să schiţez vreun gest, soţia mea e prinsă de un barbar înalt cu pielea albă şi îi taie gâtul fără remuşcare, în timp ce copiii mei sunt prinşi de alţi soldaţi şi târâţi spre cuşti din lemn…

Arianul soldat se îndreaptă spre mine şi vrea să mă înjunghie cu un pumnal de bronz… În mijlocul satului apare o ceaţă densă… şi nu reuşesc să zăresc nimic prin ea…”

Mă scol lac de apă uitându-mă buimac în jur… Gaira doarme lângă mine, îmi apropii mâna de faţa ei.. respiră uşor, ba chiar şi zâmbeşte un pic în somn… În camera Catrionei e linişte, fata mea doarme ca un prunc… îmi trec mâinile prin părul ei bălai şi lacrimi îmi curg pe obraji… sunt încă sub imperiul emoţiilor din coşmarul din vis…

Clar nu mai pot dormi, prefer să aprind televizorul şi să mă ancorez în realitatea înconjurătoare să ies din lumea aceea antică ce părea atât de reală pentru mine.

Dimineaţa până să răsară soarele ies la alergat să mă înviorez după încă o noapte nedormită bântuită de coşmaruri.

Alerg gândindu-mă la acel vis şi încerc să-mi dau seama dacă e dintr-o viaţă anterioară sau nu. Oameni preistorici organizaţi în sate, cu animale domesticite şi ceva culturi pe lângă casă, par să fie din Neolitic îmi revin mie ceva detalii din facultate despre organizarea socială de la începuturile umanităţii. Dar ce era oare cu barbarii aceia?

Cât pe-aci să mă împiedic iarăşi, asta îmi mai lipsea de abia îmi trecuse genunchiul… m-am oprit la timp să evit piatra din mijlocul drumului. Parcă recunosc zona… uite e chiar în dreptul gardului ce delimitează ferma lui Eroll. Şi ştiu clar că am aruncat piatra asta din mijlocul drumului undeva în iarbă. În jur nici ţipenie, de fapt doar eu şi încă vreo câţiva localnici folosim potecile pentru jogging, restul vecinilor sunt destul de bătrâni ca să le mai ardă de alergat…

Din ferma lui Eroll mă privesc curioase câteva vaci păroase din rasa Highland Scottish. De felul lor sunt destul de sperioase, totuşi toate vacile lui Eroll încep să se apropie de gardul de lemn, uitându-se la mine ca un caniche prin laţele lungi de pe ochi. Rumegă şi aşteaptă parcă să vadă ce o să fac…

-Huaaaiii, mă răstesc eu la ele, un pic timorat de prezenţa lor aşa în număr mare pe lângă mine, deşi ne desparte totuşi un gard înalt. Strigătul le-a îndepărtat un pic de gard, dar doar cât să se aşeze în faţa viţeilor ce arată ca nişte ursuleţi drăgălaşi… şi acum mugesc ameninţătoare spre mine.

P_20170716_162155_vHDR_Auto.jpg

Cred totuşi că e altă piatră, îmi repet în gând atunci când mă aplec să o culeg de pe jos. Din nou simt aceeași căldură stranie de parcă ar fi stat în soare ore în şir, deşi soarele de abia răsare de după dealuri. Rezist tentaţiei de a o arunca imediat deşi îmi repugnă ideea de a o ţine în mâna… cumva o simt că încearcă prin fierbinţeala ei să îmi intre în palmă. Categoric e aceeaşi piatră şi înclin să cred că totuşi soarele a bătut pe ea un pic până să apar eu pe potecă…aşa îmi explic fierbinţeala. Dar reapariţia ei pe potecă nu mi-o mai pot explica şi o arunc cu sete peste gard în ferma lui Eroll. Culmea, deşi gestul meu ar fi trebuit să le sperie pe văcuţe, se duc toate spre piatră şi încep să se învârtă în jurul ei într-un cerc compact.

Foarte ciudată întâmplarea, dar nu imposibilă. Cineva, poate vreun copil a găsit-o prin iarbă şi s-a jucat cu ea, aruncând-o apoi în mijlocul potecii…

Mă uit la ceas, soarele deja a răsărit se pare că am stat ceva pe gânduri aici şi nu-mi mai pot termina ca de obicei toată cursa… am întâlniri urgente şi încep să alerg spre casă.

După duş ies pregătit să plec pe teren şi rămân uimit de cât s-a schimbat vremea. O furtună groaznică pare că s-a abătut asupra micului oraş Finstown unde locuiesc… Gaira trebuie să fi plecat spre grădiniţă din Kirkwall cu Catriona, mai bine să verific, o sun pe mobil:

-Gaira eşti bine, cum e vremea în oraş ca la noi plouă grozav de tare!?

-La noi e frumos nu plouă, am lăsat-o pe Catriona la grădiniţă… ştii, o să rămân aici câteva ore, mă duc la cumpărături, şi apoi merg cu prietena mea Isobail la coafor. Mă întorc după amiază cu tot cu Catriona şi cu o nouă frizură sper să mă mai placi în continuare, râse ea la telefon.

-Te plac oricum… chiar şi fără păr, îmi scapă mie un compliment stângaci şi apoi încerc să râd forţat, uimit de prostia pe care o scosesem pe gură. Tâmpit sunt, îi spui unui bărbat că e ok fără păr dar nu unei femei, îmi zic eu fugind prin vijelie spre maşină.

Noroc că Gaira e obişnuită cu mine şi incapacitatea mea totală de a scoate o vorbă şi un compliment frumos pe gură. Mai bine tac şi îi zic doar atât: -Te iubesc şi Eşti frumoasă! pentru ea e suficient… Diseară sunt hotărât să mă revanşez cumva şi să vin devreme acasă să o ajut la gătit, eventual să spăl vasele… -Si tontule, să nu care cumva să spui ceva greşit de părul ei, îmi repet în cap, încercând să întrezăresc şoseaua în furtuna groaznică de afară…

La radio tocmai se anunţă că drumul spre Birsay în Nord Vestul insulei este închis datorită valurilor mari ce matură coasta… categoric nu mai pot ajunge la întâlnirea cu rugbistul Wilkinson ce fusese de acord să-mi acorde un interviu în scurta lui vacanţă pe meleagurile noastre. Şi câte email-uri nu-i trimisesem până am stabilit întrevederea pentru ziua de azi, Miercuri la ora 9:00 fix .

P_20170716_120818_vHDR_Auto.jpg

Un început ratat de zi, mă înciudez eu şi mai rău. Întâi coşmarul, apoi piatra, acum furtuna… Şi e de abia 9:00 dimineaţa!

Să mă duc la birou, iar o să mă ia Kincaid la întrebări pe unde umblu… când e gata articolul cu Gandalf… ce am făcut cu rugbistul şi acum şi cu rubrica cea nouă din ziar.

Îmi amintesc de agenda lui MacKenzie… o deschid şi dau ochii cu programarea încercuită de azi la ora 10 cu Blain…

Ce am de pierdut? şi fac cale întoarsă spre St Margaret’s Hope.

The Anchorage, adresa unde am ajuns, e un vechi hotel de piatră aflat pe malul mării, destul de trist şi înspăimântător pe afară şi sincer nu prea cred că atrage mulţi turişti. Patronul pare a fi chiar Blain(slab), ce îşi merită pe deplin numele. Un bătrân scoţian sadea, slab ca un crevete, cu ochii acoperiţi de sprâncene proeminente, mă priveşte ameninţător în timp ce îşi toarnă un scotch şi îşi aprinde o ţigară de foi… presimt că va fi o lungă întrevedere, pare zgârcit la vorbă. Deschid eu subiectul:

-Sunt ziarist la The Orcadian… bătrânul MacKenzie cel pe care îl aşteptaţi astăzi la întâlnire nu poate veni, s-a hotărât brusc să se pensioneze şi eu i-am preluat locul precum şi toate articolele rămase în lucru. Şi aş vrea să ştiu întrucât eraţi în agenda lui pentru o întrevedere, ce anume aveaţi de discutat pentru astăzi, închei eu refuzând scotch-ul turnat de Blain pentru mine.

– Sincer şi eu am fost uimit când m-a contactat acum vreo 2 săptămâni la telefon, să mă întrebe despre ceva ce am văzut acum 16 ani. Atunci la vremea aceea nu a interesat mai pe nimeni ce am văzut, toţi acuzându-mă că în acea noapte am fost prea beat pentru a mai pune cineva bază pe spusele mele… şi tăcu brusc.

-Si totuşi despre ce vorbim aici? Ce aţi văzut?

-Pai cum să vă spun, atunci încă nu deţineam hotelul ăsta, dar tot pe aici îmi făceam veacul că era al lui unchi-miu McGregor. Abia după ce a trecut în nefiinţă mi-a rămas mie totul, neavând alţi moştenitori D’nezeu să-l ierte… Ehh, şi cum spuneam m-am pricopsit cu prăpădenia asta de hotel în care nu vine mai nimeni, e bun numai să bage groază în turişti aşa urât arată, atât pe afară cât şi pe dinăuntru şi care pe deasupra nu-mi aduce niciun profit… e doar o imensă gaură neagră… dând cu năduf pe gât tot paharul de trei degete de scotch, după care iar tăcu…

-Aveți dreptate, dar să revenim atunci înainte să-l fi moştenit de la unchiul dvs, ştiţi cu viziunea d-voastra..

-Viziune zici? se răsti nervos la mine. Eram treaz ca şi acum şi tot ce am văzut a fost cum te văd şi cum mă vezi dumneata… uitându-se la mine şi aşteptând o confirmare.. dar eu tac mâlc, îmi e frică să-l întrerup presimt că e pe cale să-şi dea drumul la gură.

-Aici înăuntru era o petrecere mare, era una din acele rare zile când hotelul era plin ochi… numai cu englezi veniţi cu ferryboat-ul chitiţi să se îmbete şi să facă scandal. Numai că aici şi-au găsit naşul că unchi-miu era mai beţiv şi scandalagiu ca 10 englezi la un loc. Şi i-a ţinut în strună până dimineaţa luându-le banii pe lăzi întregi de scotch şi haggis de măruntaie de miel grase şi picante, să le meargă mai bine scotch-ul. Şi eu pe atunci îl ajutam pe unchi-miu cu servirea la mese şi ce mai era nevoie pe aici. Şi bineînţeles ca un scoţian adevărat ce eram, trăgeam şi eu la măsea, cot la cot cu McGregor, râzând cu subînţeles şi arătând spre sticla ce se golea văzând cu ochii… şi era de abia ora 11 dimineaţa…

Făcu iar o pauză cât veni bucătăreasa şi ne servi cu haggis împreună cu o cană generoasă de ceai pentru mine: -Încercaţi-l vă rog, e reţetă proprie familiei şi nu divulgăm nimănui secretul, îmi şopti complice bucătăreasa.

-E bun, întradevar e bun, îi zic eu lui Blain în timp ce înfulecam amintindu-mi că azi încă nu luasem micul dejun.

-Ehh, nu e niciun secret la mijloc… totul e să stea mult la cuptor şi să fii cu ochii pe el să nu-i explodeze băşica maţului, îmi dezvălui Blain secretul picantului drob scoţian…

-Ei bine şi atunci de Burns Night, că da am uitat să menţionez, era chiar în 25 Ianuarie 2003 de aceea aveam şi hotelul plin ca de sărbătoare… mai spre dimineaţă au început să o dea toți pe cântece şi răcneau din răsputeri să acopere sunetele scoase de cimpoiul lui unchi-miu McGregor, D’zeu să-l ierte dar cimpoiul lui scotea cele mai ascuţite sunete posibile şi suna ca şi cum ai călca o hienă pe coadă în mijlocul savanei… Pentru mine totul deja devenise insuportabil, dar pentru englezii aceia beţi era o adevărată încântare să audă sunete tradiţionale de cimpoi scoţian.

-Şi ies afară la aer să mă relaxez, să fumez o ţigare să mă uit la stele şi la mare… Şi atunci a apărut…

Îmi venea să-l strâng de gât, că încă habar nu aveam despre ce vorbeşte şi tocmai acum l-a apucat şi pe el foamea… se apucă să-şi taie tacticos din drob şi să-l ungă pe pâine.

-Dumneata ştii ce e acela un drakkar? mă iscodi Blain aşteptând să-mi vadă reacţia…

Îmi scotocesc memoria, ca să îi arăt că ştiu totuşi, că ştiu despre ce vorbeşte şi-mi amintesc ceva vag:

-O corabie vikingă, îngăim eu cam nesigur pe mine.

-Bravo mă băiatule, uite pe cineva care ştie, se vede că ai fost la facultate… Eu pe atunci nu ştiam, a trebuit să caut pe internet după câteva zile să aflu despre arătarea aia de corabie ce am văzut-o. A apărut exact în faţa mea, aici pe chei. Cu ambele boturi ţuguiate în sus, cu o pânză mare şi multe vâsle, s-a materializat din ceaţa deasă de pe mare şi s-a apropiat de ţărm. Eu mă uitam cu gura căscată, am crezut că sunt tot ceva turişti, chiar mă gândeam că nu mai avem unde să-i cazăm, dar vorbeau ciudat domnule, într-o limbă necunoscută… s-au apropiat de ţărm şi stăteau, păreau că aşteaptă ceva.. Eu m-am tras mai după un zid şi mi-am stins ţigarea, ca să văd ce se mai întâmplă. Şi apoi apăru el, vikingul şef după cum am văzut apoi. O namilă de om numai muşchi, îmbrăcat în zale şi armură, cu scut, cu sabie şi coif, ce să mai, băga groaza în tine numai privindu-l…

-A venit cumva de pe străzile din oraş şi s-a dus glonţ spre barcă. Echipajul l-a întâmpinat cu urale şoptite, parcă ştiind că fac ceva interzis, l-au îmbrăţişat vârtos, el s-a urcat pe barcă, s-a aşezat ţanţoş pe botul drakkar-ului şi scoţându-şi sabia din teacă a strigat destul de tare: -Valhalla! întărit şi de cei din echipaj ce au urlat şi mai înfiorător:- Valhalla! Valhalla!… şi duşi au fost.

-Atât?! exclam eu destul de dezamăgit… la câţi nebuni sunt pe lumea asta să vezi o corabie şi pe unii costumaţi în vikingi mie îmi pare destul de veridic, mă gândeam eu. Ehh, turişti care bântuiau pe mare cu vreo barcă închiriată…

-Atât am văzut şi asta am şi declarat a doua zi când s-au trezit toţi din beţie… şi eu dealtfel. Şi nimeni nu m-a crezut, cum dealtfel cred că nici dumneata… aşteptându-mi apoi reacţia.

– Ba să ştiţi că eu vă cred, sunt destui turişti care ar plăti o groază de bani să intre în pielea unui viking…

-Adica dumneata crezi că erau turişti? Ei bine te asigur că nu erau… păreau a fi din altă lume şi au apărut şi au dispărut din neant, după cum ţi-am spus…

-Pai ştiţi, ceaţa, aţi spus-o chiar dvs… încerc eu să nu-l supăr…

-Dumneata crezi ce vrei, dar eu ştiu clar ce am văzut şi cu asta am încheiat, mai am şi alte treburi în afară de a sta de vorbă cu un ziarist, răbufni Blain.

Mdea, că-l dau turiştii afară din hotel, normal că are şi alte treburi, să mai golească câteva sticle de scotch… -Totuși Mr Blain, o ultimă întrebare, de ce credeţi că a încercuit MacKenzie numele dvs şi apoi a făcut o săgeată spre numele acesta, Muira? Şi îi arăt agenda…

-Habar n-am, nu am auzit de numele ăsta niciodată…

Ciudat şi beţiv om îmi zic, invidiindu-l totuşi un pic pentru rezistenţa lui la tărie, bând aproape jumătate de sticlă de scotch şi neavând nici pe dracu. Eu după un pahar sunt groggy, asta amintindu-mi că nu am mai băut de mult un scotch bun, venindu-mi o poftă nebună de gustul de malţ ca de insecticid, dar mai mult de senzaţia de voie bună şi apoi de somnolenţa care mă cuprinde după al doilea pahar…

Să ştii că diseară mă îmbăt, îmi zic fericit că am găsit soluţia insomniilor mele… şi normal să nu uit de părul Gairei, e musai că o să-mi placă, mai ales după un pahar de scotch, poate chiar două.

La birou încropesc repede un material cu discuţia mea cu Blain, dar după ce îl termin îmi dau seama că seamănă mai mult cu o ştire normală, nicidecum cu ceva supranatural, aşa cum le aranja MacKenzie din cuvinte ca să-i iasă cum trebuie… -Asa şi trebuie, … să vadă şi Kincaid că nu sunt făcut pentru rubrica asta plină de prostii…

Acum mă învârt fără rost printre email-uri încercând să reprogramez întâlnirea cu rugbystul Wilkinson, care nu mai catadicseşte să-mi răspundă la cererea mea de a restabili pentru o altă zi… cred că l-am pierdut de client.

-Dispariţiile… ridică receptorul, strigă o voce din multitudinea de birouri din sală… Vezi că te caută cineva pe lina 2… mai spune vocea. Putea fi a oricui, nu s-a ridicat din birou să-l văd la faţă.

-Da vă rog, departamentul Dispariţii la telefon!

-Sunt Blain, din The Anchorage…

-???

– Ştii, domnule ziarist… bucătăreasa mea e cam băgăcioasă, a auzit toată discuţia ce am purtat-o amândoi… iar după ce ai plecat am avut o discuţie interesantă cu ea… se opri pentru o clipă din vorbă, îndeajuns să-mi dau seama cum gâlgâie un gât de scotch… -Auzi dumneata, se pare că Muira e nevasta lui Rob Roy nu ştiu dacă ai auzit de ea, dar a dispărut exact acum 16 ani în 2003 pe 25 Ianuarie… Deci uite cum stă treaba, se pare că ai o dispariţie şi o apariţie, ambele în aceeaşi zi… Asta te cam pune pe gânduri, aşa e? şi izbucni în râs … Să ai grijă, da?! şi-mi închise telefonul…

Adică de ce să am grijă? -Fuck you beţivan bătrân! înjur printre dinţi în receptorul de unde se aude deja tonul de ocupat…

Dar totuşi internetul nu minte, sau dacă minte cel puţin nu uită. Totul e aici înregistrat pe vecie în articole mici şi ştiri, unele chiar semnate de MacKenzie… ştiam de dispariţie, dar nu ştiam exact ziua…

Blain a spus adevărul, Muira nevasta lui Rob Roy din St Margaret’s Hope dispăruse de acasă chiar în 25 ianuarie, zi în care avusese şi Blain vedenia. Bătrânul meu coleg MacKenzie a încercat să lege cele două întâmplări acum 16 ani, dar din ce citesc nu a reuşit… Pentru mine sunt doar coincidenţe… una nefericită şi una bahică… De fapt ambele au la bază alcoolul, că doar Muira nu plecase de acasă de bine, plecase tot de gura beţivanului de Rob Roy despre care auzisem frecvent şi acum în ultima vreme, tot beţiv şi tot scandalagiu prin baruri rămăsese.

Seara am ajuns târziu acasă, s-a dus naibii planul meu de a petrece seara cu Gaira… am pierdut prea mult timp în faţa calculatorului făcând săpături despre subiectul ăsta… Mâncarea îmi e pe aragaz cu un bilet să mi-o încălzesc la microunde… îmi pun un scotch cât se încălzeşte, măcar cu atât să mă aleg din ziua asta ciudată… şi mă aşez cu toată sticla pe canapea la televizor şi cu tava de mâncare…

-Neata’ dragule ai ajuns târziu aseară… grăieşte către mine făptura micuţă şi brunetă din faţa mea…

-Aăă, mă bâlbâi eu luat prin surprindere

-Iti place? M-am făcut brunetă! se uită spre mine Gaira, râzând şi învârtindu-se copilăreşte în loc.

Catriona, mica mea fetiţă blondă se învârte şi ea prin bucătărie odată cu maică-sa ce până mai ieri… de fapt toată viaţa fusese blondă.

-Esti superbă, draga mea, reuşesc eu să spun, felicitându-mă în gând pentru reuşita mea în ale complimentelor… de la “Te plac şi fără păr” până la “Eşti superbă” e o cale de vreo 3 pahare de scotch câte am băut aseară singur la televizor. Şi am dormit ca un prunc, până spre prânz.. ce bine că azi e Sâmbătă, am două zile în faţă să-mi pun ordine în gânduri şi să-mi fac un plan de acţiune în toată încurcătura asta în care m-a băgat redactorul şef…

A fost un weekend reuşit ne-am relaxat în grădină la grătar şi ne-am jucat cu Catriona toată ziua, asta obosind-o îndeajuns şi făcând-o să adoarmă destul de devreme… şi eu îndrăgostindu-mă din nou de bruneta Gaira ce parcă părea acum o făptură minionă din altă lume… cum ar fi femeia mea cu păr negru, din micul sătuc din Neolitic al viselor mele… rememorez eu toate acestea Luni când ca de obicei înainte de a merge la birou ies la o tură de jogging…

Vacile pletoase ale lui Eroll mă zăresc din depărtare cum mă apropii pe potecă de gardul lor… încep şi ele să facă acelaşi lucru întâlnindu-ne aproape nas în bot la margine de gard… se uită la mine şi aşteaptă…

P_20170716_162146_vHDR_Auto.jpg

Cu siguranţă asta mi-a captat atenţia… ceva mai ciudat nici că se putea, piatra mea e din nou pe potecă, dar nu e la locul ei… Până acum era pe dreapta potecii, acum e spre stânga… cumva a reuşit să iasă din curtea vacilor şi să traverseze poteca lată de vreo 2 metri. Auzi la mine deja am luat-o razna, cum să traverseze poteca? În mod sigur e doar o coincidenţă, sau cineva îmi joacă o farsă.

-Nu… categoric nu mă mai aplec după ea… îmi zic în gând şi mă uit spre vacile lui Eroll învingător şi alerg mai departe. Din când în când întorc privirea să văd ce se mai întâmplă… vacile stau în continuare acolo lângă gard… Aşteptând… Ele ştiu că mă voi întoarce…

Normal că mă întorc mereu, tura mea de alergare e de 14 km pe zi 7 dus şi 7 întors. Pare destul de mult, dar simt că mă menţine în formă şi dacă tot nu am o oră fixă de mers la birou, de ce nu?

La capătul obişnuitei mele rute mă întorc spre casă şi mă apropii iar de ferma lui Eroll. Vacile aşteaptă curioase şi când sunt în apropriere şi mă pregătesc să le sperii, privirea îmi cade pe potecă. Piatra dispăruse! Şi nimeni nu era în urma mea sau înaintea mea. Mă opresc şi privesc în jur… Categoric ceva ciudat se întâmplă aici…

Sângele îmi îngheaţă în vine şi genunchii mi se înmoaie atunci când zăresc ciotul de piatră la doar câteva palme de potecă, în iarbă… O dâră de iarbă turtită şi arsă ca şi cum trecuse cineva cu maşina pe acolo era în spatele pietrei. Cumva piatra înaintase în iarbă atrasă de ceva… spre undeva. Un foşnet răzbate din direcţia ei şi e deja vizibil cum firele de iarbă dispar unul câte unul sub piatra ce se mişca cu o viteză infinitezimală… iar căldura degajată din ea îngălbeneşte firele de iarbă şi le culca apoi la pământ…

S-a făcut deja prânzul mă uit eu îngrozit la ceas, scos din reverie de vacile care au început să mugească depărtându-se spre adăpătoare. Şi eu tot aici sunt… urmărind o piatră… Sigur m-am ţăcănit, precis că a trecut cineva şi a împins-o cu piciorul şi… şi… şi iarba asta arsă e de la… de la habar n-am, dă-l naibii de bolovan şi fug spre casă.

Plec fără să fac duş la serviciu, nu am oră fixă dar totuşi nu mă pot duce la birou după amiază fără să dau o explicaţie.

Noroc că Kincaid nu m-a căutat, cred că a fost mulţumit de articolul meu cu Blain. Sunt absent toată ziua, de altfel şi toată seara cu fetele mele dragi de acasă. Şi culmea, insomniile au revenit la fel şi coşmarurile mele la fel… şi niciodată nu pot vedea ce e în ceaţa aceea din mijlocul satului.

Câteva zile nu am mai ieşit la alergat, pur şi simplu sunt epuizat psihic, Gaira mereu mă întreabă dacă sunt în regulă pe Catriona o reped nervos ori de câte ori vine şi îmi cere să mă joc de-a avionul cu ea. M-am apucat serios de băutură de câteva zile, ca să pot dormi… beau până seara târziu la masă vreo două pahare şi apoi încă vreo două, căzând lat pe canapea nemaiavând putere să ajung în pat.

-Vrei să vorbim despre asta? îmi spune Gaira într-o seară când primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-mi torn un scotch…

-Nu e nimic de vorbit, sunt doar obosit şi stresat la serviciu, plus că mă ajută să mă relaxez şi să dorm…

Faţă îmi e deja buhăită de beţiile în care m-am afundat de 1 săptămână, bând până nu am mai ştiut de mine, iar ieri nu am avut de lucru şi am căutat în cartea de telefoane numărul lui Rob Roy. Ceva m-a împins să-l caut şi apoi să-l sun… iar ce mi-a spus m-a răvăşit profund. Atât am apucat să aud înainte să-mi cadă receptorul din mână de şoc… că înainte de dispariţie Muira nevastă-sa, tot spunea ceva şi vorbea incoerent despre o piatră aflată pe câmp, undeva pe lângă o fermă cu highlands scotish cows. Se pare că mergea destul de des în acea zonă, ceva o chemase acolo, petrecându-şi din ce în ce mai mult timp plecată de acasă, până nu s-a mai întors. Toţi au zis că a plecat la soră-sa în Austria, dar el ştie sigur că i s-a întâmplat ceva rău.

P_20170716_143946_vHDR_Auto.jpg

A doua zi am ieşit să alerg, să-mi scot băutura din corp… alerg cu teamă şi nesiguranţa, parcă ştiind că o să mi se întâmple ceva… Vacile nu mă bagă în seamă şi asta îmi dă curaj să urmăresc dâra arsă lăsată de piatră prin iarbă… Din nou urechile sesisează acel foşnet de frunziş uscat… da, se vede clar, are o viteză chiar vizibilă şi s-a îndepărtat de potecă vreo 300 metri… în depărtare văd vacile lui Eroll cum s-au strâns iarăşi lângă gard şi mă urmăresc.

Piatra asta blestemată, ceva o atrage, încă nu ştiu ce şi nu ştiu unde. Îmi alung gândul de a o arunca cât colo şi de a încerca să-i schimb poziţia… e inutil, cu siguranţă va reveni în acelaşi loc la fel ca şi în zilele precedente.

……………………………………………………………..

“Bruneta mea femeie zace în nefiinţă pe jos cu gâtul tăiat şi ceaţa începe să se risipească, lăsând să apară pietrele din Ring of Brodgar. Soldaţii invadatori au fost învinşi de bărbaţii din satul nostru reveniţi de pe câmpuri… Unii barbari sunt morţi şi cei capturaţi sunt aliniaţi în faţa megaliticelor pietre Ring of Brodgar, câte unul la fiecare piatră, unde probabil vor fi sacrificaţi de șamanul-vrajitor al satului ce le rosteşte vrăji într-o limbă antică”

La rugămintea Gairei nu am băut nimic în seara precedentă şi evident că nu am putut dormi dus şi coşmarul a revenit, dar acum cu detalii noi… Ring of Brodgar e locul unde îmi închei eu cursa zilnică, cum de nu mi-am dat seama? Bănuiala mea s-a dovedit a fi corectă… stau acum lângă piatră şi privesc în depărtare spre Ring of Brodgar, locul ce pare că atrage această piatră. E o linie dreaptă până acolo…

Spre norocul meu e prea dimineaţă şi turiştii încă nu au ajuns în zonă să mă vadă cum mă comport ca un nebun învârtindu-mă în jurul înaltelor pietre megalitice…

Şi da, găsesc ceea ce căutăm… undeva într-o laterală a unui megalit… se vede clar cum pare că îi lipseşte o bucată. Piatra mea din iarbă ar încăpea perfect aici… pipăi locul… de fapt chiar se simte o căldură degajată din marginile lui neregulate la fel ca şi din piatra de pe câmp… Simt o arsură puternică şi parcă un magnet mă trage şi-mi ţine mâna lipită de megalit. Oare ce s-ar întâmpla dacă aş pune piatra aici?

Îmi smulg mâna şi o iau la goană spre casă îngrozit hotărât să nu mai revin…

***

În biroul lui Kincaid încerc să-mi ascund ameţeala destul de vizibilă şi mestec o gumă pentru atenuarea mirosului…

-Te urmăresc de câteva zile prin geamul biroului meu şi văd cum îţi torni mereu scotch în cana de cafea… să ştii că asta nu păcăleşte pe nimeni…

-Si articolele tale… tot ce ai scris în ultimele zile… sunt lipsite de sens, pline de greşeli şi fără substanţă… Îmi pare rău să îţi spun dar eşti concediat, treaba asta durează de prea mult timp, eu am nevoie de un ziarist şi nu de un beţiv în redacţia mea.

Nu am avut curajul să-l înfrunt, mi-am golit biroul în tăcere şi am părăsit redacţia The Orcadian sub privirile dezaprobatoare ale colegilor.

Şi acasă chiar eram bucuros, Gaira m-a lăsat în pace vreo 2 zile şi apoi să mă înfrunte aşa?

Cu ce am greşit?… ea nu înţelegea că nu pot dormi şi doar aşa pot scăpa de coşmaruri?

Ce dacă am fost concediat?

Ce contează că avem facturi de plătit, doar i-am spus că o să o scot la capăt cumva… Şi apoi a ţipat la mine reproşându-mi tot ce se adunase în ea în ultimele zile… şi eu m-am răstit la ea şi am plesnit-o peste faţă şi Catriona fetiţa mea a văzut totul şi a început să plângă.

Rememorez totul acum în dimineaţa asta în faţa chiuvetei în casa mea pustie, de unde fetele mele dragi m-au părăsit şi m-au lăsat singur, mutându-se la prietena ei Isobal… şi mă uit cum se scurge tot scotch-ul pe ţeava… gata, am aruncat toată băutura din casă.

Zorii răsar şi eu sunt în fața megalitului… cu piatra de pe câmp în mâna…

Trebuie să scap de obsesia asta ce m-a făcut să pierd totul … slujba, casa, nevasta şi copii

De ajuns!!!

Acum se va sfârşi totul, odată pentru totdeauna

P_20170716_121125_vHDR_Auto.jpg

Se potriveşte perfect în lăcaşul de unde pare ruptă…

În afara unei mici fierbinţeli nu simt şi nu se întâmplă nimic…. Sunt dezamăgit, toate astea pentru nimic!

Habar nu am ce credeam că se poate întâmpla… dar totuşi, totuşi mai e cineva aici cu mine. Din spatele megalitului îşi face apariţia un personaj bizar, o femeie îmbrăcată în rochie brodată şi dantelată până la gât, pălărie cu boruri largi şi părul prins cu o multitudine de fundiţe colorate. Încerc să mă mişc dar nu pot, sunt înţepenit de uimire şi mă holbez la fata asta iţită lângă mine din spatele pietrei. Mă priveşte cu lacrimi în ochi şi vădită recunoştinţă, îşi înclină pentru o secundă capul în semn de mulţumire şi apropiindu-se de mine întinde mâna spre mijlocul meu. Simt o durere acută ca şi cum ar smulge o bucată din corpul meu şi pleacă de lângă mine cu bucata de piatră, ce până mai adineaori era la mine în mâini.

În continuare nu mă pot mişca deşi încerc din răsputeri, o strig să se oprească… nu, nu mă aude, merge în continuare hotărât cu piatra mea în mâini, departe peste câmp.

Nu înţeleg… unde mi-au dispărut braţele şi picioarele şi mai ales de ce oare pot vedea aşa de departe la distanţă? De ce mă înalţ, ce se întâmplă cu mine?

Voci îmi răsună în cap ca un ecou, zeci şi zeci de oameni vorbesc în diferite limbi, mă ameţesc şi mă fac să cred că mi-am pierdut minţile.

-Ohh, Rob Roy dacă nu ai fi băut atât de mult, poate nu aş fi ajuns aici, ajunge în mintea mea un plânset şi o tânguială de femeie…

Urlu la voci să se oprească dar vocea mi-a dispărut, sunetul vocii mele e doar în capul meu şi mă zbat încercând să scap din strânsoarea pietrei care m-a cuprins de jur împrejur. Corpul îmi e prins în piatră, corpul întreg îmi e o piatră, sunt captivul megalitului… Silueta femeii îmbrăcată elegant se îndreaptă spre poteca, unde deja vacile lui Eroll s-au adunat şi mugesc ameninţător… leapădă piatra în mijlocul potecii, apoi pleacă mai departe dispărând privirii mele.

P_20170716_124954_vHDR_Auto.jpg

Pesemne că am leşinat, acum e deja amiază şi turiştii au început deja să se plimbe printre noi, printre megaliţi. Din multitudinea de voci din capul meu una singură pare clară şi îmi tot repetă:

-Sunt eu, MacKenzie, colegul tău, trezeşte-te!

– MacKenzie, ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu noi? Unde sunt? îmi tot ies gânduri din cap ca şi întrebări fără sunet…

-Esti captivul pietrei ca mine şi ca ceilalţi, sortiţi să ne ducem viaţa în aceste închisori blestemate făurite acum 3000 ani de puternici şamani vrăjitori… Ce am crezut noi că ar fi pietre de sacrificiu sunt de fapt închisori unde au fost închişi de-a lungul timpului tot felul de nelegiuiţi. Dar acum se pare că afurisitele astea de pietre megalitice vrăjite atrag şi oameni nevinovaţi… Totul ţine de alegerea Pietrei. Ea decide cât te va ţine captiv… Uneori poate fi vorba de doar câţiva ani, alteori de sute de ani. Şi atunci, altcineva care va cade pradă obsesiei pietrei îţi va lua locul… Eu însumi am păţit-o urmându-mi obsesia să dezleg misterul dispariţiei Muirei, care după cum o auzi plângând, e şi ea captivă aici de peste 16 ani!

-Nu, nu se poate aşa ceva, îmi urlu în minte… cum am putut fi atât de orb încât să cad pradă unei Pietre blestemate şi vrăjite, ce m-a transformat în megalit pentru… pentru zeci sau sute de ani! Degeaba încerc să mă zbat şi să ţip nimeni şi nimic nu mă poate salva… trebuie să aştept să îmi vină rândul şi alt seamăn de-al meu să cadă pradă mirajului Pietrei de pe potecă…

***

P_20170716_124710_1_vHDR_Auto.jpg

-Mamii, mamii, ia uite ce pietre înalte… Mânuţa-i caldă se plimbă pe pielea-mi rece și aspră, de piatră. A mai crescut fata mea cea blondă… şi dintr-un anumit motiv, necunoscut mie, vine însoţită de mama ei de câteva weekenduri la Ring of Brodgar. O privesc pe Gaira de sus de la cei câţiva metri înălţime ai megalitului şi aş vrea să-i spun cât de mult o iubesc şi cât de rău îmi pare pentru tot ce am făcut, pentru că am lovit-o şi am dezamăgit-o…

Le privesc plângând cum se îndepărtează şi o nelinişte îmi cuprinde porii pietroşi.

Vacile păroase ale lui Eroll se adună spre gardul fermei înspre potecă şi încep să mugească… a Moarte, a Disperare şi a Avertizare…

-Muuu, Muuu, Muuu se amestecă cu Nuuu, Nuuu, Nuuu al meu în timp ce o văd pe Catriona mea cea blondă cum se apleacă şi culege o Piatră de pe potecă…

P_20170716_162026_vHDR_Auto.jpg

SFÂRŞIT

foto arhiva proprie, Insulele Orkney

4 comentarii

  1. Druidule… Te așteptam din megalit. 🙂 Bine te-am regăsit!
    Acestea sunt povestirile care te definesc. Că au o temă istorică sau una fantastică, ele curg la fel. În șuvoi de elemente pline de neprevăzut și suspans. Și se citesc cu gâlgâituri mari, de interes însetat.

    Apreciat de 2 persoane

    • Sincer nu as vrea sa ma defineasca. Le scriu ca sa fie si sa scap de ele din cap… si cam atat.
      Daca articolele si pozele rup in afisari si likeuri, scrierile mai lungi sunt citite fix de Pwlea Spataru.
      Voi bloggeri nu sunteti puși la socoteala, ca doar ne intră in fișa postului sa ni le citim unii altora 😀

      Apreciază

      • Și ce contează? În afară de tine pentru cine scrii? Eu sunt mai mulțumit să mă citească unul singur, blogger de bună seamă că doar aici scriu, dar căruia îi place și înțelege, decât sute de inși de pe facebook cărora li se apleacă dacă văd mai mult de șapte rânduri și preferă desigur să se uite la poze fiindcă sunt mai explicite. 🙂 Nu că nu m-aș uita și eu la pozele pe care le pui, fiindcă sunt faine… 🙂

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.