Robii Domnului cei Blestemați – ediție completă

Din secolul al XIV-lea, până în secolul al XIX-lea, atât a durat aceasta pagină ruşinoasă din istoria românilor.

În anul 1855, după aproape 500 de ani, domnitorul Ghica Vodă, a fost primul care a desfinţat definitiv Robia Ţiganilor în Ţara Moldovei.

de Mihai Hai Hui

……………………………………………………………………………….

Moşia boierului Matache se afla undeva în zona Dolhascăi şi se întindea între Valea Glodului şi Valea Bourei. Avea moşie mare, zeci şi zeci de hectare de vie şi teren agricol şi doar un petec mic de pădure, lipit de codrul ce aparţinea lui Vodă, însăşi Ghica Vodă.

De nevastă o avea pe Angheluşa ce-i făcuse două fete şi încă un băiat făcut cu o roabă ţigancă, băiat ce acum avea vreo 21 ani. În tinereţea lui mai păcătuia cu roabele ţigănci, dar de când se născu Flăcărică, nu mai uzita de dreptul lui de boier şi nu-şi mai chema tinerele roabe să-i frece picioarele, după cum se spunea atunci. Aşa era obiceiul, să pofteşti când aveai chef şi la roabele tale ţigănci, asta cu ştirea şi voia nevestii. Ce se întâmpla apoi cu rodul păcatului, era la alegerea boierului… ori îl ignora şi rămânea în robie grea în continuare, ori îl lua pe lângă conac şi primea ceva educaţie scăpând astfel de grelele sarcini ale robiei.

Boier Matache are ceva origini îndepărtate scoţiene şi e cam roşcovan la păr şi de aceea poate când îl născu frumoasa roabă Romina pe Flăcărică, acesta ieşi acoperit cu puful acela de nou născut de pe el roşu, aşa că Flăcărică îi puse ţiganca numele.

În timp părul i se făcu negru, dar pielea-i rămase aşa, ca de un roşu aprins, părând veşnic proaspăt bronzat, nefiind şi el creol ca toţi metişii cu sânge amestecat de ţigan şi valah în el.

Boier Matache îl puse pe bătrânul său slujbaş de încredere, Iancu, să se ocupe de creşterea şi educarea lui, iar acesta îl învăţă tot ce ştia el: să scrie, să citească şi să socotească, precum şi să mânuiască sabia şi arcul, în timp devenind o mândreţe de bărbat masiv şi puternic.

Bun ţintaş încă de pe când avu 15 ani boier Matache îl lua cu el la vânătoare prin codrii lui Vodă, la vânat de mistreţi şi căprioare… şi apoi din ziua aceea când Matache fusese aruncat de pe cal şi atacat de o scroafă şi Flăcărică se repezise cu sabia să o omoare, apărându-l de rănire gravă sau chiar de moarte, îl privi cu alţi ochi.

Boierul îl luă de atunci pe lângă casa lui şi începu a-i da sarcini mai uşoare, vrednice de un slujbaş de pe moşie şi nu de un rob.

***

Boier Matache îl caută pe Flăcărică prin curte, să ducă o scrisoare lui Lambru, vecin de moşie cu el.

-Auzi Flăcărică, am nevoie să duci scrisoarea asta lui Lambru cel Bătrân. Am nevoie de un împrumut, se apropie plata birului către Vodă şi nu-mi ajung galbenii. Vezi poate primeşti şi ceva răspuns pe loc, că e grabă mare.

-Da boier Matache acuşi plec, şi încalecă pe cal fugind cu scrisoarea…

-Săru’-mana boier Lambru! M-o trimis boier Matache să-ţi aduc scrisoarea asta, salută el respectuos pe boier care se plimba prin curte în veşnica lui capă roşie boierească de sub care se iţea un hanger turcesc încovoiat.

-Dă-o s-o citesc să văd despre ce e vorba…

-Pai da, nimic nou, ca de obicei nu are banii de bir! Cei trebuie lui atâţia robi ţigani, nu ştiu! Nici nu produc putorile astea împieliţate la cât consumă….

-Uite la mine, doar vreo 10 robi am şi îmi e de ajuns să mai tundă o viţă de vie, să cureţe grajdurile şi să dea cu sapa….

-Ahh, da şi ar mai fi ăia 7 de colo, diavolii ăia de ţigani cohani. Nici măcar creştini nu sunt, sfârşi Lambru.

-Cum nu sunt creştini, boierule? se miră Flăcărică.

-Aşa e cum îţi zic, ţigane! îl repezi Lambru plecând de lângă el cu scrisoare cu tot, fără să-i dea vreun răspuns.

Flăcărică tot sperând că se va întoarce boierul, începu a se plimba prin curte pe lângă grajduri, pe acolo unde munceau robii ţigani.

Prima care îl simţi pe Flăcărică în apropiere, fu oarba de Parascheva.

-Ia zi măi băiete, ce e cu tine pe aici? -Te-a cumpărat boier Lambru astăzi?

-Nu babo, ce-ţi veni, se oţări Flăcărică la ea, privind-o în ochii cei albicioşi, apoi spuse mândru:

– Flăcărică mă cheamă şi aparţin lui boier Matache.

-Boier Matache, zici… – Eşti norocos măi flăcăule! ştiind şi ea ce bine o duc robii acolo.

-Şi da, sunt oarbă ca un liliac dacă asta îţi e curiozitatea, de dai din mâna dreaptă ca un apucat! îl uimi Parascheva pe Flăcărică care-şi ascunse repede mâna la spate.

Trandafira veni şi ea auzind că străbuna ei vorbea cu cineva.

-Tu cine eşti micuţo? o apostrofă Flăcărică măsurând-o din cap până în picioare.

-Trandafira sunt, şi se ascunse repede după babă.

-Trandafira zici că eşti, hohoti Flăcărică plecând degrabă când îl izbi damful de pişelău de vacă în nas, ce venea fix dinspre ea.

-Te mai aşteptăm pe la noi flăcăule, rosti după el Parascheva.

Flăcărică se opri din mers vrând să zică că Nu… şi întorcându-se zări de după Baba Parascheva, doar ochii Trandafirăi… Ochi misterioşi de un albastru intens şi pătrunzător, ochi feciorelnici ce nu se potriveau deloc cu înfăţişarea ponosită şi dezgustătoare.

-Am să vin negreşit mamaie, se trezi spunând şi plecă vesel spre casă, simţindu-se sfredelit în ceafă de ochii cei albăstrui.

Trandafira e strănepoata Paraschevei şi e şi ea metişă cu sânge de boier în ea. E creolă cu păr blond şi are doar 16 ani şi de când se ştie, străbuna Parascheva are grijă de ea, mă-sa murind la câteva săptămâni după naşterea ei.

Parascheva e cea care o îmbracă şi o piaptănă în fiecare dimineaţă, prinzându-i părul într-un coc cu un ac de păr imens din argint, singurul lucru cel mai avea Trandafira de la maică-sa. Asta nu înainte de a-i unge părul blond cârlionţat cu leşie, făcându-l mai închis la culoare, apoi dându-i şi pe faţă şi pe mâini cu amestecul murdar… iar de la o vreme în leşie pune şi câţiva stropi de pişelău de vacă, de pute de-ţi mută nasul, făcând-o urâtă şi respingătoare.

-Pentru păduchi mamaie, pentru păduchi îi explică baba Parascheva în timp ce o piaptănă şi îi grăieşte la ureche într-un grai necunoscut.

Îi susură cuvintele cele melodioase la ureche, vorbe din altă limbă, amestecându-le din când în când cu vorbe în limba română, încă de când avea câţiva anişori.

-Strabuno, ce limbă e asta, că nu o înţeleg deloc? Despre ce îmi şopteşti mereu la ureche când mă piepteni? se miră mereu Trandafira…

-E graiul hindi, nepoata mea, graiul strămoşilor noştri din Hindustan, de unde ne tragem noi, îi explică răbdătoare oarba de Parascheva. Cândva îl vei înţelege şi tu.

Baba nu mai vede de exact 80 ani. Şi acum are 101 ani şi e oarbă ca noaptea. Albeaţa pe ochi i-a apărut dintr-o dată, ochii i s-au uscat, nu au mai lăcrimat şi s-a trezit oarbă… dar celelalte simţuri i s-au ascuţit teribil şi e ageră, ca un om cu vedere normală.

Se spune că se ocupă cu magia neagră, că poate intra în legătură cu demonii şi că-şi poate preschimba înfăţişarea aşa că toţi o ştiu de frică, chiar şi boier Lambru.

La gât poartă o salbă pe care sunt atârnate multe păpuşi de cârpă. Câţiva slujbaşi ai boierului se jură că s-au recunoscut chiar ei în formele şi culorile păpuşilor ce se leagănă la gâtul Vrăjitoarei oarbe Parascheva.

***

Din acea zi, de când fuse la boier Lambru, Flăcărică nu mai avu stare. Parcă vedea mereu, oriunde se uita, ochii cei albaştri şi mari ai Trandafirei.

Şi în Duminica imediat următoare când toţi robii erau liberi de muncă cu voia boierilor ce nu voiau să-l mânie pe Dumnezeu, se duse la stăpânul lui, boier Matache…

-Săru’mana boierule, spuse el respectuos.

-Să trăieşti măi Flăcărică! îi zâmbi boier Matache ce tocmai ieşise să se bucure de soarele răsăritului.

-Ia zi, ce e cu tine aşa dimineaţă? Azi nu am treburi pentru tine, ştii doar ca Domnul nu ne îngăduie asta, il dojeni boierul.

-Ştiu boier Matache dar am o rugăminte la matale dacă nu te superi…

-Zi băiete, care ţi-e vrerea?

-Aş vrea tare mult să mă laşi azi să mă duc în vizită pe moşie la boier Lambru, să termin o discuţie rămasă neterminată cu ceva robi de pe acolo, îl rugă Flăcărică pe boier.

– Nici o problemă măi băiete… Du-te la grajd şi ia-l pe Spulber şi mergi unde zici că ai treabă. Şi pune şi şaua pe Zorilă că oi ieşi şi eu în curând la un galop în dimineaţa asta superbă… şi-l urmări pe Flăcărică cu privirea, minunându-se de el ce vajnic flăcău se făcea din zi în zi.

Ajuns pe moşia boierului Lambru, Flăcărică merse direct spre colibele dărăpănate ale robilor, aflate lângă grajduri. Robii erau pe afară, îşi spălau rufele, alţii se îmbăiau în copăi mari, alţi îşi măcinau porumbul pentru mămăliga zilnică.

-Ia ziceţi măi băieţi unde o găsesc pe a’ bătrână, Parascheva?

-Iaca uite mai încolo un pic, unde vezi atârnate de geamuri şi de acoperiş penele alea.

Intr-adevar, coliba Paraschevei nu semăna cu celelalte… Avea un gard de nuiele ţepoase de jur împrejurul colibei ei şi a încă 5 colibe… Diverse statuete din lut erau la intrările colibelor, statui ce înfăţişau animale diforme şi monştrii gargui. Casa Paraschevei avea atârnată de cercevele şiraguri de pene de corb şi găină, oase, gheare de pasăre, ţepuşe mici şi grâne. Te lua groaza numai uitându-te la casă, d-apoi să-i mai treci şi pragul.

Flăcărică intră, nu credea el în bazaconii vrăjitoreşti, doar mergea la spovedanie mereu, trimis de boier Matache.

Casa cu uşa deschisă era invadată de soarele dimineţii şi un miros pătrunzător de flori de trandafiri îl izbi în prag. Ceva voci îi atraseră atenţia şi privi într-acolo rămânând fără suflare nemaiputând face un pas mai departe, vrăjit de imaginea ce i se înfăţişa.

Vrăjitoarea Parascheva tocmai terminase de îmbăiat pe Trandafira, ce se scula acum din copaia plină de flori de trandafiri roşii şi puternic mirositori. Corpul creol si plin de picături de apă al unei copile de 16 ani era răsfăţat de soarele dimineţii ce intra pe geam. Baba o cuprinse în jurul corpului silfidic cu un ştergar imens, o aşeză pe un scaun începând apoi să-i şteargă părul de un galben aprins şi strălucitor şi apoi se uită cu ochii cei albicioşi şi zâmbi cu subînteles spre Flăcărică. Asta îl luă prin surprindere şi deşi ştia că baba e oarbă, se ruşină tot şi fugi degrabă spre uşă hotărât să aştepte afară.

Şoapte mlădioase ajunseră la el pe geamul deschis, vorbe ce păreau un cântec, cuvinte ce părea că le înţelege şi totuşi nu desluşea nimic din ele.

Când Trandafira ieşi din casă nu mai semăna deloc cu cea jerpelit îmbrăcată şi urât mirositoare, cu părul năclăit de leşie de o văzuse zilele trecute. În haine albe cu părul blond şi despletit, cu obrajii şi mâinile curate, era de-o frumuseţe ce Flăcărică nu văzuse

nicicând, nici măcar la seratele de le organiza boier Matache la moşie, unde veneau boieroaice din toată Moldova.

-Bine ai revenit Flăcărică, îl salută Parascheva.

-Bine te-am regăsit mamaie… şi pe tine Trandafira, venind apoi spre amândouă sărutându-le mâinile cum ştia că le place femeilor.

Îşi petrecu toată ziua acolo, între robii lui Lambru. Aşa află că Parascheva şi ceilalţi ce stăteau în colibele din interiorul gardurilor de nuiele sunt ţigani cohani, de care auzise doar, ţigani ce au harul vrăjilor şi pot intra în legătură cu demonii şi cu spiritele morţilor.

Mai află că Parascheva încearcă din răsputeri să ascundă frumuseţea neasemuită a Trandafirei, ungând-o cu leşie şi cu pişelău de vacă, ca să nu i se năzare vreunui boier pe ea, şi doar Duminica,atunci când boierii nu vin la colibele lor, Trandafira are voie să poarte haine curate şi să fie îmbăiată cum se cuvine.

Şi din acea zi Flăcărică îşi făcu drum în fiecare Duminică în curtea lui Lambru, ocolind mereu adevărul când îl chestiona Matache dacă şi-a găsit vreo fată pe acolo. Ba de la o vreme mergea chiar de Sâmbătă seara la Trandafira şi Parascheva, rămânând acolo peste noapte sau luând-o călare cu el pe Trandafira pe dealurile dimprejur unde stau îmbrăţişaţi toată noaptea, aşteptând înfriguraţi răsăritul.

Iubire mare se născu între ei şi-şi juruiră unul altuia iubire veşnică, că se vor cununa şi îşi vor face casă la curtea milostivului boier Matache.

-Strabuno Parascheva, ce fericită sunt, îi spuse într-o dimineaţă Trandafira când se întorsese de la privitul răsăritului. -Flăcărică al meu îmi propuse să ne luăm, să ne cununăm şi să mă mut impreuna cu el pe moşia lui boier Matache.

-Nu e cu putinţă copila mea aşa ceva! Sub nicio formă să faceţi sau să spuneţi la cineva asta. Las’ că vorbesc eu cu Flăcărică, să-l trimiţi la mine de cum îl vezi, că-l lămuresc eu.

Cum se găsi data următoare Parascheva cu Flăcărică, aceasta îl luă la rost:

– Flăcărică, să nu care cumva să o ceri pe Trandafira să-ţi fie soaţă, nu e cu putinţă printre noi aşa ceva. Ştii doar de obiceiul stăpânilor, care îşi cer dreptul primei nopţi în pat cu soţia roabă, înaintea mirelui. Am văzut destule din astea la viaţa mea, aici pe moşia boierilor Lambru!

Flăcărică doar auzise de infamul obicei denumit Prima Nocta, prin care boierii români siluiau nevestele robilor ţigani chiar în noaptea nunţii şi asta pentru că boier Matache nu făcea aşa ceva. La auzul vorbelor Paraschivei se întristă tare şi nu mai ştiu ce să zică, dar hotărî să-i dezvăluie totul lui boier Matache şi să-i ceară sfatul şi ajutorul…

Boier Matache îl ascultă gânditor:

– Flăcărică băiete nu dispera, Domnul va avea grijă de voi, sunt sigur de asta. Şi când spun Domnul mă refer şi la Dumnezeu şi la Vodă. Domnul nostru Vodă se gândeşte serios să vă dea libertatea la toţi robii ţigani, iar boierii vor fi despăgubiţi in galbeni. Aşa că nu văd nimic ce poate sta în calea iubirii voastre, trebuie numai să ai răbdare un pic.

-Vai boier Matache ce veşti bune mi-ai dat… fug acum să-i zic şi Trandafirei şi fugi degrabă spre grajduri.

-Mergi în pace, băiatul meu şi nu face vreo prostie mai spuse el în şoaptă. Numai el ştia adevărata poveste, de ce Ghica Vodă vrea să redea libertatea robilor… o aflase de la un slujbaş de la curte, Ionică, prieten din copilărie cu el.

Un rob ţigan pe nume Dincă, ce putea fi lesne asemuit cu fiul său, Flăcărică, se sinucisese din cauza iubirii sale cu o franţuzoaică. Asta nu înainte de a o ucide şi pe ea, drama marcându-l puternic pe Ghica Vodă acesta ştiindu-l personal pe Dincă,.. aşa că acesta porunci urgent celor din consiliul său să găsească în cel mai scurt timp o soluţie pentru sfârşirea robiei ţiganilor.

***

A fost o iarnă caldă atunci în decembrie 1855. Semăna mai mult cu o toamnă plăcută, cu ploi scurte de vară şi zile însorite.

Boier Lambru cel Bătrân obişnuia sa facă incursiuni la vânătoare, însoţit mereu de fiul său, Floricel Lambru.

Când era de-o şchioapă, la vreo 8 ani, Floricel Lambru era un drac de copil, blond, gras, cu capul mare, mândru şi plin de el ca toţi copiii boierilor. Şi odată, când trecu baba Parascheva pe lângă el prin curte îi puse piedică şi ea căzu şi se tăie un pic în barbă într-o piatră. Când baba se sculă de pe jos îl apucă de umeri pe Lambru cel Mic şi fixându-l cu ochii albi şi orbi, îi rosti în faţă doar 2 vorbe.

Asta au văzut servitorii, povestindu-i toată întâmplarea lui Lambru cel Bătrân, peste exact 2 zile când gura şi buzele lui Lambru cel Mic fu năpădită de bube dulci. Normal că boier Lambru nu crezu aşa ceva, ce copil nu face bube dulci la gură, dar in timp văzând că nu-i trec ani la rând, începu şi el să creadă întâmplarea, dar îi fu frică să o înfrunte pe Vrăjitoare.

Şi bubele lui Lambru cel Mic au rămas pe faţa lui toată viaţa, urâţindu-i şi mai mult capul blond şi mare ca de bivol, schimonosindu-i gura şi umflându-i buzele care nu se mai închideau complet, scuipatul prelingându-se mereu pe bărbia lui, fiind nevoit să şi-o şteargă mereu cu batista, iar din pricina asta Bălosul îi rămase numele printre robi.

In acea zi de Decembrie pe cand se întorceau de la vânătoare Lambru cu fie-su, îi cuprinse pe drum spre moşie o ploaie grozavă, dar caldă… si pe drumul de intoarcere dădură de robii lor ce munceau la câmp, să mai curăţe tarlaua de unde fusese cules porumbul.

Treceau agale in pasul calului ce se impotmolea în glodul din arătura câmpului, printre robii cei plouați ce trudeau în ploaia puternică, sub supravegherea lui Spiridon argatul lor de încredere. Iar atunci Lambru cel Bătrân o zări…

Apa îi spălase leşia de pe faţa alb-creolă şi pletele ude blond auriu i se revărsaseră peste umeri… Bluza murdară i se lipise de corp urmărindu-i conturul trupului, făcând să se zărească sânii cei fermi ai micii ţigăncuşe. Lambru îi arunca priviri hulpave dar nu o recunoştea cu niciun chip pe roaba asta.

-Spiridoane ia zi, cine e fătuca aia de colo?

Spiridon se uită atent şi parcă nici el nu o mai recunoştea… dar clar după haine ştia că e Trandafira

-Trandafira boierule, ea trebuie să fie.

– Ia te uită ce comoară de fată aveam aici în curte şi habar nu aveam, spuse el uitându-se la fie-su ce începuse să se holbeze atent la roaba Trandafira.

– Să i-o încredinţezi diseară Smarandei, să o îmbăieze şi să o îmbrace cum se cuvine… Diseară să fie la mine în iatac să-mi spele picioarele, dictă Lambru

Imediat Trandafira fu luată direct de pe câmp şi dusă în conac şi încredinţată cameristei Smaranda pentru pregătiri.

Când auzi Parascheva începu să se tânguie şi să blesteme şi să-şi smulgă părul din cap… Încercă chiar să ajungă la boier să vorbească la el, dar acesta îi trimise vorba prin Spiridon că e obosit după vânătoare şi să-i dea pace.

Întârziat de ploaia puternică Flăcărică ajunse greu şi o găsi pe Parascheva privind deznădăjduită în gol, în timp ce cei cinci ţigani cohani încercau să-i redea alinarea.

-Săru-mâna mamaie… şi se uită îngrijorat în jur după Trandafira.

-Băiatul meu, ai venit, ai venit… dar ea nu mai este, nu mai este!… repeta obsesiv Parascheva.

-Cum adică, ce s-a întâmplat? ţipă Flăcărică, năvălind în camera alăturată şi apoi ieşi afară începând să o strige pe Trandafira lui cea dragă.

– Nu mai e băiatul meu, a luat-o boierul. A luat-o Lambru cel Batrân la el în iatac, să-i spele picioarele… şi ştim cu toţii ce înseamnă asta, băiatul meu!

-Cum aşa, nu se poateee, răcni Flăcărică, mă duc şi o iau înapoi chiar acum.

-Nu ai cum, e imposibil. Nu avem nicio putere, suntem robi cu toţii ca şi tine ca şi Trandafira, întăriră ceilalţi ţigani.

– Eu nu sunt robul lui Lambru, hotărî Flăcărică şi fugi pe uşă direct spre conac.

Pe drum se ascunse cu grijă de slujbaşii ce trebăluiau prin curte, văzu că nu e chip să intre în casă pe ușă și hotărî să se caţere până la iatacul ce părea chiar al boierului, având balconul cu cele mai multe flori. Se sui agil în balcon, intră în cameră și-şi scoase cuţitul de la brâu. Boier Lambru tocmai se schimba de haine când dădu nas în nas cu țiganul ce venea peste el, și își scoase hangerul de la brau strigand după ajutor.

Lovitura de cuțit a lui Flacărică orbit de furie fu haotică și parată de hangerul boierului. Cuţitul alunecă de pe hanger şi i se înfipse în braţul drept, rănindu-l pe Lambru. Spiridon împreună cu încă trei bărbaţi năvăliră în cameră, se aruncară peste Flăcărică ce urla neputincios numele Trandafirei și îl dovediră uşor, legându-l fedeleş.

-Cine eşti şi ce cauţi aici de vrei să mă omori! se răsti la el Lambru, dându-şi cămaşa jos şi văzând că rana de pe mână e destul de adâncă.

-Nu eşti tu robul lui Matache, Flăcărică parcă aşa te cheamă, aşa e? Că te tot văd mai mereu pe moşia mea de câteva luni de zile, se miră Lambru după ce-l recunoscu.

-Da, Flăcărică sunt şi îţi cer s-o eliberezi pe Trandafira!

-Măsoară-ţi cuvintele rob neruşinat ce eşti! Nu îmi ordoni tu mie! Şi de ce mă rog, care e treaba ta cu roaba mea?

-Trandafira e mea şi o să-mi fie soaţă, de asta iţi zic! îl înfruntă Flăcărică.

-Păi zi mă robule aşa, că atunci e numai bine, azi o să uzez de dreptul meu de prima noapte cu viitoarea ta soţie.

-Peste cadavrul meu, urlă Flăcărică înnebunit.

-Asta se poate rezolva uşor, nu uita că m-ai atacat cu cuţitul.

– Şi o să te tot caut şi-n gaură de şarpe şi o să te omor dacă te atingi de Trandafira…

– Spiridoane ia ia-l pe gură mare ăsta de aici, şi aruncă-l în temniţa din curte. Mâine o să-i hotărăsc soarta.

-Da boierule. Şi ţiganca Trandafira? S-o trimit sus?

-Nu mai am niciun chef acum. Trimite-o acasă şi tu du-te apoi şi caută un felcer în sat, să nu mă infectez de la tăietura asta.

A doua zi pe înserat boier Matache se trezi cu Parascheva la uşa conacului. Numai Dumnezeu ştie cum a ajuns acolo, oarbă fiind, cutreierând peste câmpuri.

-Boier Matache, nenorocire mare s-a abătut peste mine şi peste tine boierule…

-Ce vorbeşti babo, ce nenorocire? se sperie Matache.

-Trandafira, strănepoata mea, a pus ochii boier Lambru pe ea. Şi Flăcărică, ei bine Flăcărică … şi se opri neştiind cum să-i zică mai departe…

Matache se gândi şi îşi dădu seama că azi nu-l văzuse pe Flăcărică prin curte şi nici nu avusese nevoie de el.

Simţi un junghi în inimă prevestitor de ceva rău.

-Rosteşte femeie, ce e cu Flăcărică?

– Flăcărică a sărit să-l omoare pe Lambru şi l-a rănit cu cuţitul. Şi de ieri Lambru l-a închis în groapa-temniţă din curte, unde mai aruncă din când în când câte un rob mai nărăvaş… Dar de-ar fi numai asta…

Lui Matache îi veni în cap drama de care îi povestise prietenul Ionică, slujbaș la curtea lui Ghica Vodă şi se cutremură de teamă.

Făcu un semn din mână spre babă să continue, uitând că are în faţă o oarbă.

Parascheva continuă să vorbească:

-Si boier Lambru a hotărât ca mâine dimineaţă să-l ardă pe rug pe Flăcărică drept exemplu… pedeapsa robului de a fi ridicat mâna asupra unui nobil, încheie Parascheva frângându-şi mâinile de disperare.

-Cum aşa, cum să-mi ardă, să-mi ardă… feciorul, ieşi vorba ca o tânguială din gura lui Matache.

Parascheva ridică sprâncenele a mirare şi în mintea ei multe lucruri începură să capete înţeles. Plecă spre casa ei degrabă înainte ca întunericul să cuprindă tot drumul, lăsându-l pe Matache plângând în pragul uşii.

Ajunsă la colibă ei, Parascheva o apucă de mână pe Trandafira ce plânsese toată ziua şi se îndreptară spre groapa din pământ unde era ţinut captiv Flăcărică, ştiind că la ora aceea de pază va fi Spiridon.

-Ce e cu tine Babo aici în toiul nopţii? speriindu-se de albul ochilor ei în întunecimea nopţii.

-Spiridoane, am o vorbă cu tine. Deschide rogu-te temniţa şi las-o pe asta mică să-şi ia rămas bun de la Flăcărică, spuse Parascheva.

-Nu se poate Paraschevo, ce ai înnebunit de tot? Dacă află boier Lambru, mă va pedepsi aspru.

-Boierul nu va afla, nici de la mine şi nici de la tine. Uite colea, nu o faci pe degeaba şi duse mâna la gât spre colierul de păpuşi.

-Vrajitoareo stai dracului, nu te prosti cu farmecele tale, se sperie Spiridon.

Dar baba Parascheva îşi desfăcu bluza şi dedesubt pe pielea gâtului începu să lucească ceva auriu. Scoase de după gât o salbă din 40 de galbeni şi i-o înmână lui Spiridon zicându-i:

-Cu asta poţi să-ţi cumperi pământ şi casă şi tot ce vrei tu. Acum lasă-i şi pe copiii ăştia împreună noaptea asta, aproape porunci Parascheva.

Spiridon acceptă cu ochii holbaţi la averea cu care se pricopsise, zicându-şi în gând ca şi aşa soarta lui Flăcărică e pecetluită, doar munciseră toată ziua la rugul din curte.

Şi în noaptea aceea Flăcărică se iubi cu Trandafira lui cea dragă până spre zorii zilei, luându-i fecioria înaintea boierului Lambru. Îşi luară rămas bun unul de la altul, neînchizând un ochi toată noaptea, stând strâns lipiţi, ca o singură fiinţă.

***

Boier Matache îşi lăsă toată mândria deoparte şi temerile de a-şi divulga păcatele tinereţii şi merse degrabă la vecinul Lambru a doua zi, în dimineaţa judecăţii…

-Ce-i cu tine Matache, venişi să asişti la judecata ţiganului tău? îl întâmpină Lambru cel Bătrân.

-Boier Lambru, începu Matache, am o vorbă să-ţi spui. Flăcărică aici de faţă de vrei tu să-l judeci acum e fiul meu, sânge din sângele meu.

– Şi ce e cu asta? Ce are a face? -Ia spune boier Matache, l-ai dezrobit pe Flăcărică, dacă zici că e fie-tu?

-Nu, nu l-am dezrobit, recunoscu spăşit Matache.

-Atunci tot rob este, spuse aspru Lambru. Ţiganul s-a născut rob şi va muri tot rob. Şi mai ales ştii că robul care ridică mâna asupra stăpânilor săi este sortit judecăţii pe loc. Şi eu am hotărât azi să-l ard pe rug drept pedeapsă şi să-i siluiesc ţiganca, aici de faţă cu el.

-Dar Lambrule ştii doar că sunt discuţii despre dezrobirea tuturor robilor ţigani. Chiar eu am aflat de la un slujbaş de la curte că Vodă Ghica va semna curând decret pentru asta, mai insistă Matache.

-Vodă zici? Aici eu sunt Vodă pe moşia mea, spuse aspru Lambru cel Bătrân. Şi mesagerul cu decretul unde-i? Banii pentru robi unde-s?

-Boier Lambru, nu vorbi cu păcat. Tot ce avem aici e datorită lui şi noi suntem datori să-l respectăm.

-Matache mai bine ai tăcea… Tu vorbeşti de respect? Crezi că nu ştiu cum de îţi permiţi atâţia robi şi cum îi cumperi ca să-i salvezi de robie grea şi le dai un petic de pământ să-şi facă o casă, başca hrană din belşug fiecăruia?

Matache îngălbeni de frică…

-Da, da, credeai că nu observ incursiunile tale de vânătoare în pădurile lui Vodă, de unde vânezi şi cari lemne pentru case şi pentru foc?

– Ce crezi că ar face Vodă dacă ar auzi că furi de la el?

Matache se trase deoparte şi tăcu. Era în joc titlul boieresc, familia şi toată averea lui… poate chiar libertatea.

Parascheva se băga şi ea în vorbă, rugându-l pe boier Lambru:

-Lasă fata boierule, pupa-ti-aş tălpile matale, las-o să plece. Şi eu am spălat picioarele lui bunică-tu la vremea mea şi multe nopţi am dormit în patul lui şi ştiu cum e…

-Tu vrăjitoareo, cine se uita la tine, babă nebună?

– Nu am fost mereu oarbă, eram foarte frumoasă când eram tânără. Şi ar mai fi ceva ce tu nu ştii, boier Lambru…

-Ce fă, ce mai e? se răsti Lambru.

-Trandafira, ei bine Trandafira e sânge din sângele tău, de aceea e creolă şi cu părul blond. E fiică-ta, milostiv boier Lambru!

-Taci din gură, Vrãjitoareo, de unde ai mai scos-o şi pe asta?

-Adevăr grăiesc boier Lambru. E fiica Dobrinei, nepoată-mea ce te mai distrai matale în unele nopţi cu ea, acum peste 15 ani.

– Minţi babo, ştiu foarte bine ce fiu a născut Dobrina. Era un băiat negru şi tuciuriu, asta era, întări Lambru.

-Asta ai văzut matale, dar ăla era fiul Vasilicăi şi asta ţi-am arătat atunci. Dobrinei îi fuse frică că îi iei copilul. Trandafira e fiică-ta, îţi jur pe ce am mai scump, iţi jur pe viaţa ei!

-Minciuni spui Vrăjitoareo, nu e fiică mea, hotărî scurt Lambru trăgându-şi picioarele din mâinile deznădăjduite ale Paraschivei.

-Haoleo, arză-te-ar focul, lasă-mi nepoata-n pace! insistă ea.

-Spiridoane, ia bag-o pe hoaşca asta bătrână în groapă în locul lui Flăcărică, că nu mai suport să o aud, se răsti el…

Trandafira se zbătu aprig când boier Lambru cel Bătrân o trânti pe masa din curte şi îi smulse chiloţii de pe ea, dar Lambru o pocni de câteva ori peste faţă până sângele îi începu a-i curge din colţul buzelor.

-Trandafira mea! ţipă neputincios Flăcărică, strâns legat de mâini cu lanţuri de metal pe un rug imens din lemne.

Lambru începu a o chinui şi scormoni pe biata fată cu degetele lui cele strâmbe cu articulaţii înţepenite de boala reumatismului, prin toate găurile. Femeile de la conac ştiau de meteahna asta a lui, că vârsta nu-l mai ajuta să facă şi altceva.

Fie-su Floricică Bălosul începu a-şi face ochii mari de poftă şi să-i curgă balele şi mai abitir din gură la vederea pulpelor desfăcute ale Trandafirei şi penetrate de mâinile lui taică-su.

Din senin vorbe grave începură sa se facă auzite din fundul gropii-temniță, de unde baba Parascheva incepu sa blesteme şi să rostească incantaţii sanscrite malefice.

Cu toţii simţiră un fior de groază străbătându-i din creştet până în tălpi la auzul bolboroselilor de neînţeles pentru ei. Blestemele păreau că urcă spre cer din gaura în care era îngropată baba Parascheva, ca nişte vălătuci diavoleşti de fum cerșind ajutor necuratului…

Ţiganii cohani simţiră şi ei furia fără de margini a Vrăjitoarei Parascheva. Nicicând nu o auziră scoţând atâtea blesteme la un loc, unite într-o frază lungă şi fără de sfârşit.

Zeităţi demult apuse, demoni ai Iadului şi Spirite ale morţilor erau invocaţi în mantre ale răului, de acolo din fundul gropii, ce răsuna lugubru în ecoul vocii preschimbate a vrăjitoarei Parascheva.

Cohanii din afară începură şi ei să repete în cor vraja sanscrită blestemată, sporindu-i în acest fel puterea, vraja sunând acum ca o rugăciune a unui cor bisericesc din zilele de Duminică… Doar că acum rugăciunea lor suna adunarea tuturor relelor şi nenorocirilor de sub pământ, aici în curtea boierilor Lambru și rând pe rând fură invocaţi de către Vrăjitoarea Parascheva toate Entităţile Diavoliceşti şi toţi Arhanghelii Răului Suprem.

Un vacarm de nedescris se iscă atunci când speriaţi de puternicele strigăte ale vrăjilor ţiganilor, stoluri întregi de corbi vestitori ai iernii se ridicară de pe câmpurile din apropiere şi începură a se roti croncănind ameninţător deasupra curţii boiereşti, oprind lumina soarelui să răzbată prin miile de aripi negre întinse şi fluturânde.

– Da’ ce dracu zice mă acolo, ce i-a apucat pe toţi dracii ăştia împieliţaţi de recită în cor ce spune Vrăjitoarea? îl întrebă Lambru pe Spiridon ce înţelegea limba ţigănească.

Spiridon era înlemnit şi nu putu să traducă cuvintele cele blestemate, gura fiindu-i paralizată de frică şi niciun cuvânt nu-i ieşea din gâtlej.

-Da’ vorbeşte, fir-ai al dracu’ cu mă-ta Spiridoane, vorbeşte odată ce se întâmplă!

Spiridon începu a repeta doar ce înţelegea, adică numele câtorva demoni, Lucifer, Satana, Mamona, de părea că-i invoca chiar şi el.

Lambru cel bătrân strigă nu prea convins la vrăjitoare: -Taci fă, că te arunc şi pe tine pe rug, lângă Flăcărică… -Taci odată!

Pe fundul gropii în genunchi Parascheva scoase de sub pletele-i bătrâne şi albe colierul de păpuşi de cârpă şi alese două: una având o capă boierească roşie şi un mic hanger, în fapt un mic ac de păr la brâu şi una cu păr blond şi cap mare ca de taur.

Din colţuri ale fustei desfăcu noduri strânse cu grijă şi scoase de acolo mici fire de păr blond şi unghii ale boierilor Lambru, procurate pe căi numai de ea ştiute. Le puse pe păpuşi şi apoi le legă una peste alta cu două fire de păr alb de al ei, după care le înfipse în zona gâtului micul hanger ac de păr.

Rostind în continuare mantrele vrăjitoreşti îşi muşcă limba până la sânge din voinţă proprie şi îşi lăsă sângele gurii să curgă pe păpuşile de cârpă, înroşindu-le de tot.

Acum nu mai semăna deloc a om Parascheva. Plină de sânge la gură şi cu faţa transfigurată de convulsiile transei în care intrase, părea că se transformă rând pe rând în toate Entităţile Iadului invocate.

Cei din curte priveau înmărmuriţi la stolurile de corbi şi la ţiganii cohani intraţi şi ei în transă, cum recită versurile celea în limba sanscrită necunoscută lor, şi tot aşteptau temându-se să se întâmple ceva groaznic, ceva nemaivăzut.

Brusc totul încetă! Vrăjitoarea nu mai scoase niciun cuvânt şi cohanii ei la fel. Corbii se aşezară din nou pe câmpuri şi lumina soarelui năpădi iar în curte.

Tuturor le veni răsuflarea la loc, fericiţi că nu s-a deschis vreo gaură în pământ şi să fie înghiţiţi de Flăcările Iadului.

-Aţi văzut mă că nu e nimic? Doar superstiţii de babă oarbă şi nebună! zise boier Lambru cel bătrân, ştergându-şi sudoarea de pe frunte şi dându-şi jos capa boierescă.

-Ia-o tu Floricele pe piranda asta, uite ţi-o las ţie să-i smulgi tu trandafirul Trandafirei şi râse la auzul rimei ce făcuse.

Bălosul se apropie şi ridică fustele cele multe ale Trandafirei, şi-şi înfipse botul cel bubos între pulpele ei fragede.

– Aşa băiatu’ tatii… Aşa… Vezi că ştii ce să faci! Muşc-o, muşc-o, n-o lăsa! râse iar Lambru.

Fata se zbătea şi dădea din picioare dar Bălosul o ţinea strâns de ele să nu-i scape, continuând să o băloşească cu gura lui buboasă.

Din groapa Paraschevei începu să răzbată ceva, aşa că un susur, ca o şoaptă, ca un cântec nesfârşit, nedesluşit. Boier Lambru ciuli urechea dar nu desluşii nimic şi nici Spiridon nu-i răspunse atunci când îl întrebă ce zice Baba Parascheva.

Vorbe şi şoapte mlădioase ca un cântec urcau la suprafaţă, unduindu-se ca o cobră regală în cântecul muzicii de fluier… Şarpe format din cuvinte şi vorbe ajung la urechea Trandafirei ce începe să recunoască sunetele şi amintiri din copilăria ei îi năpădesc mintea.

Cobra melodioasă din vorbe, unduieşte spre ea, solz după solz, şoaptă după şoaptă, notă după notă şi urcă pe masa unde era pironită Trandafira. Şi începu a o fixa cu ochii mari, orbi şi albicioşi, hipnotizând-o parcă şi sâsâind cuvintele cele şoptite prin limba-i despicată.

Îşi aminti vorbele celea din copilărie, atunci când străbuna o pieptăna în fiecare dimineaţă, îi dădea cu leşie şi îi prindea părul în partea dreaptă cu acul mare de păr din argint al maică-sii.

Îi susura mereu în graiul hindi la ureche în timp ce o pieptăna şi îi prindea părul cu acul mare de argint al maică-sii în partea dreaptă!

Şarpele din vorbe nu o slăbea din ochii cei albi, orbi şi hipnotizatori, susurându-i în continuu în urechea dreaptă… Trandafira închise încet ochii şi vorbele începură să capete înţeles în mintea ei.

…O pieptăna şi îi prindea părul în partea dreaptă cu acul mare de argint al maică-sii!

Trandafira se lăsă moale şi încetă a se mai zbate. Înţelesese!

– Nu ştiu ce îi zice baba, dar ia uite că a liniştit-o. -Te pomeni că începu să-i şi placă, se mândri Lambru cu fie-su.

O voce nepământeană ce părea că nu era a Vrăjitoarei Parascheva, dar totuşi ieşea din gura ei însângerată răsună in toată curtea:

-Lambrule, azi seminţia blestemată a neamului tău se va sfârşi pe vecie! urlă vocea şi prin zăbrelele gropii fu aruncată păpuşa însângerată pregătită de Vrăjitoare.

Spiridon se aplecă să o ridice şi i-o arătă boierului, ce ripostă imediat, speriat şi nervos:

-Ce mai stăm la taclale atâta! Daţi-i odată foc robului Flăcărică şi tu siluieşte-o mai repede pe roaba asta, până nu arde ţiganul de tot, se răsti el la fie-su.

Servitorii se repeziră şi puseră flacără la picioarele lui Flăcărică.

Ţiganca Trandafira începu să ţipe disperată:

-Ţiganeee! Flăcăricăăă!!!

-Trandafirooo!!! ii răspunse Flăcărică, zbătându-se sub dogoarea focului de la picioare şi dimprejurul său.

Lambru cel mic scoase capul dintre picioarele Trandafirei şi îşi de-te pantalonii jos şi vru a se urca pe fată, dar ea du-se imediat mâna la urechea dreaptă şi îşi scoase din păr acul de argint al maică-sii.

Îl înfipse adânc în gâtul lui Lambru cel mic din dreapta spre stânga şi acul îi ieşi pe partea cealaltă a gâtului. Îl prinse rapid de celălalt capăt cu mâna stângă şi îşi ghemui picioarele la piept, după care împinse cu putere în Lambru, ţinând zdravăn de ac.

Un sunet ca de butoi desfăcut, ca de cep spart se auzi din gâtlejul boiernaşului Lambru. Traheea împreună cu jugulara fuseră smulse în afară şi sângele începu a ţâşni în toate părţile. Bălosul mai apucă să se întoarcă horcăind spre tac-su, care nu-i venea a crede ce vede, apoi se prăvăli pe spate.

-Nenorocitoooo, l-ai omorât pe Floricel, răcni Lambru la Trandafira ce se ridicase de pe masa supliciului… şi smulgându-şi hangerul de la brâu o spintecă adânc pe Trandafira pe burtă.

Aruncând hangerul pe jos, Lambru se prăvăli peste Floricică încercând zadarnic să-i oprească sângerarea şi să-i pună jugulara la loc.

Flăcărică înnebuni când o văzu pe Trandafira căzând în genunchi despicată pe burtă, încercând să-şi ţină maţele la un loc. Şi deşi aproape ardea ca o torţă şi nu urlase deloc până atunci, acceptându-şi moartea cu mândrie, acum urla şi se zbătea ca un Monstru Satanic în flăcări.

Mâinile la spate, prinse în lanţuri de stâlp, arseseră aproape complet… Picioarele la fel şi flacăra îi urca pe piept până spre faţă. Cu urlete inumane şi animalice îşi smulse mâinile arse din lanţuri, mâna stângă descărnându-se până spre cot şi rămânându-i acolo, lipită şi carbonizată de stâlp.

Aşa arzând cu flăcări pe el şi urlând din toţi rărunchii fugi şi luă hangerul boierului de pe jos cu mâna rămasă întreagă şi îl înfipse cu ură în ceafa boierului Lambru cel bătrân, direct până în gâtul Bălosului, unindu-i exact ca în figurina Vrăjitoarei Parascheva.

Se repezi apoi la Trandafira pentru a-i sorbi ultima privire din ochi şi a-i şopti drăgăstos:

-Trandafira mea cea dragă!

– Flăcărică, ţiganul meu frumos! îi răspunse ea în timp ce amândoi fură cuprinşi de chinurile morţii. Ţiganul ei o apucă strâns, strâns cu braţele şi vâlvătaia cuprinse hainele Trandafirei şi amândoi începură să ardă violent, ca o Flăcăruie Trandafirie.

Argaţii boierului Lambru vrură să sară să stingă pălălaia trupurilor celor doi, dar boier Matache îi opri, era deja prea târziu. Ştiu că asta fuse vrerea ţiganului Flăcărică, să moară cu ţiganca Trandafira în braţele sale.

Îşi aminti momentul când Flăcărică s-a aruncat la nici 15 ani în faţa mistreţului, atunci în pădure salvându-i poate viaţa. Fusese mândru de el atunci, dar mai mândru era acum, când Flăcărică al lui mânuise sabia divină şi-l pedepsise pe Lambru, luându-i viața. Încet, încet, mândriei părinteşti îi luă locul tristeţea tatălui ce şi-a pierdut copilul şi i-a văzut tragicul sfârşit chiar sub ochii lui şi începu a plânge cu icnete în barbă.

Zgomotul de galop al unui cal, începe să se audă din ce în ce mai aproape.

Argaţii se duc şi deschid poarta şi intră grăbit un mesager cu tolba pe umăr.

-Văleu, dar ce s-a întâmplat aici? se miră speriat mesagerul descălecând, uitându-se la trupurile carbonizate si la cele însângerate ale boierilor.

-Blestem băiete, blestem, rosti Matache.

-Blestem zici, repetă speriat mesagerul scuipându-şi în sân de 3 ori.

-Vreau să vorbesc cu boier Lambru, am veşti pentru el.

-Boier Lambru nu mai e. Eu sunt boier Matache, poţi vorbi cu mine.

-Şi la matale boierule veneam, am plic şi pentru matale de la Vodă. Toţi robii ţigani au fost dezrobiţi de Vodă şi veţi fi despăgubiţi cu 10 galbeni de fiecare rob. Vă veţi socoti cu vistiernicul în problema asta, grăi mesagerul înmânându-i ambele plicuri.

-Măi flăcău, cum îţi spune ţie? întrebă Matache pe mesager.

-Toader, boierule.

-Ia spune şi mie rogu-te, când a semnat Vodă actul ăsta? punându-i părinteşte mâna pe umăr.

-Exact acum 2 zile l-a semnat, la Iaşi şi apoi am plecat degrabă toţi mesagerii să dăm de veste la boieri. Şi până aici făcui vreo 2 zile, că am mai avut destule moşii de înştiinţat.

-Acu două zile zici… şi clătinându-se începu a-l strânge zdravăn pe Toader de umăr.

-Boierule ce-ai păţit, ţi-e rău?

– Nu băiatul meu, nu. Acum mergi degrabă la bucătărie, ia ceva bucate pentru drum şi grăbeşte-te să-ţi termini treaba încredinţată… – Cine ştie ce grozăvii vei mai găsi în calea ta, spuse încetişor Matache.

Boier Matache rupse sigiliul lui Vodă de pe plic şi se îndreptă spre cele două trupuri carbonizate.

Citi în gând decretul şi apoi spuse cu voce joasă şi tremurândă:

-Tu Flăcărică, fiul meu şi tu Trandafiro, voi Robii Domnului Cei Blestemaţi, sunteţi în sfârşit liberi… şi dădu drumul hârtiei pe jos.

Baba Parascheva, eliberată de slujbaşi din temniţă, merse bâjbâind cu toiagul ei spre trupurile fumegânde, se aplecă în genunchi şi pipăi cu mâna după scrisoare. Luă foaia şi o privi împietrită de durere, în timp ce din ochii ei albi şi orbi, după atâta amar de ani, începură să curgă din nou lacrimi. Lacrimi mari şi ude, pe obrajii ei zbârciţi curgeau după mai bine de 80 ani de secătuială. Lacrimi ce curgeau pe data şi semnătura lui Vodă Grigore Ghica, făcându-le de nedesluşit.

Şi prin lacrimile cele ude, ce se transformară în adevărate lupe incolore şi translucide ce îi umpluseră ochii, păru că îşi zăreşte pentru câteva secunde, pentru prima şi ultima oară pe Trandafira ei cea dragă, prinsă în braţele carbonizate ale lui Flăcărică.

Şi deşi licărirea de vedere dură doar pentru câteva clipe şi apoi întunericul total şi etern se aşternu din nou pe albeaţa ochilor ei pentru totdeauna, Parascheva ridică ochii spre cer mulţumind pentru acest ultim dar macabru dăruit de Zeităţile invocate ale Iadului.

Vrăjitoarea Parascheva nu mai avu zile multe, deşi poate că ar mai fi trăit ceva. Îi înmormântă împreună în aceeaşi groapă pe Trandafira şi Flăcărică ce nu mai putură fi despărţiţi din îmbrăţişarea carbonizată, undeva pe pământul boierului Matache, într-o poiană plină de flori.

Puse două cruci mari şi apropiate cu numele lor şi între ele sădi o tufă de trandafiri căţărători roşu aprins, ce începură să se întindă peste cele două cruci, strângându-le într-o împreunare sângerie şi ţepoasă.

Şi zi de zi venea Parascheva la mormânt şi trăgea de tulpinile lor să-i forţeze să îmbrăţişeze ambele cruci, chiar dacă îşi rănea mereu degetele în spinii ascuţiţi, sângerând pe morminte.

Şi după vreo lună de la întâmplare, când fu sigură că trandafirul se prinsese bine de cruci şi în pământul mormântului, refuză să mai mănânce. Bea doar apă şi mânca ardei roşii şi iuţi ca para focului, era tot ce făcea zi de zi. Nu mai dorea să trăiască, nu mai voia să ajungă la 102 ani ce i-ar fi împlinit peste 1 lună.

Şi se stingea câte un pic, câte un pic, în fiecare zi. Ochii ei albicioşi ce odată erau lucioşi, strălucitori şi ameninţători, deveniră maţi şi terni.

Lăsă vorbă boierului Matache şi ţiganilor ei cohani că vrea să fie arsă pe rug şi cenuşa ei să fie pusă la rădăcina trandafirului, ca să fie împreună cu Trandafira ei cea dragă şi cu iubitul ei Flăcărică. Să fie îngrăşământ pentru tufa de trandafiri şi să îmbrăţişeze pentru totdeauna crucile, hrănindu-se din trupurile celor doi copii dragi ei.

Şi chiar şi după zeci de ani nimeni nu veni să umble şi să strice rânduiala acelei poieni ce fusese cuprinsă toată de trandafirii cei sângerii şi căţărători.

Boier Matache lăsase cu limbă de moarte, că acolo niciodată să nu se sădească nimic şi să rămână pentru totdeauna poiana lui Flăcărică fiul său şi a Trandafirăi iubita lui, Blestemaţi Robi ai Domnului, poiană ce acum este adânc ascunsă undeva în Codrul Dolhascăi din Valea Bourei.

SFARŞIT

NOTĂ AUTOR şi Punct de Vedere

Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în această incursiune, în istoria noastră, a românilor.
Şi dacă nu ştiaţi şi numele de Robii Domnului v-a intrigat, ei bine aşa se numeau Robii Ţigani în acele vremuri, întrucât doar Domnia, Bisericile şi boierii aveau voie să deţină robi ţigani.
Mărturisesc că atunci când am citit rândurile din link-urile de mai jos, am rămas uimit de prostia şi neştiinţa mea. O lacună imensă în cunoştinţele mele, neavând habar că noi, popor oropsit şi cotropit de toate popoarele din jur, aşa cum am învăţat în toate lecţiile de istorie, ne-am permis “Luxul” de a deţine robi vreme de 5 secole, de a viola roabele si de a beneficia de Prima Noapte, exact ca in filmul Braveheart si asta cu inca vreo 100 ani in plus faţa de Occident, ca deh, românii au fost mai cu moţ.
Am întrebat în stânga şi în dreapta, absolut nimeni de vârsta mea nu ştia că noi am avut robi. Mama spre exemplu ştia, la fel şi cei mai tineri ca mine. Rămân variantele, că o perioadă bună de timp acest lucru a fost şters din cărţile de istorie de către comunişti, sau varianta hilară că toţi am chiulit de la acea lecţie de istorie.
Aşa că am decis să-mi aduc umilul meu obol trecutului, cu aceasta nuvelă povestire, ce are foarte mari şanse să fi fost adevărată.

Si Link-ul cu pricina pe care vă recomand să-l citiţi, e foarte scurt si consistent: De la Robii Domnului la Tiganii Nimanui

Si bineinteles prietena noastra, Wikipedia cu:Robia_în_țările_române

Vă puteți abona prin e-mail pentru postările mele viitoare aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.