Misterioasa lume a lui Peppit – Ediţie Completă

Pentru Dana

Cu pantalonii lui de tweed, sacou de caşmir, cizme maro şi şapcă cu carouri tipic englezească pe cap, Sir John părea un englez cât se poate de normal, ce îşi face plimbarea de dimineaţă printr-o pădurice de stejari.

Ba chiar avea, aşa cum îi şade bine unui adevărat gentleman englez şi un câine, un lunguieţ Teckel şoricar cu picioare bondoace îmbrăcat chic în hăinuţă şi pălărie asortate la carourile mari de pe şapca lui, pe care îl tot striga cu vocea lui dogită de cele peste 5 decenii de pipat tutun Dunhill.

Nimic mai obişnuit până acum, dar totuşi neobişnuit pentru grozăvia faptelor ce vor urma…

-Ohh, no Peppit, not again. Please do not chase that rabbit again!

Trase apoi o înjurătură zdravănă şi se corectă imediat… doar se chinuia de zor să înveţe limba română, de când trăia aici în Giurcuţa de Sus din Apuseni, asta însemnând că trebuie să o înveţe şi Peppit, vrând-nevrând.

-Peppit… te rog să nu mai urmăreşti iepurele ăla din nou!

Peppit se făcu că ciuleşte o ureche lungă, lungă, dar se răzgândi… În decursul vieţii lui de vreo 10 ani şi până acum nu reuşise niciodată să ciulească vreo ureche. Singurul lucru la care-i erau bune urechile, erau să-l împiedice să fugă după duşmanii lui. Adică iepurii… Şi veveriţele… Şi popândăii… Şi fluturii… Şi în general tot ce era mai mic ca el. Toţi aveau ceva cu el… şi el la rândul lui, avea ceva cu ei. Într-un fel era reciprocă duşmănia asta.

-Peppit, aminteşte-ţi te rog de ce suntem aici, îl dojeni Sir John… şi băgă mâna în buzunar de unde scoase o gogomârla verucoasă, mică şi neagră.

Peppit o mirosi atent şi… da, îşi aduse aminte. Mai uita din când în când într-adevar, că era aşa de bătrân că lătratul cel gutural specific şoricarilor fusese înlocuit de schelălăituri anemice, dar mirosul înţepător şi inconfundabil al trufelor pentru care fusese special antrenat şi-l amintea perfect şi îl înviora mereu punându-l pe amuşinat. Făcea asta pentru Sir John gourmand înrăit, trădat de un început de burtă rotunjoară, rezultatul degustării a multor produse pe bază de trufe, fiind un fan declarat al lor.

De fapt acesta a fost şi motivul pentru care Sir John, proaspăt pensionar şi fost militar în Royal Navy din Southampton se mutase în România. Pădurile ce îi înconjurau micul sat erau pline de stejari, la rădăcina cărora Peppit mai afla din când în când câte o mică trufă.

Giurcuţa de Sus se putea numi cu indulgenţă sat, dat fiind că pe coama aceea de deal era numai el şi undeva mai jos încă o casă, a Marioarei, restul caselor fiind la distanţe considerabile.

Mărioara e o femeie la vreo 50 de ani, cu ochelari groşi, şolduri late şi mâini aspre de la spălatul rufelor cu săpun de casă. O vreme predase limba română ca profesor suplinitor la o şcoală din Cluj Napoca şi acum se retrăsese aici, unde îşi câştiga traiul spălând rufele unor pensiuni din zonă.

Când Sir John se mutase în casa aceea veche de vânzare de pe deal, fu bucuros să apeleze şi el la serviciile Mărioarei, scăpând de corvoada menajului şi a spălării rufelor.

Mărioara îi spăla, călca şi apreta cămăşile, făcându-le scorţoase şi ţapene, exact ca şi Sir John, ce mai tot timpul era ursuz şi morocănos, exprimandu-se cu dificultate stâlcind cuvintele în limba română .

Dar într-un fel trăiau în simbioză perfectă de vreo 3 luni, el plătind-o destul de bine şi ea făcându-i menajul şi mai nou aducându-i mâncare caldă în fiecare zi. Mâncare în care punea evident şi trufe. Sir John o învăţase cum să radă câteva feliuţe în absolut toate bucatele…până şi în plăcinta cu mere îi punea câteva răzături de trufe, de căpăta un gust înţepător şi miros puturos ca al unei brânze de burduf învechite.

***

Azi e o zi mare pentru Sir John. Ziua lui de naştere va fi în curând şi tocmai a primit cadoul ce şi-l făcuse singur, un detector de metale ultra performant comandat din Germania. Pe lângă trufe, căutatul comorilor e o altă patimă de-a lui, trăind tot timpul cu mirajul unei descoperiri epocale, comori, monede sau pepite de aur.

Mărioara îl găsi în curte cu braţul acela lung metalic şi robotic, “cosind” de zor iarba din curte.

-Sir John, dar ce cârjă ciudată aveţi, glumi ea, deşi ştia foarte bine la ce foloseşte aparatul cel ciudat, căutătorii de comori fiind ceva obişnuit pe dealurile dimprejur…

-Dear Mărioara, e doar un detector ultra performant de metale rare, cu Gps şi Pulse Induction … Dar se pare că nu e nicio comoară aici în curtea mea, spuse el trist… Sper că voi avea mai mult noroc prin păduri în timp ce Peppit caută trufe.

-S-ar putea să aveţi noroc, se spune că pe aici sunt multe comori îngropate de turcii şi haiducii vremurilor vechi, îi înflăcără Mărioara imaginaţia lui Sir John, ce începuse să se apropie de ea.

Ultra performantul detector începu, la aproximativ 5 metri de Mărioara, să piuie slab şi apoi din ce în ce mai intens când se apropie de ea.

-Ia te uită că totuşi merge, se minună Sir John. Mă speriasem că e defect, zâmbi el, urcând detectorul spre faţa Mărioarei unde obţinu semnal maxim.

– E doar un molar de aur. Un pariu pierdut în tinereţe pe la vreo 25 ani, că pot deschide o sticlă de bere cu dinţii. Ei bine am reuşit, dar asta m-a costat primul molar din stânga sus.

-L-am pus in oraş la un dentist african, ce mi l-a recomandat ca fiind cel mai bun material pentru mine, râse Mărioara şi deschise gura mare, făcând să apară un dinte aurit.

– Sper că nu vreţi să-mi luaţi dintele Sir John, continuă ea glumind, glumă pe care Sir John nu o gustă deloc, ba chiar oripilându-se la gândul de a scoate cuiva un dinte.

Cu tot cu detector, Sir John se simţea cu adevărat împlinit şi îşi putea trăi visele tinereţii, hălăduind prin păduri după trufe şi comori, împreună cu bătrânul Peppit.

Mărioara hotărî să îi prepare de ziua lui de naştere un meniu festiv, ba poate chiar să-i cumpere un cadou moşuleţului ăsta ursuz, pe care fără să vrea îl îndrăgise, tot mergând la el zi de zi să-i deretice prin casă sau să-i ducă de mâncare.

E singură de când soţul îi plecase la muncă în Italia şi în locul lui venise doar poştaşul cu ceva hârtii de divorţ pe care să le semneze… iar Maria fiică-sa e mare și pe picioarele ei, studentă la oraș, în Cluj Napoca.

Hotărâtă să îl surprindă merse la oraş să-i caute un cadou frumos şi elegant, pe gustul unui englez ca Sir John şi străbătu toate magazinele de suveniruri, de antichităţi şi picturi vechi, până crezu că îi găsi ceva pe gustul lui.

Când ziua de naştere veni, bucatele festive şi nelipsitul tort cu ciocolată şi trufe îşi făcură loc pe masa lui Sir John, care din politeţe şi dornic de companie, o invită să i se alăture festinului şi să servească împreună ceva whiskey de calitate.

Primind cadoul cel plat şi frumos împachetat, Sir John îl desfăcu cu o surprindere mascată şi reţinută.

Înăuntru găsi o ramă ce avea înăuntrul ei o bucată de piele de vacă, antică şi de demult, cu o hartă inscripţionată pe ea.

-Vânzătorul de antichităţi care mi-a vândut-o, mi-a garantat că cine va desluşi înţelesul acestei hărţi va găsi un tezaur, o comoară nepreţuită, îi grăi Mărioara încântată de cadoul ei.

Intr-adevar, nu ar fi existat alt cadou care să-l entuziasmeze mai mult pe morocănosul Sir John, ce începu deja a visa cu ochii deschişi, privind în harta veche încercând să-i desluşească tainele, asta făcându-i ziua de naştere cu adevărat perfectă…

A doua zi, în timpul micului dejun, Sir John cercetă amănunţit harta, deschizându-şi Gps-ul, încercând să zărească vreo similitudine. Cu uimire constată că indicii şi apropieri erau destule, ba parcă îşi amintea că fusese prin zonele acelea acum ceva vreme, asta zorindu-l să termine masa mai repede şi să plece degrabă…

-Dear Peppit, ce mă fac eu cu tine, se văicări Sir John, încercând să dea vina pe Peppit pentru pauzele în care se oprea pentru odihnă, răstimp în care îşi trecea mâna pe chelia lui cea perfect ţuguiată, gest devenit tic deja, moştenit de pe vremea când avea o coamă ca de leu pe cap.

-O să ajung să te car pe braţe şi să adulmec eu la rădăcina stejarilor în locul tău, se văicări el uitându-se la Peppit ce la fiecare oprire cădea lat pe pământ cu limba scoasă de oboseală, asta făcându-l să pară şi mai lung decât era în realitate.

Sir John ştia că Peppit nu are nicio vină. În acea dimineaţă nici măcar nu l-a lăsat să se uşureze cum trebuie, darămite să amuşine după trufe. L-a târât pe Peppit după el urmărind indiciile, ce “picau” unul câte unul, ajutat fiind de hărţile de pe Gps.

-Uite Peppit, furca desenată cu siguranţă e fântâna cea cu cumpănă înaltă de mai jos din vale… Şi construcţia din pietre de pe hartă e chiar stâna lui Badea Vasile… încet, încet îndreptându-se spre marea comoara. După ce se depărtase o distanţă considerabilă de casă, acum părea că se apropie iar, asta dezamăgindu-l în sinea lui, fiind sigur că greşise drumul.

Se opri in faţa ultimul indiciu însemnat cu un X mare pe hartă, o stânca înaltă de pe malul lacului Beliş Fântânele, stâncă pe lângă care mai trecuse de multe ori, ocolind-o pentru că bara drumul spre apă. Desfăcu repede trusa detectorului de metale şi începu cu el să sperie cosaşii şi lăcustele din iarbă.

Peppit începu şi el să amuşine de zor, să se facă util poate, poate găseşte ceva. Măcar un popândău să fie prin zonă, să-şi facă de lucru săpând o groapă.

Sir John perie iarba cu detectorul şi Peppit perie colţurile stâncii cu botul, fericit că-şi poate ridica în sfârşit piciorul să se uşureze în linişte şi fără graba nebună în care au fost de azi dimineaţă. Ridică piciorul bondoc şi sprijinit de colţul stâncii să nu cadă, făcu un pişulică. Se opri la timp, că stânca era mare şi multe colţuri îi făceau cu ochiul.

Un miros cunoscut îl făcu să tresară, miros ce venea chiar din stânca acoperită de iederă căţărătoare şi coborâtoare. Schelălăi încetişor începând să sape, asta atrăgându-i atenţia lui Sir John, ce îi cunoştea reacţia când găsea ceva…

Apropiindu-se de Peppit detectorul o luă razna, începând să piuie din ce în ce mai tare.

-Peppit, ce ai găsit tu acolo? Că şi eu am găsit ceva… spuse Sir John încercând să-şi dea seama ce e cu semnalul şi de unde vine.

Semnalul detectorului se mări, apoi fu din ce în ce mai slab şi în cele din urmă se opri de tot, ca şi cum comoara lui işi luase tălpăşiţa. Sir John înjură englezeşte convins fiind că s-a descărcat bateria mult prea repede, deşi aparatul fusese pus la încărcat. În mod sigur iar picase curentul peste noapte de la vânturile grozave ce bântuie pe dealul lui.

-Ei Peppit, trebuie să ne întoarcem altădată, acum nu mai avem nicio şansă să descoperim nimic.

Dar Peppit nicăieri… Ba da, totuşi mai era ceva din Peppit la vedere… coada ce se zbătea în iedera cea stufoasă de pe stâncă. Sir John împinse cu detectorul în ea şi îşi dădu seama că e mai mult o perdea verde, decât piatră. O perdea densă de iederă ce cădea până la pământ, dreaptă şi ţapănă de credeai că e parte din stâncă.

Începu să-şi facă loc prin desişul iederei şi trecu pe partea cealaltă unde îl aştepta Peppit, ce lipăia de zor dintr-un izvor ce picura de pe pereţii scobiturii în stâncă.

După ce termină de lipăit se uită în sus. În înalta peştera creşteau pe câteva trunchiuri înclinate de copaci ciuperci albe, ciuperci roşii şi bureţi de toate tipurile, ajutate de penumbra iederei ce strecura arşiţa soarelui.

Izvorul curgea pe copaci printre ciuperci, ţinânâdu-le mereu umede, prelingându-se pe pereţi şi dispărând undeva printre pietre.

Peppit schelălăi şi începu chiar a lătra mai gutural încercând să se caţere pe trunchiurile de copac.

Când Sir John privi mai atent, văzu printre ciupercile umezite de apă ceva alb, ascuns sub muşchi de copac. Dădu muşchiul verde la o parte şi nu mică îi fu mirarea când găsi un cuib de trufe. Trufe albe cu mult mai gustoase şi mai valoroase decât cele negre găsite până acum, adevărate diamante ale naturii.

De fapt oriunde mişca muşchiul cel verde de pe copacii cei înclinaţi găsea câte o mică pepită de câte 4-5 nepreţuite trufe albe. Nu-i venea a crede ce descoperire făcuse, deşi parcă totuşi ar fi vrut mai mult să găsească o comoară palpabilă şi nu una comestibilă.

Culese numai câteva trufe cu grijă, ştiut fiind că îşi pierd savoarea destul de repede, bău şi el apă din izvor, umplându-şi sticla cu apă şi făcându-şi loc prin iedera cea deasă ieşiră la lumina zilei.

Drumul de intoarcere fu parcă mai scurt zorit şi de o foame grozavă ce îl cuprinsese şi o poftă nebună de a gusta din rarele trufe albe.

Ajuns în casa îşi turnă repede un whiskey, conform obiceiului şi se aşeză pe cerdac să-l savureze înainte să se apuce să-şi radă ceva trufe albe peste mâncarea lăsată de Mărioara pe masă, sub ştergar.

Se uită pentru câteva clipe la Peppit ce fusese cuprins de o frenezie rară şi urmărea înverşunat un fluture colorat, ba chiar din când în când sărea după el să-l înhaţe cu botul.

Trase o gură zdravănă din pahar şi se aşeză pe scaunul preferat scoţându-şi şapca şi ştergându-şi chelia cea ţuguiată. O senzaţie demult uitată şi un zgomot arhicunoscut îl făcură să se dezechilibreze de pe scaun, căzând pe spate. Neîndoielnic capul lui era plin de păr, păr care îl părăsise definitiv de mai bine de 2 decenii.

Peppit se sperie de căzătura lui Sir John şi veni din câteva salturi pe pieptul lui să-l limbuşească. Îl privi pentru câteva clipe mai atent, îl mirosi, apoi îl latră gutural, hotărî că totul pare în regulă şi o zbughi lătrând de nebun după o veveriţă ce tocmai făcuse greşeala să traverseze grădina.

Sir John ameţit de căzătură se sculă şi fugi spre oglinda din cameră. Înlemni… Tânărul care îl privea din oglindă, semăna leit cu cel din poza de pe noptieră, în care el era îmbrăcat în uniforma Marinei Regale cândva… acum zeci de ani.

Uimit şi şocat se dezbrăcă în pielea goală, admirându-şi trupul adonisian, abdominalii perfecţi, braţele, ba chiar şi… şi.

Nu-i venea a crede, dar totuşi întinerise cu decenii.

De afară Peppit lătra grozav de tare de răsuna tot dealul de lătraturi groase. Ieşi afară în pielea goală şi începu să-l alerge pe Peppit, ce la început se sperie de arătarea goală puşca ce-l fugărea prin iarbă, dar intră în joc… căţelandru şi tânăr, alergau ca doi nebuni, cuprinşi de frenezia unei tinereţi redobândite.

***

A doua zi Mărioara veni ca de obicei în jurul prânzului şi deschizând uşa încetişor, observă că Sir John încă mai era în pat sub pătură.

-Mă scuzaţi Sir John, se emoţionă ea, credeam că sunteţi deja treaz! Întoarse capul într-o parte lăsându-i timp lui Sir John să-şi pună halatul pe el, în timp ce cobora buimac din pat.

– Sir John, dar aţi petrecut ceva azi noapte! se miră ea uitându-se la sticla de whiskey goală de pe jos şi la grămăjoarele de tutun de pipă de pe masă.

-Buna dimineaţa Mărioara îi răspunse Sir John, evitând răspunsul în timp ce se chinuia să îşi lege halatul peste burta rotunjoară… şi apoi zărindu-şi pentru o clipă în oglindă chelia cea ţuguiată.

-Si văd că şi prin grădină aţi avut ceva de lucru, continuă Mărioara, arătându-i pe geam multitudinea de muşuroaie de pământ scormonit.

– Ehh, Peppit, ştii doar cum e el, caută popândăi încropi repede un răspuns Sir John.

-Normal că Peppit, nici nu aş fi crezut altceva, uitându-se cu subînţeles la detectorul de metal de după uşă.

Peppit se sculă greoi din culcuş când îşi auzi numele şi veni încetişor să schelălăie ca de obicei la picioarele Marioarei, cerând să fie luat în braţe.

-Peppit, Peppit îl drăgăli Mărioara, aşa ai făcut… ai scormonit în grădină? Ce credeai că o să găseşti? Niscaiva comori? făcându-i cu ochiul complice…

-Vă las mâncarea aici şi revin mai târziu să fac curat, hotărî Mărioara, văzându-l încă ameţit de trezirea bruscă pe Sir John.

Mărioara plecă şi Sir John rămase singur cu Peppit privindu-se nedumeriţi.

Să fi visat oare? E imposibil, mărturie stătea chiar sticla de whiskey pe care o băuse pe toată.

Fără nici un dram de mahmureală, exact ca în tinereţe. Ba chiar îşi găsi laptopul deschis pe melodiile lui Rolling Stones, Iron Maiden şi alte trupe rock al căror fan fusese, dar odată cu vârsta şi gusturile muzicale i se schimbaseră.

Plus că Peppit era grozav de murdar de pământ pe lăbuţe, datorită gropilor din grădină.

Îşi aminti de bidonul cu apă luată din izvorul descoperit de Peppit. Luă câteva guri şi aşteptă. Peppit schelălăi uşor, parcă dojenindu-l că nu o împarte cu el şi îi puse şi lui în vas.

În afara unui vag gust de trufă rămas în gură, nimic nu se întâmplă în decursul a 30 minute în care a stat şi s-a holbat când la Peppit când la oglindă.

Ceva era în neregulă, amândoi simţeau asta. Se îmbrăcară şi porniră rapid, atât cât le permitea vârsta înaintată a celor doi, spre izvorul din peşteră…

Din acea zi totul se schimbă în viaţa şi tabieturile lui Sir John şi ale lui Peppit. Sir John încă nu ştia de unde venea puterea miraculoasă a izvorului, ce dura fix 24 ore, dar în mod sigur multitudinea de specii diferite de ciuperci prin care se scurgea apa trebuia să fie cauza. Şi neapărat apa trebuia băută proaspătă în peşteră, altfel nu era de niciun folos, pierzându-şi proprietăţile întineritoare.

În fiecare dimineaţă lua micul dejun şi se ducea la izvor, pentru a-şi lua doza zilnică de tinereţe, evitând mereu întâlnirea cu Mărioara.

Tinereţe din care profită din plin câteva săptămâni, făcând cele mai năstruşnice lucruri. Merse la discotecile din oraşele învecinate, înotă în apele reci ale lacului Beliş Fântânele, s-a căţărat pe munţi şi dealuri, făcea tot ce-i trecea prin cap având grijă ca orele dimineţii să-l prindă acasă, unde se transforma în dovleacul cel chel, grasuţ şi bătrân, exact ca şi caleaşca Cenuşăresei.

Într-un fel devenise robul şi captivul izvorului, putându-se bucura doar pentru 24 ore de efemera-i tinereţe.

Mărioara suspecta că e ceva schimbat, dar pentru că nu se mai întâlnea cu Sir John decât în ziua lefei nu putu afla prea multe, lăsându-l in plata Domnului si nederanjându-l mai mult decat era necesar.

***

Pentru că intr-o Vineri Mărioara nu trecuse să-i lase de mâncare, Sâmbătă Sir John trebui să se ducă până la ea acasă.

– Mărioara, strigă el de la poartă.

-Good Morning, dvs trebuie să fiţi Sir John. Mama mi-a spus despre dvs, chiar acum găteam ceva şi veneam să vă aduc mâncarea… îi răspunse o fetişcană de 20 şi ceva de ani.

Sir John ridică sprâncenele mirat neştiind ce să zică. Mărioara îi spusese ceva vag de fiică-sa, dar nimic despre plecarea ei.

Peppit se apropie şi o mirosi atent şi începu să schelălăie încetişor.

-Tu trebuie să fii Peppit, măi lunganule şi se aplecă să-l mângâie drăgăstos.

-Si mama vă roagă să o scuzaţi dar bunica mea, ştiţi maică-sa, are ceva probleme grave de sănătate şi trebuie să stea cu ea… Şi cum eu mai am 3 săptămâni de vacanţă până pe 1 Septembrie, am venit să mi-o petrec aici, să-i continui mica afacere. Şi normal, să am grijă şi de dvs, Sir John. Numai să-mi spuneţi cum e cu trufele astea… Apropo sunt Maria şi întinse mâna spre el.

-Si astăzi Sir John, dacă nu vă deranjează poate luaţi masa aici, să rămână mai puţină mâncare de adus, ştiţi drumul e lung şi merindele sunt grele, se scuză ea.

-Nicio problemă Mary, chiar mă bucur să iau masa aici. Şi cu Mărioara tot aici mâncam de obicei, minţi el din senin, admirând-o pe ascuns pe Maria, o tânără zveltă, înăltuţă, talie subţirică şi şolduri late.

La masă se simţi în largul lui cu Maria, parcă se cunoşteau de când lumea, totuşi se abţinea şi încercă să se comporte din răsputeri ca şi bătrânul de Sir John pe care aproape îl şi uitase.

Sir John îşi luă la revedere de la Maria şi plecă spre casă. Făcu câţiva paşi şi în minte îi încolţi un plan care îl întoarse din drum.

-Mary, strigă el din poarta.

-Da, Sir John.

-De fapt venisem azi să-i spun Marioarei că şi eu voi pleca în jur de 3 săptămâni până în Anglia, unde am ceva treburi. Şi fiul meu Jonathan vine aici aici să stea cu Peppit şi aş vrea să te rog să ai tu grijă de ei, cu mâncare şi eventual să-i mai arăţi zona, dacă nu te deranjează…

Maria zâmbi stânjenită neştiind ce să răspundă.

-E băiat de treabă n-ai grijă, student la Royal Navy Academy pregătit să calce pe urmele mele. Şi nici nu-i prea plac trufele… ai scăpat de grija asta, îi spuse el depărtându-se rapid şi neaşteptând un răspuns.

-Jonathan va ajunge Luni aici, exact când plec eu îi mai strigă din poartă.

Luni după prânz tânărul Jonathan se înfiinţă la casa Mariei, cu un sac marinăresc de armată pe spate şi în uniformă militară, pe care numai el ştia cât s-a chinuit să facă s-o primească aici în creierii munţilor în timp util. Dar ce nu faci pentru a impresiona o fată nurlie ca Maria… inclusiv să stâlcească vreo câteva cuvinte în română, făcându-se că citeşte mereu din acel dicţionar, pe care deja îl învăţase pe de rost, dar uite că Maria e plină de surprize… vorbeşte foarte bine engleza.

Maria îl plăcu imediat pe chipeşul Jonathan, începând să-şi petreacă mai tot timpul cu el şi Jonathan cel tânăr, galant o ajuta în fiecare zi la întins rufe şi la gătit, doar ca să fie în preajma Mariei cât mai mult.

Cei doi tineri singuri în vârf de munte, isi aflară rapid multiple motive de distracţie… Maria îl duse pe Jonathan în oraşele mari dimprejur, unde luară de la capăt toate discotecile pe care le bătuse deja sir John singur în ultima lună… Apoi urmară plimbări si drumeţii îndelungi imprejurul lacului si prin păduri, toate acestea trezindu-i lui Sir John sentimente şi senzaţii uitate ale tinereţii, de fluturi în stomac, atunci când era cu tânăra Mary.

Într-o zi Mary acceptă bucuroasă invitaţia lui Johnatan de a cina la o pensiune mai mare din zonă, el motivându-i că i-a gătit destul şi acum e rândul lui să-i facă cinste cu masa.

Şi după masă şi câteva pahare de vin bun au ieşit la dans pe ritmuri populare, Johnatan mai mult tras cu sila pe ring de Maria, deşi nu se descurca deloc cu dansul acela complicat plin de rotiri şi sărituri.

Un pas greşit şi-o căzătură îl aduse drept în fund şi Mary începu a râde aşa tare de el, în timp ce Jonathan privea consternat de pe podele la luminile colorate ale stroboscopului din restaurant, cum se răsfrâng pe pereţi, pe faţa şi în gura lui Mary… acolo unde un molar auriu îi lucea… în stânga sus.

***

Neîndoielnic Sir John era tulburat peste măsură de recentele întâmplări petrecute cu o seară înainte.

Amintirea sărutului apăsat şi drăgăstos cu care îl surprinsese Maria acolo pe ring unde căzuse, încă îl bântuia, făcându-l să se înfioare plăcut.

Asta şi imaginea dintelui aurit al Mariei… gândindu-se care era posibilitatea să aibă amândouă acelaşi dinte lipsa… poate e o trăsătură de familie, se încuraja el în timp ce porni cu Peppit spre izvor.

Era deja în întârziere şi Peppit deja nu mai avea chef de mers, mergea în ritmul lui de câine bătrân de 10 ani oprindu-se destul de des. Sir John nu avu încotro şi ultima bucată de drum, câteva sute de metri, îl luă în braţe, Peppit adormind instantaneu.

În faţa lui desluşi ceva zgomot şi zări o siluetă ce tocmai se apropia pe o altă potecă de stânca de pe malul lacului şi se feri cu grijă, crezând că sunt ceva turişti rătăciţi prin zonă.

Ajuns la stâncă apucă în ultimul moment să o vadă pe Mărioara cum se strecoară prin iedera deasă în peşteră… de unde peste câteva minute ieşi tânăra Maria, ce plecă grăbită spre casă.

Îi luă câteva minute bune să realizeze şi să pună cap la cap toate întâmplările din ultimele zile. Se simţi trădat, înşelat şi umilit de cele două femei.

Adică Mary a lui de care se îndrăgostise nebuneşte era chiar Mărioara?

Cum putu să fie atât de orb şi nu observase că totul fusese doar o farsă bine ticluită de Mărioara?

Supărat făcu imediat cale întoarsă spre casă, unde îşi făcu bagajele şi plecă la aeroport cu tot cu Peppit, fără să-şi ia la revedere…

Sir John îşi găsi cu greu liniştea în micuţa lui casă din Southampton, dar calmul specific englezesc îl ajută de minune să nu-şi facă griji mai mult decât era necesar.

Se gândi o vreme şi apoi pur şi simplu nu-i mai păsă.

Singurul care tânjea cu adevărat după viaţa aceea tânără de căţeluş, era Peppit. Alerga fără succes după veveriţe şi iepuri prin parcuri şi încerca înnebunit să bea apă din toate cişmelele, din toate lacurile şi toate băltoacele, asta dându-i bătăi de cap lui Sir John, ce trebuia mereu să-l ducă la deparazitare.

El, Sir John, se resemnase. Şi el tânjea, dar după altceva… după linişte, după calm şi pacea specifică vârstei de pensionare.

Totul fusese prea mult pentru el, toată agitaţia aceea nebună cu Mary şi cu apa izvorului lui Peppit. Deşi de iubit o iubea şi acum cu patos pe Mary, trebui să recunoască în sinea lui că o iubea mai mult el, Sir John, decât Jonathan cel tânăr şi nebunatic. Împrumutase alura lui Jonathan doar pentru a se apropia s-o cucerească pe Mary şi cam atât. Avea de gând să-i spună cumva, că Jonathan e el Sir John cel bătrân, dar totul i-a fost zădărnicit de… Mărioara.

Curând totul ar fi fost dat uitării dacă după vreo săptămână de la reîntoarcerea în Southampton nu ar fi avut un vis ciudat.

Se făcea că Jonathan era la altar îmbrăcat în militar şi mireasa venea spre el în paşii muzicii. Preotul le rosteşte legământul căsătoriei şi apoi Jonathan îi ridică valul miresei să o sărute… pe Mărioara.

Se trezi năduşit tot şi cu gândurile vraişte. În micimea sufletului său nu realizase ceva foarte important…

Că Mary care îl iubea pe el, pe Jonathan cel tânăr, era Mărioara. Care Mărioara ştia că Johnatan… e Sir John cel bătrân.

Adică el era iubit nebuneşte de două femei, în fapt una şi aceeaşi, ce îl acceptau aşa cum era cu adevărat, bătrân, grăsuţ, chel, scorţos şi mai mereu ursuz.

Mărioara în mărinimia sufletului ei îl iubea chiar şi bătrân, pe când el egoistul, din cele două femei, o iubea numai şi numai pe tânăra Maria.

Asta îl făcu să se ruşineze nespus, el gentleman desăvârşit şi atent la detalii feminine, habar nu avea ce înseamnă adevărata iubire. Trebuia într-un fel să rezolve cumva toată încurcătura asta… el care fusese în Marina regală avea frică să se ducă în faţa unei femei şi să-i declare iubirea?

Privi spre calendar… încă mai avea timp.

Puse imediat mâna pe telefon şi făcu rezervări la cel mai apropiat zbor spre Cluj Napoca.

Găsi un zbor cu escală la Paris şi apoi spre Cluj Napoca. De acolo până în Giurcuţa de Sus luă un taxi, nu mai aşteptă după autobuz. Taximetrist ce îi ceru o avere în bani româneşti, dar în lirele lui nici nu simţi.

Se duse acasă, lăsă bagajele, se aranjă cu haine de drum, îşi puse cizmele maro, îmbrăcă şi căţelul cu hăinuţa şi căciuliţa şi apoi porniră… porniră spre izvorul fermecat al lui Peppit.

Om şi Caine, fiecare cu gândurile lui se îndreptau din nou spre tainica fântână a tinereţii.

Cel mai nerăbdător părea evident a fi Peppit… Nerăbdător să reintre în lumea misterioasă din care făcuse parte toată vara, lumea căţelandrului pentru o zi, lumea în care avea din nou voce câinească şi se bătea de la egal la egal cu duşmanii lui… o luă înainte schelălăind printre copaci.

În curând Sir John îl auzi lătrând gutural, semn că deja ajunsese la izvor, izvor la care apoi Sir John privea gânditor şi extaziat că s-a reîntors la vechea lui viaţă, fiind vizibil emoţionat la gândul că în curând o va revedea pe femeia iubită şi pregătindu-şi în gând cum să-i spună adevărul.

***

Când auzi poarta deschizându-se şi paşii cu gheruţele mici şi negre alergând zgomotos pe dalele de piatră se emoţionă toată. Îl văzu pe Peppit aterizând de zăpăug la picioarele ei lătrând gutural şi schelălăind încetişor, sărind să fie luat în braţe.

Prinsă între ştergare şi feţe de masă puse la uscat, el îi zări la inceput doar basmaua atunci când începu să se apropie…

Făcându-şi loc printre rufe îşi drese vocea şi o strigă: -Darling?

Ea se întoarse încetişor, fiindu-i frică de ceea ce va vedea în faţa ochilor.

Ochii îi fură năpădiţi instantaneu de lacrimi, în timp ce încerca să-şi ascundă o şuviţă rebelă de păr sub eşarfa de pe cap plecând privirea spre Peppit…

Peppit aşezat cuminte urmărea atent ce se intamplă între oameni, oameni ce încercau să-şi rezolve problemele sentimentale şi într-un fel decideau şi asupra viitoarei lui existenţe…

-M-am gândit că îţi e sete şi ţi-am adus apă de la izvorul lui Peppit. Să o bem aici ÎN CURTE, rostind apăsat ultimele două cuvinte, arătând spre bidonul cu apă din mâna lui.

– De acum înainte tu eşti şi vei fi mereu Mary a mea, rosti el ştergându-i lacrimile de pe faţa ridată pe sub ochelarii aburiţi…

Mărioara i se aruncă în braţe să-l sărute, aproape dezechilibrându-l şi făcând să-i cadă şapca cu carouri de pe cap, scoţându-i la iveală chelia cea perfect ţuguiată.

Sfârșit

De Mihai Hai Hui

Vă puteți abona prin e-mail pentru postările mele viitoare aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.