Eu ma fac aviator: Editie Completa

Citește și prima parte: Clasa Căcăcioșilor aici

Întrucât Clasa Căcăcioşilor s-a bucurat de un succes răsunător şi evident… mirositor, unii cititori m-au rugat de curând să scriu şi o continuare a acelei povestiri de aici

A ieşit… ce veţi citi în continuare… întâmplări haioase cu cei din gaşca mea de atunci.

***

Astăzi mă văd cu băieţii în Cişmigiu să ne hotărâm viitorul. Nu mai putem sta prea mult în cumpănă, treapta unu bate la uşă şi noi tot aerieni ca păpădiile perene suntem…

În copilărie de câte ori mă întreba bunică-mea sau vreun profesor ce vreau să mă fac când oi fi mare, o dădeam mereu cotită… ba că hâr, ba că mâr… dar realitatea e că habar n-aveam. Şi acum sunt la fel, dar totuşi trebuie să iau o decizie cât mai curând.

Şi nici Gemu, nici Bilă sau Chiţoi, habar nu au de capul lor.

-Închiriem mă nişte bărci? propune Bilă,

-Luăm mă, da’ doar una că iar ne fugărim pe apă ca bezmeticii…

Am mai păţit-o… de câte ori luăm mai multe bărci ne udăm ca raţele în Cişmigiul ăsta…

Ne fugărim şi ne răsturnăm din barcă, de pare că stăm mai mult în apă, decât în barcă… şi apoi ieşim pe mal uzi până la brâu şi ne băgăm în tufişuri să ne stoarcem hainele şi adidaşii.

-Bă băieţi ce facem că e groasă, trebuie să ne hotărâm la ce liceu mergem, deschid eu vorba lopătând vârtos.

-Să mergem colea la Lazăr, propune Chiţoi legănând barca şi făcând valuri, doar doar ne-om răsturna… – E şi lângă parc, o să fie mişto rău!

– Mă tu îţi baţi joc de noi, cine dracu’ intră la Lazăr, îţi dai seama câtă mate-fizică trebuie să ai în capu’ ăla al tău de şoarece dinţos? ne burzuluim noi la el… Hait!… am scăpat… cât p-aci să ne răsturnăm de oftica lui Chiţoi că i-am adus aminte de dinţii lui ascuţiţi ca de şoarece.

-Atunci haideţi la Mihai Viteazu că are pizzăriile alea bune la poartă, zice Bilă…

-Prea multă română, i-o retez eu supărat… şi plus de asta eu chiar trebuie să intru undeva, nu mă joc, că altfel mama mă trimite la muncă deja mi-a găsit un post de piccolo la Dorobanţi în spate la Romană.

-Bă da’ voi ştiţi de Nebunu unde se duce? deschide gura şi Gemu (poreclă rămasă de când la o tabără îl prinseserăm ascuns sub pat cum îşi mânca ceva extraprovizii date de mă-sa la pachet, că era un mâncăcios fără pereche. Băga cârnatul în borcanu’ de gem că nu avea linguriţă şi odată cu magiunul muşca şi-o gură de cârnat)

-Nu ştim mă, că ăla s-a dat la fund de la o vreme.

-Nebunu ştie ce vrea… vrea să se facă aviator! -Se face aviator mă, asta se face…

-Wooow, se aude din gurile noastre căscate de uimire…-Da de unde dracu’ ştii tu mă asta, că nouă nu ne zise nimic?

-Păi e secretos bă, că îi e frică să nu vină mai mulţi acolo şi să fie concurenţa mare pe loc… Dar mie mi-a zis, că am prins discuţia dintre mama şi mă-sa despre viitorul lui Nebunu. Să vezi ce ifose îşi dădea bunăciunea aia de maică-sa când se lăuda cu fie-su… o ştiţi mă pe mă-sa, aşa e?

-Normaaaal că o ştiiim, aia de are o ţâţă cât capul meu, spuse Bilă visător… urmat de murmurele noastre de admiraţie… şi ce cap mare are Bilă, d-ăla de bulgar… O văzuserăm cu toţii la şedinţe cum umbla cu ţâţele pe afară, cu rochii fără sutien şi sfârcurile mari şi maronii întrezărindu-se prin ţesătura ce stătea să pleznească pe rotunjimile ei. Nebunu ne dădea mereu scatoalce după ceafă când ne vedea cum salivam cu ochii beliţi la ea şi măciucile ţapene în pantaloni, în timp ce noi îl întrebam dacă îşi mai aminteşte ceva din perioada când era sugar şi avea acces la mamelele alea uriaşe… Ce vreţi, nesimţirea pe noi… cât capra de mare!

-Aşa că Nebunu a fost obligat să-mi spună, continuă Gemu…

Cădem toţi pe gânduri… Nebunu ăsta ştie ce vrea şi mereu ne-a uimit cu gândurile lui mature, dar nici nu e de mirare, că doar e mai mare ca noi cu 1 an şi câteva luni… Cică atunci când o să crească mare se va căsători cu Adriana, o fată pe care ne-o tot arată în poze şi care e acum în clasa a 4-a… Ce l-am mai luat la glume şi miştouri atunci…

-Bă moşu’ dracu ce să faci mă cu fetiţa aia, tu nu vezi că se joacă şi îşi piaptănă păpuşile, ia uite ce codiţe de copilă are! îl muştruluim noi…

-Râdeţi voi dar femeia se trece mai repede ca bărbatul şi de aia trebuie să o iei mai mică cu câţiva ani… 5 ani cât e între noi e numai bine, întăreşte el sfătos… -Plus că ne ştim de mici şi căsătoria e deja aranjată de către părinţii noştri. Trebuie doar să creştem şi eu să-mi fac o carieră în timpul ăsta…

– O ce mă? O carieră? De diamante sau de piatră? hohotim noi la sfaturile lui de viaţă.

“-Nebunu ştie ce vrea… vrea să se facă aviator!” Sunt vorbe care mi-au rămas în cap ceva vreme… Huh… dar eu urăsc înălţimile îmi tot spuneam descurajându-mă singur, dar n-are nimic rămân la sol la birou, o scoteam eu la capăt din dilema gândurilor.

Într-o pauză de-o ţigară în wc le zic brusc la băieţii din gaşcă de faţă cu Nebunu:

-Bă, eu m-am hotărât… mă fac şi eu aviator ca Nebunu şi îi ard una pe spinare… Nebunu holbează ochii mari… -Ce credeai mă Nebune, că nu aflăm şi noi?

Nebunu de emoţie şi stânjeneală, dar mai mult de lovitura mea scapă ţigara în pişatul de pe jos…

-Du-te bă dracu uite ce ai făcut, de abia mi-o aprinsesem… se jeluie el către noi.

– Ia de colea de la mine… şi Bilă îi dădu să tragă un fum din ţigara lui… Ia bă şi trage nu te codi, când om fi colo în unitate şi rămânem fără ţigări la instrucţie în tranşee, ce crezi că facem mă? Facem toţi 5 poştă o ţigare, rânjind cu subînteles la Chiţoi şi la Gemu.

Nebunu se înroşi tot şi îngăimă:

-Da’ ce mă aveţi de gând să veniţi toţi la Craiova să daţi la Liceul Militar?

Ne pufni pe toţi râsul şi ne înecarăm cu fum tuşindu-ne plămânii afară şi dând flegme pe jos:

-Ce Craiova mă te-ai ţăcănit, ce Craiova?

-Păi acolo e liceul la care mă înscriu pentru treapta l-a, la Tudor Vladimirescu…

Pe asta n-o ştiam şi am rămas cam descumpăniţi… norocul nostru că s-a sunat de intrare şi am fugit în clasă…

*

Peste vreo două zile vine ziua lui Grasu… Care Grasu se respectă şi aduce în clasă mâncare şi băutură să îmbeţi o şcoală, că deh are părinţi cu bani… Nu ajungi gras mâncând raţia de pe cartelă, asta e clar.

Bem toţi ca porcii, dar mai ales eu. Păi adică ce nu pot da eu pe gât câteva gâturi zdravene de coniac? Habar n-aveam ce e ăla, nu băusem niciodată nimic dar acum încercăm toţi gustul cel nou…

Şi mai ales eu gust serios. La un moment dat între două felii de salam de vară, caşcaval, un fursec şi un gât de coniac, un isteţ îmi spune:

-Băi Chiştoc, vezi că ţi-a pus unu cantaridă în sticlă, ia uite că se vede un plastic înăuntru.

Într-adevăr în sticlă plutea un ambalaj de plastic… nenorociţii de colegi parteneri în fărădelegi ştiau şi de aia mă lăsaseră singur cu sticla…

-Cine mă, cine a fost? întreb eu cam nesigur în voce dar pus zdravăn pe bătaie… Toţi tac mâlc, chiar şi prietenii mei buni. Mama lor, las’ că le arăt eu după ore, gândesc eu!

Ora a început, profa intră în clasă dar eu nu reuşesc să-mi adun gândurile… Ochii mi se împăienjenesc şi nu înţeleg nicio iotă… Prea mult nu mai rezist aşa că mă scol în picioare în mijlocul orei:

-Doamna profesoară, cred că mi-e rău… şi fug spre uşa în care mă proptesc bine de tot cu un umăr, mai să o smulg din balamale…

Grasu, cică din grijă pentru mine că era băutura lui la mijloc, se scoală şi el şi îi spune profei: -Merg şi eu cu el nu vedeţi cât îi e de rău?!

Aiurea, beat beat, dar ştiam de ce mă târâie Grasu spre baie… simţeam că e doar curios să vadă dacă musca spaniolă cantaridă îşi face cumva efectul…

-Grasule mi-e rău tare, mă înţeapă stomacul şi-mi vine să vomit, îngăim eu otrăvit de musca cea verde şi de coniacul cel maroniu.

-Pai vomită mă în wc, râde Grasu şi el destul de ameţit de coniacul băut, dar din altă sticlă,

-Nu pot mă, nu auzi că nu pot să vomit!

-Ba, eu ştiu un truc de la karate zise Grasu care într-adevar făcea karate la care mai mergeam şi eu câteodată cu el… – Un pumn în stomac te rezolvă, conchide Grasu’ scurt şi nici una nici două ia o poziţie de kata acolo în wc se înclină un pic către mine în salutul Oss şi zbiară din toţi rărunchii:

– Ichi, ni, san… şi cu pumnii strânşi pe lângă el din poziţia Yoi se mişcă rapid spre mine în Gedan Barai şi-mi execută rapid un Oi Tsuki primul pumn, urmat de Gyaku Tsuki al doilea pumn în plexul meu solar… –Aiiii, rage el încheind seria loviturilor date cu sete.

Loviturile au fost devastatoare pentru mine împingându-mă spre perete şi apoi căzând ca o cârpă chircită pe mozaicul murdar al wc-ului încercând cu disperare să respir, luptându-mă pentru viaţa mea în timp ce Grasu stătea impasibil şi aştepta… Aştepta să mor poate, că eu horcăiam de zor şi ăla nimic.

Răsuflarea îmi revine şi odată cu ea şi senzaţia de vomă. Mă scol şi-mi borăsc maţele strivite de Grasu, sprijinindu-mă cu un picior ridicat pe wc şi capul pe picior. Ameţit şi nesigur pe mişcări îmi alunecă piciorul în vasul wc-ului în care nu apucasem încă să trag apa şi capul rămas fără sprijin mi se infige în perete cu zgomot… Pooc!

E perfect, deja mă simt mai bine, îmi zic uitându-mă în oglindă la faţa mea transfigurată de beţie, durere de la cucuiul imens şi mahmureală, toate adunate la un loc.

Cămaşa îmi e udă de apa aruncată de Grasu pe mine să-mi revin în simţiri când mă tăvăleam boxat fiind în pişatul de pe jos. Ud e şi piciorul meu drept până la genunchi, pe care am tras apa să mă spăl de borâtură, acum puţind mai rău ca wc-ul însuşi…

Restul orelor mi le-am petrecut prăvălit pe băncile din spatele clasei de nici profesorii nu ştiau că sunt acolo, dormind dus şi parcă visând că Nebunu a fost cel ce avusese creaţa idee de a-mi pune cantaridă în coniac, drept răzbunare că îi zisesem că mă gândeam la mă-sa şi la ţâţele ei, atunci când făceam pe zugravul faianţar prin baie… Sau poate nu visasem, cine poate ştii!

***

Am pus ochii pe nişte adidaşi mişto vis a vis de Bnr pe Lipscani. Maro cu alb, piele cu pânză, visul oricărui puştan…

Mama se îndură să mi-i cumpere, că o dată-n viaţă se duce fi-su la Craiova să dea la Liceul Militar să se facă aviator. Şi bunică-mea la rugăminţile mele mi-a cumpărat pantofi noi, negri şi ciocaţi cum erau la modă.

Eu şi colegii mei de fărădelegi ne-am apucat serios să ne facem dosarul de admitere la Liceul Militar, către care căzurăm toţi de acord că e şansa noastră de a rămâne împreună şi de a ne împlini pe plan profesional… Normal că habar n-aveam ce e ăla plan profesional, dar Nebunu când a văzut că ni s-a pus pata pe liceul lui, ne împuia capul cu slogane.

Şi în Cer şi pe Pământ! am hotărât Ad-hoc să fie deviza noastră. A celor 5 din cei 6, că Fane ne părăsise la începutul clasei a 8-a mutat în altă şcoală lângă noua lui locuinţă.

Directoarea şcolii ne-a semnat cu greu actele, nefiind prea convinsă că e bine ce face… şi mai apoi umblă şi pe la alte profesoare să mai aranjeze notele noastre la purtare ca să ne încadrăm în normele militare, asta la rugăminţile mamelor noastre acompaniate de pachete de Kent şi de cafea luate de pe Covaci de la bişniţari. Nu mai văzusem 10 la purtare din clasa a 3-a cred, dar acum ca prin miracol primirăm 10, chiar şi retroactiv… Gata eram pregătiţi să ne luăm la trântă cu ceilalţi candidaţi, cu văzduhul şi cu duşmanul în caz de război…

***

În curtea liceului militar din Craiova unde ne adunarăm toată puştimea eram câtă frunză câtă iarbă şi aflăm de la comandantul unităţii că suntem fix 6,7 oameni pe cele 60 locuri… Nebunu se uită cruciş şi face feţe-feţe când îi reproşăm: -Ia uite bă câţi suntem… şi ţie ţi-era frică să ne spui şi nouă, ca să nu fie mulţi candidaţi pe locul tău. Ai doar vreo 400 în faţa ta!

Stăm timoraţi strânşi unul în altul, exact ca în prima zi de şcoală… lipsesc doar mamele de lângă noi să ne ţină de mână. Avem de stat 10 zile în şcoala asta militară, timp în care vom susţine probele de admitere sportive şi scrise.

Suntem repartizaţi ca în lagăr pe camere aflate sub supravegherea câtorva veterani din clasa a 9-a sau a 10-a de studiu şi încercăm pe cât posibil să rămânem împreună toţi cinci.

Confort ioc!… Din cauza numărului mare de elevi candidaţi, paturile au fost scoase şi saltelele sunt puse direct pe joc ca într-o cabană… Călcăm unii peste alţii îngrămădindu-ne să punem mâna pe o saltea mai bună… mai luăm şi pe câte unu de o aripă aruncându-l spre alt pat să putem lua noi cinci saltele alăturate. Le unim şi facem un pat imens. Ceilalţi ne privesc invidioşi… lor le atârnă pătura pe linoleumul de pe lângă pat, dar nouă nu…

Ne schimbăm să ieşim în curte să batem mingea pe care am cărat-o cu noi într-o plasă.

Pe tren am venit ca orăşanul la ţară, încălţat în pantofii mei noi şi ciocaţi şi acum îmi pun adidaşii cei frumoşi, maronii cu botul întors, să poţi şuta cum trebuie. Privirile tuturor sunt aţintite pe adidaşii mei, de parcă nu mai văzuseră aşa minunăţii. Facem o miuţă ca să-i probez, se comportă excelent… în continuare toată ţărănimea e cu ochii pe adidaşii mei de bucureştean… apoi ne întoarcem în cameră unde dăm de reguli peste reguli de zici că suntem în… armată. Culmea, dar noi chiar eram în armată.

Asta nu prea ne convine, nouă obişnuiţi să facem regulile clasei şi câteodată ale şcolii.

Stingere la ora fixă? Da’ ce suntem găini să ne culcăm imediat cum se stinge lumina? Aşa că sporavăim, jucăm fazan şi ne luptăm greco-romane pe saltele.

-Linişte mă acolo! se răsteşte unul dintre şefii de cameră la noi…

-Ahahaha! noi de colo şi mai abitir ne batem cu pernele între noi…

Lumina se aprinde şi vocea se ridică din pat şi tună imediat un ordin:

-Toţi bibanii în 2 minute echiparea şi în pas încolonat spre ieşire. Mergem în curte să facem instrucţie drept pedeapsă.

Priviri nimicitoare şi ameninţări ne străpung din ochii celor ce deja dormeau… Noi ripostăm:

-Domnu’ soldat dar afară plouă de rupe… şi e cam noapte!

– Şi ce mă, crezi că duşmanu’ nu se luptă noaptea pe ploaie, sau ce?

Ieşim în curte în miez de noapte zgribuliţi pe ploaie. Ne duce soldatul cel supărăcios pe terenul de fotbal unde au pistă de atletism, ne aliniază şi ne ordonă să facem o tură de stadion alergare uşoară, urmată de 20 de genuflexiuni… apoi 10 flotări cu mâinile stând în băltoace… şi apoi ne trimite ca pe nişte murături ce eram în pat la culcare.

Suntem leoarcă până la piele şi noi şi încălţările… care opinci cam put rău acum când ne descălţăm toţi ca nişte câini uzi ce suntem…

-Toată lumea să scoată adidaşii la uşă, că nu o să putem dormi în putoarea asta de picioare ude, mai ordonă fruntaşul.

Aliniem la uşa dormitorului toate încălţările… Pe ai mei îi pun mai spre mijlocul grămezii să fie mai apăraţi.

-Adidaşii mei nici măcar nu put că sunt noi, le zic eu la băieţi… dar ordinul e ordin…

-Nu e de joacă bă cu ăştia, nu ştiu de glumă, mai conchidem noi în şoaptă înainte să ne ia somnul…

Dimineaţa sună ceva de ne stă la toţi elevii inima în loc… Un soldat e in curte cu o goarnă ce urlă deşteptarea pe ritmul:

-Ta-ra-ta-ta goarnele au sunat,

-Ta-ra-ta-ta şi-ntr-un glas am cântat,

-Mulţumim din inimă partidului!

-Mulţumim din inimă partidului!

Mergem încolonaţi spre baie înarmaţi cu prosop şi periuţa de dinţi. La uşa dormitorului rămânem 2 băieţi de momâi (unul eram eu) şi ne uităm unu’ la altul… Ia adidaşii de unde nu-i!

Ne uităm prin cameră, scotocim pe sub pături şi saltele. Nimic!

-Domnu’ soldat să ştiţi că ne-a furat cineva adidaşii, ne plângem noi.

-Nu e posibil aşa ceva, soldaţii nu fură mi-o retează el.

-Aşa o fi, dar totuşi nu mai sunt la uşă şi nici nu s-a încălţat altcineva cu ei, uitaţi-vă, toţi băieţii au revenit de la baie.

-Dupa ce vă spălaţi mergeţi la masă şi apoi mergem împreună la comandant să faceţi o plângere.

-Ia zi bă cum e cu adidaşii ăia mişto ai tăi? -De unde i-ai luat mă, ca să luăm şi noi de acolo că văd că au succes la hoţi, râd ca proştii băieţii mei de mine.

-Ai dracului hoţi… mi-au furat frumuseţe de adidaşi, îmi tot zic în minte şi eu.

Mă duc la baie în chiloţi cu prosopul pe după gât, periuţa şi pasta într-o mână şi săpunul în cealaltă… şi bineînţeles încălţat cu ciocatele mele cele negre… Sunt o apariţie şi arăt ca un arlechin cu pantofii ăia supradimensionaţi lucioşi şi negri!

Apa e rece normal ca de cazarmă… o arunc pe faţă, mă spăl cu săpun şi pe mine, apa se scurge pe pantofii mei, ce se fac albicioşi de la săpun… îi şterg cu hârtie igienică să le dau iar luciu.

Ceai sau lapte, pâine, biscuiţi şi marmeladă din aia la calup de 5 kg, e mâncarea soldatului român de dimineaţă ne explică ăia marii din clasele superioare şi bucătăreasa cea grasă, când întrebăm ce e de mâncare … E suficient, sunt bune toate de foame.

Apoi fuga la Comandant, ce ne ascultă reclamaţiile mie şi celuilalt năpăstuit şi descălţat de soartă… şi apoi conchide:

-Aici în unitatea mea nu se fură. Cine vi i-a furat sunt tot elevi candidaţi ca şi voi. Poate îi vedeţi prin picioarele vreunui băiat prin curte, ne încurajează Comandantul făcându-ne semn să ieşim.

Mă uit la toate încălţările celor de pe teren în timp ce stau în poartă ca să-mi protejez ciocaţii, nu mai ies în atac să fac driblinguri. Dar chiar şi aşa când degajez sau îmi apăr poarta, tot înfig botul pantofului în minge de mi-e frică să nu o sparg. Mdea, de spart nu se sparge, dar pantofii mei arată din ce în ce mai rău.

În fiecare zi la prânz mâncăm fasole şi evident toată noaptea ne pârţâim care cum putem… mai pe furiş, mai pe sub pătură încetişor, mai trăgând cu o mâna de-o bucă să iasă fâsâită, toţi cu frica soldatului fruntaş şef de cameră căruia se pare că nu îi pasă, e obişnuit cu duhoarea că doar mănâncă de doi ani fasole zilnic.

După 2 zile de aclimatizare încep şi probele de admitere, primele fiind probele sportive.

Eu normal sunt în pantofii ciocaţi, nu am de unde lua adidaşi de împrumut, că băieţii sunt şi ei la probe în aceeaşi grupă cu mine… comisia mă acceptă aşa, ştiau că am fost prădat de hoţi…

Şi facem tracţiuni la bară, că exersasem în ultima lună agăţaţi într-un parc la leagăne în spate la Hala Unirii şi de la două, trei ajunsesem să facem zece tracţiuni fiecare.

La aruncarea biloiului de 5 kg nimeni nu ne întrece, că devenisem experţi în aruncarea cărămizilor dreptunghiulare de piatră din pavajul străzii… ce să mai, ne descurcăm onorabil toţi trecând de probele fizice. Mai rămăsese una, cea de rezistenţă la alergat. Păi dacă nici noi nu alergam, nu mai alerga nimeni mai ales pe mine nu mă prindea niciunul la gardiana zece… fugeam de rupea pământul.

-Cine rămâne ultimul dă îngheţata astăăăzi, le-am urlat băieţilor când am ţâşnit ca din puşcă la startul kilometrului de rezistenţă. Şi fugeam de mâncam pista de atletism în ciocatele mele, de zbura zgura-n sus în spatele meu când înfigeam tocurile înalte de două degete în ea… Mdea, cine s-a gândit care e treaba cu rezistenţa asta, că nimeni nu mi-a spus să alerg încetişor şi uniform de la început şi eventual să sprintez la sfârşit…Eu ştiam doar să fug, nicidecum să alerg…

Uşor, uşor energia dată de ceaiul şi marmelada de dimineaţă s-a scurs din mine, pantofii au devenit parcă prea grei şi prea lungi în picioare împiedicându-mă de ei în alergarea mea disperată şi tot mai dezordonată. Gaşca mea trece gâfâind pe lângă mine, zâmbind superior la gândul îngheţăţilor promise de la chioşcul din unitate.

Trec linia de sosire la limită în 4 minute şi 10 secunde, din 4 şi 15 maxim posibile şi evident sunt pe ultimul loc. Pantofii mei sunt roşii de praf şi când dau cu mâna pe bot să-i şterg, apar la vedere şi zgârieturi adânci făcute de zgura aspră în pielea lor neagră. Uff, s-au dus naibii pantofii mei.

După cele 5 îngheţăţi cumpărate şi plătite din banii mei, nici că mi-a mai păsat de pantofi şi pe teren am trecut ca de obicei în atac, dând la gioale tuturor cu botul pantofilor, asta aducându-mi gol după gol şi glorie pe teren… Şi vreo câteva găuri în pantoful drept, întrezărindu-se ciorapul…

-Bă gata hai să băgăm fasolea, ne anunţă Nebunu… că pe urmă stăm în cameră să ascultăm la radio, are Universitatea meci astăzi… Suntem în Craiova, ţinem cu Craiova normal.

Şeful de cameră deschide radioul şi Ţopescu începe să comenteze când un meci când altul, noi stăm pe saltele liniştiţi de frica fruntaşului şi adorm dus.

Un strigăt de victorie mă trezeşte brusc din somn:

-Goooool! urlă toţi pe lângă mine…

Mă arunc în picioare buimac uitându-mă în jur, toţi repetă -Goool! –Goool! întreb şi eu -Ce e mă, ce s-a întâmplat?… -Pai a dat Craiova gol, mi se răspunde…

Sar în sus de bucurie şi ţopăi pe saltea – Uraaa! a dat Craiova goool! şi într-un exces de exuberanţă sportivă, amestecat cu neclaritatea deşteptării bruşte, degajez mingea care se odihnea cuminte lângă patul meu.

-Zdraaaanggg!!! şi mingea zboară pe un geam cât toate zilele, ajungând în curte…

Şi nici măcar nu sunt aşa microbist, îmi tot zic în gând de ciudă când sunt dus pe sus la comandant să dau socoteală pentru nesăbuinţa mea de a şuta o minge în dormitor spărgând un geam… Şi ce geam mareeee, mare cât tot peretele, unu’ mai mic nu nimeream şi eu…

Îmi dăduse mama la mine 1000 lei din toată sărăcia noastră, de fapt chiar facuse un CAR, cu care trebuia să plătesc masa pentru cele 10 zile la unitate că nu era gratis, biletele de tren de dus şi de întors le aveam deja cumpărate, spre norocul meu, ce mai rămânea era pentru ceva urgenţe sau mici cheltuieli.

Şi da am cheltuit ceva pe dulciuri de la chioşc în astea câteva zile şi acum pleaşca asta cu geamul. Vine geamgiul ia măsurători, geamul meu avea vreo 2 pe 2 metri, era colosal, cost final 650 lei, transport, chituit tot tacâmul. Plus cei 200 ce i-am dat pentru mâncarea celor 10 zile. Sunt aproape falit şi de abia au trecut 5 zile… mai am cam 70 lei în buzunar.

Serile erau cele mai frumoase, uitam de griji… Ne duceam în fundul curţii pe la 17:00 unde ăia marii săreau gardul să meargă la agăţat îmbrăcaţi în uniforme cu chipiu să impresioneze fetele. Fetele erau deja acolo, stăteau cu ochii lipiţi de gard şi îşi aşteptau ursitul militar…

Visam şi noi cu ochii deschişi:

-Nebunule, când om fi noi militari o să dăm iama în gagicile astea, dar tu o să aştepţi să-ţi crească fetiţa aia din poze de te însori tu cu ea, râdem noi de el oftând şi măsurând din ochi exemplarele feminine de după garduri…

*

De Limba Română îmi era cel mai frică…

Ca să nu fiu nevoit să învăţ toată materia m-am axat doar pe câteva texte de comentat, în principal de război că doar dădeam la armată. Restul ducă-se, că nu le mai învăţ.

Subiectul ce mi-a picat fuse “Comentaţi opera lui Sadoveanu – Baltagul”… Aoleo… nici măcar nu-l citisem. Ce făcusem eu la lecţia aia? Precis chiulisem şi apoi nu am mai catadicsit să mai citesc din urmă. Scriu ceva din amintiri, bag şi la gramatică şi au trecut 3 ore.

Feţe lungi pe noi după prima probă scrisă…

-Lasă mă că recuperăm toţi la matematică, ne încurajează Nebunu, cel chitit pe carieră

-Fir-ai al dracu cu armata ta, că tu ne-ai băgat aici… ştiut fiind că ăştia au subiectele lor separate, că sunt ei mai cu moţ.

Urmează apoi arii de cerc, ceva pătrăţele, un triunghi cu bisectoare, subiecte groaznice pentru intelectul nostru redus, ce am trecut ca gâscanii prin şcoala generală.

Nici chef de îngheţată nu mai aveam, că eram fără niciun leu şi de bătut mingea nici atât, pantofii nu mai suportau alte şuturi şi alergări.

Tot ce vroiam era să ştim dacă am intrat sau nu…

Normal că Nu, picăm fiecare cu medii între 5 şi ceva şi 6 şi un pic… s-a intrat cu media de 7,20.

Catastrofă şi eşec total… cariera noastră de aviatori s-a încheiat din faşă, împreună cu visele noastre despre avioane, uniforme şi fete .

***

Ajung în Gara de Nord, taică-miu mă aşteaptă la capăt de peron, ştia deja cu ce tren vin… mama e prin zonă la Informaţii, s-a dus să întrebe dacă ăsta e peronul unde îi aterizează “aviatorul”…

Cobor din tren şi mă măsoară lung cum lipăi şontâcăind pe lângă tren, mergând spre el cu pantofii cei ciocaţi, acum cam fără cioc…

Degetul mare de la piciorul stâng îmi atârnă în afară, în timp ce la dreptul aproape toată laba călca direct pe pământ, jumătate de talpă odihnindu-se undeva în curtea Liceului Militar, practic mai având doar călcâiul din toată talpa… Sunt un fel de Big Foot sosit cu trenul la oraş.

-Ai luat?

-Nu…

Privirile lui lungi spre pantofii mei ferfeniţă necesită o explicaţie:

-Mi-au furat adidaşii, mai zic eu…

– Şi ce, nu aveai bani la tine pentru urgenţe?

-I-am spart de mult… într-un geam!

-Fi-ţi-ar mingea a dracu’! – Ţi-am zis să nu o iei cu tine… -1000 lei… în zece zile! spune el exasperat scoţându-şi portofelul şi făcând ceva calcule în minte…

-Să vezi ce te rupe mă-ta-n bătaie, făcând ochii roată-mprejur şi întinzându-mi repede 500 lei să-i îndes bine în buzunar…

De Mihai Hai Hui

Vă puteți abona prin e-mail pentru postările mele viitoare aici

aeroplant-aircraft-airplane-76971

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.