Ceasul Crinei

de Mihai hai Hui

Trezindu-se, Crina începu mai mult din obişnuinţă a bâjbâi cu ochii mijiţi pe noptieră încercând să oprească butonul soneriei ceasului, dar nimeri cu degetele în capul păros al lui Mişu, motanul ei. Mişu stătea lângă ceas şi îl privea nedumerit întrebându-se de ce ciocănelul ceasului nu s-a mai izbit zgomotos de clopoţele, la fel ca în fiecare dimineaţă.

Abia atunci Crina realiză că ceasul nu sunase şi de fapt o trezise miorlăitul supărat al lui Mişu, care nu mai avea motiv a lovi cu laba în clopoţeii zornăitori.

Era pus să ţârâie aiurea zi după zi la 7 dimineaţa, indiferent dacă trebuia să meargă sau nu la şcoala unde preda şi asta doar pentru că lui Mişu îi plăcea sunetul ceasului deşteptător.

Şi ce frumos visase!

Cu siguranţă dacă motanul nu ar fi miorlait, acum ar fi încă în vis.

Acolo, cu el. Un el!

Îşi întinse braţele pe deasupra păturii întinzându-se leneşă şi privi afară. Ningea!

Exact ca şi în carte. Cartea ce se afla pe noptieră şi din care citise înainte de culcare câteva capitole, era acum ascunsă sub corpul negru, păros, al lui Mişu. Se înfrigură brusc şi îşi băgă mâinile sub pătură strecurându-le sub abdomen unde o ardea de multă vreme un foc lăuntric şi-şi apasă palmele, parcă dorind să-şi stingă dogoarea pântecelui.

Ceasul nu sunase… Să fie acesta un semn? Să fie ceasul ei acum?

Când privirea îi deveni mai clară, urmări secundarul ceasului. Încă mergea, doar că nu sunase.

Poate că aseară nu i-a întors cheiţa până la capăt, gândi ea şi intră în baie de unde ieşi proaspătă şi înviorată, trecând pe lângă motanul ce o aştepta cuminte, lipit de uşa băii.

-Haidem Mişule să mâncăm, îi strigă ea, după care luă ceasul de pe noptieră şi se îndreptă spre bucătărie. Înainte să aşeze deşteptătorul pe masă, hotărî să-l mai pună încă o dată să sune. Îl potrivi pentru ora 8 şi începu să-şi pregătească micul dejun.

Întâi îi desfăcu lui Mişu un pliculeţ de Whiskas de iepure şi il turnă într-un castron. Întotdeauna Mişu mânca dimineaţa hrană umedă de iepure şi apoi în timpul zilei bobiţe Whiskas de pui, ce zăceau mereu din abundenţă într-un colţ al bucătăriei. Crina aşteptă ca motanul să-şi termine de mâncat conserva de iepure apoi îl mângâie un pic pe ceafă şi pe burtă. Era tot ce accepta Mişu ca şi mângâiere.

Pisoi negru, jigărit şi vagabond, cules de pe stradă dintr-un boschete încă de când era doar cât o jumătate de pumn, acum ajunsese un motan mare şi gras, plin de el şi cu călcătura apăsată. Ura mângâierile, drăgălelile de orice fel şi niciodată nu torcea. Dar după micul dejun socotea întotdeauna că îi intră în obligaţie să accepte cam fără chef, scărpinăturile pe după ceafă şi mângâierile pe burtă ale stăpânei. În rest îşi petrecea zilele solitar căţărat pe pervazul sufrageriei urmărind forfota străzii sau pe policioara din bucătărie spionând pe geam vecinii ale căror geamuri erau la o distanţă ridicol de mică în acea curte interioară unde dădeau toate geamurile chicinetelor.

Crina îşi pregăti o cafea, cereale cu lapte, două ouă fierte, şuncă, o felie de toast cu unt şi un măr. Părea mult pentru o femeie, dar de silueta ei silfidica nu se prindea niciodată grăsimea. Colegele din cancelarie o invidiau pe ascuns atunci când o vedeau în pauze muşcând cu poftă dintr-un sandwich plin de şuncă împănată sau culegând din casoleta adusă de acasă mici prăjiturele însiropate pregătite de ea. Doar cele mai curajoase se îndurau să cedeze invitaţiei de a servi ceva dulce în timp ce colegele mai rotunjoare se scuzau si preferau să-şi ronţăie frunzele de salată prin colţuri de birouri, înfigând elegant furculiţa în verziturile stropite din belşug cu zeamă de lămâie…

– Să fii cuminte, Mişule! îi strigă Crina motanului în timp ce trăgea uşa apartamentului după ea.

În lift îşi potrivi gulerul paltonului sub care îşi îndesă mai bine fularul după care-şi trecu mâna prin părul blond, să-şi aranjeze bretonul. Îşi zâmbi în oglindă şi hotărî ca arată chiar bine la cei 32 de ani ai săi. Nas micuţ, buze cam subţiri îngroşate cu ruj şi ochi verzi fără de riduri. Trase în piept o gură mare de aer cald din interiorul blocului si ieşi în furtuna de zăpadă de afară.

Exact cum se aşteptase, ceasul nu sunase nici la ora 8, asa că acum cu ceasul deşteptător pus într-o pungă de plastic, Crina lipăia spre piaţă prin zăpada topită de pe trotuare. Fulgii de zăpadă cădeau necontenit şi vântul bătea nemilos îndoind-o pe Crina ce se apleca precum o gladiolă verde cu ciuf galben, încât trebuia să se oprească des să-şi strângă mai bine împrejurul trupului paltonul subţire, verde.

După o bucată de drum văzu că tramvaiul se apropie şi îl luă doar o singură staţie, deşi ar fi putut foarte bine să meargă pe jos cele două staţii până la piaţă. Deja mersese pe jos jumătate de drum…

– Dar dacă? gândi ea…

Poate că şi Nora făcuse la fel. Da, aşa e… e posibil ca şi Nora să se fi urcat aiurea într-un tramvai, fără să ştie că la coborâre îşi va afla iubirea.

Atunci când tramvaiul opri, lumea de pe refugiu se buluci spre uşile tramvaiului, îngreunându-i Crinei coborârea. Feţe încruntate umede de zloată, femei de toate vârstele îmbrăcate în haine groase ce trăgeau după ele sacoşe mari, ţepoase ce-i zgâriau dresurile… şi multă, multă indiferenţă.

Ce prostie, îşi zise ea! Să încerci să recreezi o scenă dintr-un roman de dragoste. Şi mai ales ea ar fi trebuit să cadă, pentru ca apoi un străin să se apropie să o ridice din zapadă… Pfff! E doar imaginaţia scriitorului la mijloc, conchise ea şi se amestecă prin mulţimea de oameni dintre tarabe.

Târgui ceva legume şi acum intrase in măcelăria din piaţă. Căuta din priviri o bucată de vacă, pentru cuptor. Atunci când ceru o felie, mare şi plată de mânzat, bună de băgat la cuptor, măcelarul îi spuse:

– Am exact ceea ce vă doriţi, dar nu le ţin aici în galantar. Aici stau doar vacile bătrâne… şi râse de alăturarea cam cu subînţeles de cuvinte, în timp ce dispăru pe uşa frigiderului din spate.

Se întoarse cu o tavă în care se aflau două bucăţi sănătoase, rozalii de mânzat.

– Mânzat, calitatea I-a… îşi prezentă el marfa secretă.

Crina alese o bucată dintre cele două şi începu a se căuta de portofel prin geantă.

-Sigur nu doriţi şi celalată bucată? Uitaţi, rămâne singură aici în tavă… poate cine ştie… mai aveţi invitaţi la masă, sau… îi zâmbi măcelarul cel cu burtă rotunjoară şi sorţ de un alb incert. Pete mici de sânge îi erau azvârlite pe manşetele albe şi undeva mai jos, pe la poalele sorţului…

– Vă fac şi un mic discount, plusă măcelarul făcându-i cu ochiul de pe faţa lui rotundă şi grasă, în timp ce privirea sa încerca să desluşească expresia din ochii verzi ai femeii printre firele de păr blond, ce acum atârnau lăţoase, ude de zapadă.

– Invitaţi? repetă Crina mecanic…

La asta nu se gândise niciodată. De atâta timp lua cina cu el, dar doar de la distanţă. Distanţă de o curte interioară dintre geamurile chicinetelor… iar ea că orice femeie, aşteptase ca el să facă următorul pas. Dar el nu a venit niciodată, gândi acum cu amărăciune.

Iar acum, uite că măcelarul o îmbie să cumpere aşa din senin, două bucăţi roz de mânzat. De parcă nu ar cunoaşte-o de atâta timp de când vine aici la el în măcelărie. Întotdeauna cumpăra câte puţin, doar pentru o masă…

Să fie şi acesta încă un semn? şi încuviinţă dând din cap că acceptă oferta lui.

Ieşită din nou în forfota pieţii, se învârti prin jurul ceasornicăriei, aşa mai de la distanţă ca să nu fie văzută, doar cât să-şi facă un pic de curaj.

Vara, când uşa chioşcului era larg deschisă şi ea trecea aproape lipită de gratiile ferestrelor sperând să fie zărită, uneori el o saluta respectuos. De după tejgheaua unde repara ceasuri, auzind paşi prin faţa magazinului, îşi ridica spre ea capul aplecat de care era prins cu elastic pe după urechi, ochiul-lupă de ciclop şi dădea din cap misterios. Iar ea îi răspundea zâmbind ca şi când totul era stabilit: “Ne vedem diseară la cină, la aceeaşi oră”

Gata, acum va intra! Înaintă cu paşi fermi spre uşa deasupra căreia era scris cu litere roşii, pictate stângaci cu vopsea: “Ceasornicăria La Costel” şi împinse uşa oprindu-se un pic în prag să-şi scuture zăpada de pe cizme, tropăind zgomotos.

Costel ridică ochii. Ochiul de ciclop era la locul lui în partea dreaptă, iar în mâini avea o mică şurubelniţă şi o pensetă minusculă. Rotiţe misterioase, limbi de ceas, multe şurubele, un cadran, un geam şi un arc erau aşezate cu grijă pe masa de lucru, alături de o curea de ceas, maronie.

Zâmbea spre ea un pic stingherit, neştiind ce să facă mai departe. Într-un târziu când Crina îi înmână tăcută sacoşa de plastic, îşi scoase elasticul cu lupă de pe cap, lăsă micile scule pe tejghea şi scotoci în sacoşă.

Luă ceasul deşteptător, verde cu clopoţei mari, aurii şi dintr-un gest devenit obişnuinţă îl clătină un pic, după care şi-l lipi de ureche ascultând.

Crina izbucni în râs când văzu faţa mirată a lui Costel ce realizase că ceasul ticăie, zgomotos chiar…

– Merge, doar că nu mai sună!

– Ahh da, nu mai sună, o îngână Costel dând cu degetul arătător un bobârnac unui clopoţel. Precis e doar vreo rotiţă îmbâcsită de praf. Priviţi pe aici pe lângă clopoţele e destul loc să intre praful, sau chiar fire de păr.

Fire de păr. De-al lui Mişu, asta e clar, gândi Crina.

– Îl puteţi ridica mâine între orele 11-13 şi îi arătă cu degetul un afiş lipit pe geamul chioşcului: “Ceasurile reparate se ridică numai între orele 11-13”

Luă un mic postit roz să scrie ceva pe el şi se fâstâci, neîndrăznind să întrebe. De asta vară de când aveau întâlnirile misterioase fiecare din bucătarii diferite, încă nu-i aflase numele. Totul pornise dintr-o întâmplare atunci când prea cald fiind, stătea cu geamul larg deschis pe înserat, gătindu-şi cina. De când nevastă-sa îl părăsise, se obişnuise să-şi gătească singur. Prepara totul cu meticulozitate, citind reţete tăiate de prin reviste ce şi le ţinea lipite cu magneţi de frigider. Şi pentru că fără să vrei mai arunci şi-un ochi pe geam, îl observase pe obezul motan negru, ce stătea pe pervazul bucătăriei urmărindu-l şi adulmecând cu mustăţile albe în aer pe Costel, de parcă încerca să-şi dea seama ce găteşte. Deodată după câteva minute bune de contemplare a motanului, realiză că în plan secund mai era cineva, o femeie. Stătea în semiîntuneric privind peste motan, spre el în bucătăria lui.

Evident că se ruşină şi se retrase speriat spre masa din bucătărie, unde continuă să mărunţească salata. Cu siguranţă că acea femeie credea că el se holbase atâta timp la ea şi nu la motan… Îi veni să tragă perdelele, dar îşi dădu seama că gestul lui ar fi interpretat ca nepoliticos, ca şi când nu i-ar fi plăcut ce văzuse.

Hotărâse atunci să-şi vadă de gătit şi să o lase pe ea să-şi tragă jaluzelele.

Dar asta nu se întamplase, în schimb ea aprinse lumina şi începu să-şi pregătească cina, privind uneori pe ascuns pe sub ciuful de păr blond de pe frunte, spre geamul lui.

Mâncară fiecare aşezat la masa lui, ea răsfoind diverse foi pe care facea mereu însemnari cu pixul şi el forţându-se să nu ridice din nou privirea spre ea.

Iar de atunci aceste întâlniri deveniseră obişnuinţă. Luau cina ca doi peşti singuratici, aflaţi în două acvarii luminate la mică distanţă unul de altul. Şi cam atât. Niciodată mai mult. Nu-i adresase niciodată vreun cuvânt pe geam, să facă măcar cunoştinţă… şi uite că ea era acum în faţa lui, iar el nu-i ştia numele. Hotărî să nu mai întrebe nimic şi rosti:

– De fapt îl puteţi ridica când doriţi, la orice oră mâine. Ştiţi ar putea fi gata şi astăzi, dar îmi e teamă că totuşi să nu trebuiască să-i înlocuiesc vreo piesă pe care nu o am în atelier. Dar fac rost de ea, nu vă speriaţi, se bâlbâi el spre finalul logoreei ce-l cuprinsese de panică.

– Dacă e gata astăzi, atunci ne vedem diseară la cină. De fapt nu, nu asta am dorit să spun, se încurcă Crina. Chiar dacă nu-l reparaţi astăzi, eu vă aştept oricum la mine, la cină. O să gătesc eu… Apartamentul 12, etaj 3, scara 1…

– Interfon 012, mai adăugă Crina pe nerăsuflate.

Costel încerca din răsputeri să reacţioneze bărbăteşte acestei invitaţii, deşi un pic mai avea să se lase să cadă pe scaun. Aşadar venise timpul. Timpul să iasă din nou la întâlniri cu femeile. Ceva de care îi fusese mereu frică de când guraliva de nevastă-sa ce-i mâncase zilele tocându-l la cap zi de zi, îl părăsise fugind cu altul. După partaj îşi cumpărase acel mic apartament confort doi, unde încerca să-şi revină din căsnicia eşuată. Cu o brumă de bani rămasă îşi închiriase chioşcul acesta în piaţă, iar el demisionase de la fabrica unde era strungar, ca să se dedice pasiunii lui pentru ceasuri şi lucruri mici de migălit. Aici era singur şi nu mai trebuia să dea socoteală tuturor colegilor şi să zâmbească forţat la glumele lor despre fosta lui nevastă.

– Ne vedem diseară la ora 20, îngăimă Costel…

– Foarte bine, ne vedem atunci. Apropo eu sunt Crina şi-i întinse mâna micuţă peste tejghea.

– Costel, rosti el ridicând din umeri aiurea, ştiind că numele lui e oricum scris afară pe siglă. Îi cuprinse micuţa palmă în mâna lui largă şi i-o scutură un pic, după ce îşi dădu seama că oricât s-ar apleca în faţă, nu ar ajunge să i-o sărute…

Crina ieşi ameţită din chioşcul lui Costel. Cât de curajoasă fusese. Şi cât de bine a mers totul.

– Ceasul s-a stricat la ţanc, se bucură ea şi-l felicită în gând pe Mişu ce a năpârlit fix în ceasul ei. Şi el ce ciudat a ridicat din umeri… Aşa neştiutor… Exact ca şi Paul… Paul al Norei!

Acasă Crina se apucă de gătit. Puse carnea de mânzat la marinat şi făcu un aluat de saleuri. După ce tăie aluatul feliuţe, le pigmentă cu chimen şi brânză de oaie, apoi coapse câteva tăvi. Cam multe îşi spuse, dar rezistă, sunt din aluat fraged.

Îşi aminti ceva şi coborî până la magazinul de la parter de unde luă un pachet de foi proaspete de plăcintă şi o sticlă de Murfatlar dulce, licoros, pentru desert.

Din foile de plăcintă făcu baclavale umplute cu zahăr şi nuca ce o avea pregătită pentru Crăciunul ce se apropia în curând, iar la sfârşit după ce tava cu baclavale se copsese o insiropă din abundenţă cu sirop de zahăr amestecat cu zeama de la două lămâi. Acum baclavaua părea ca o imensă supă la tava, dar ea ştia că în câteva ore cele câteva sute de grame de zahăr topite in sirop, vor fi absorbite de nuci şi de foile de plăcintă.

Carnea de mânzat merse la cuptor într-un sos de piper verde, iar ca şi garnitură pregătise cartofi natur cu pătrunjel verde, ce aşteptau într-o oală cu apă un clocot final.

În debara avea o damigeană mare unde îndesase în toamnă câteva kilograme de vişine împreună cu multe kilograme de zahăr, urmate de curând de câţiva litri de votcă de calitate. Ieşise o vişinată dulce şi aromată. Scoase cu un furtunel 1 litru de lichid roşu, cremos într-un clondir borcănat cu dop de sticlă.

Totul părea perfect. Cu timpul se încadrase de minune, mai avea timp exact de un duş şi de aranjat bucătăria.

În momentul când interfonul sună la ora 20 fără câteva minute, Mişu sări ca ars de pe pervazul bucătăriei. Niciodată, sau cel puţin foarte rar venea cineva pe la ei seara.

– Să fii cuminte Mişule, avem musafiri, îl admonestă Crina pe motanul ce se uita supărăcios pe sub sprâncene la cine avea să intre pe uşă. Mişu ştia că vizita i-a distrus siesta de seară şi asta însemna că va trebui să doarmă la noapte… noaptea când trebuia ca orice motan să patruleze prin colţurile casei, căutând şoareci inexistenţi.

Costel era îmbrăcat casual în blugi negri şi cămaşă bleu, în carouri. De aproape părea a fi cu mult mai înalt decât ea, cu părul aranjat într-o freză dată pe o parte, iar bărbia colţuroasă şi obrajii un pic fălcoşi luceau proaspăt raşi în lumina neonului. Se ascundea stângaci în prag, în spatele unui prea imens buchet de flori, ţinut pompos şi perpendicular pe o cutie de bomboane.

– V-am adus crini, şopti el. Şi bomboane… după care i le înmână pe amândouă în acelaşi aranjament perpendicular, temător să nu le strice poziţia. Ceasul încă nu e gata, l-am curăţat dar o să îi schimb mâine o piesă, să fiu sigur pe viitor că nu se mai blochează.

Crina zâmbi fericită şi încercă să ignore mirosul prea puternic al crinilor, concentrându-se să adulmece after shave-ul lui Costel. Mirosea ameţitor de bine…

Într-o vază Crina îşi făcea de lucru cu florile după ce îl pofti pe Costel să şadă. Bomboanele fuseseră puse pe frigider, ştiind că baclavaua ei va fi cu mult mai apreciată.

Puse cu grijă acolo lângă ei în bucătărie vaza cu crini, dar departe de motan, ştiind că crinii sunt toxici atât pentru oameni dacă dorm cu ei în cameră cât şi pentru animalele de companie dacă din greşeală său voit le mănâncă.

Începură să vorbească diverse lucruri fără importanţă, timp în care Crina puse una din cele două tăvi de saleuri pe masă, împreună cu două paharele şi clondirul de lichior. Beau vişinată, râdeau şi mâncau saleuri.

O singură clipă de ezitare văzuse pe faţa lui Costel în momentul când îi pusese tava de saleuri pe masă, îmbiindu-l să guste. Şi parcă încă una, atunci când îl întrebase dacă îi place vişinata făcută de ea după reţeta bunicii, iar Costel spusese doar atât:

– E dulce… E foarte dulce!

Mai vorbiră un pic iar Costel află că Crina e profesoară, iar Costel evită să spună că e divorţat. Încă nu era pregătit să se destanuie.

Apoi Costel se comportă ca un elev ascultător, mânca saleu după saleu şi bău cam 4 sau 5 păhărele de vişinată, ori de câte ori profesoara Crina îl îmbia să guste. Crina se oprise după primul păhărel, iar al doilea zăcea acum uitat pe marginea mesei, abia gustat.

Se miră de apetitul lui Costel când văzu cum saleurile dispar de pe tavă, aşa că-l preveni dojenitoare:

– Să nu-ţi strici pofta de mâncare Costele, vine acum friptura… conveniseră amândoi să se tutuiască, doar deja se cunoasteau de asta vară. Abia atunci Costel se opri cuminte din mâncat saleuri.

Frăgezimea fripturii înecată în sos de unt cu piper verde îi fu lăudată de Costel, ce se minuna că aşa carne bună se găseşte la doar câteva zeci de metri de chioşcul lui din piaţă. Măcelarul niciodată nu-l servise pe el cu aşa bucăţi fragede… Mâncă şi toată garnitura de cartofi stropiţi cu ulei şi lămâie şi pudraţi cu pătrunjel verde.

La desert Costel holbă nişte ochi imenşi la pătrăţelele însiropate ale prăjiturii cu nucă.

Crina îi citi uimirea de pe faţă şi-i explică:

– Baclava. Ce, nu ai mâncat niciodată? Foi de plăcintă, nucă, zahăr,unt şi apoi iarăşi mult zahăr în sirop. O să-ţi placă stai fără grijă, e tot reţeta bunicii şi îi puse 6 bucăţi într-o farfurioară, după care îl întrebă:

– Auzi Costele, tu schiezi?

– Rar, spre deloc, râse el. La munte mă dau doar cu sania şi atât. Dar aş dori să învăţ cândva, completă el.

Eiii, uite încă un lucru asemănător şi Crina se pomeni că visează cu ochii deschişi în timp ce muşca dintr-un pătrăţel de baclava. Nu-şi putea scoate din cap romanul Accidentul de Mihail Sebastian pe care abia începuse de câteva zile să-l citească şi în care părea că i se cufundă realitatea. Nora schia foarte bine şi era profesoara de franceză. Iar ea Crina, era profesoară de română la clasele 5-8 la o şcoală de cartier şi la fel schia, deşi făcuse asta acum mai bine de 12 ani prin studenţie. Iar acum află de la Costel că ar vrea să înveţe să schieze. Ca şi Paul…

Uff, dacă ar avea un weekend la munte împreună, ce bine ar fi… S-ar mai grăbi un pic lucrurile…

-Stii, Costele eu o să intru în câteva zile în vacanţa de iarnă. Aş vrea să dau o fugă până la munte, ticlui ea din vorbe o momeală pentru Costel să vadă ce are să spună.

– Am putea merge împreună Crina, chiar nu am mai ieşit de mult timp în natură iarnă, marşă şi Costel.

– De acord, sări fericită Crina de pe scaun aplaudând frenetic… mişcare ce îl sperie din nou pe Mişu. Motanul aflat ca de obicei pe pervazul bucătăriei, urmărise până acum absent vorbăraia lor, iar pe Costel îl ignorase total atunci când din plăcerea lui cum că i-ar fi plăcut pisicile sau doar din complezentă, îl tot chema la el cu clasicul: pis-pis.

– Nicio şansă, îl lămurise Crina. Nu vine la pis-pis, nu stă la mângâieri, nu stă să-l iei în braţe. Uneori cred că nici un e pisică, Mişu…

– Serios măi Mişulică, nu vrei în braţe? şi nici una nici două, Costel se aplecă şi apucă motanul de sub burtă, atunci când trecu pe lângă masa lor şi şi-l puse în poală mângâindu-l pe spinarea cambrată.

Crina urmărea spectacolul ştiind foarte bine cum avea să se încheie. Motanul se va prelinge din braţele lui cu zvârcoliri şi alunecături line ca de ţipar, asta dacă nu cumva va miorlai urâcios, eventual scoţând un pic şi ghearele la înaintare, dacă încercai să-l ţii forţat.

Dar acum Mişu ca un făcut, acolo unde a fost pus, acolo a şi înţepenit. Stătea ca orice pisică docilă în poala lui Costel şi accepta fără cârteală mângâierile şi dezmierdările, neavând nici cea mai mică intenţie cum că ar vrea să fugă. Crina privea uluită şi bineînţeles luă şi asta ca pe un semn. Un semn că Mişu îl accepta pe Costel.

– Cred că toarce, îi spuse Costel.

– Mişu al meu să toarcă? Poate sforăie, că de tors nu l-am auzit niciodată.

Dar Mişu deja începuse să frământe cu labele din faţă în burta lui Costel, torcând şi închizând ochii de plăcere…

– Asta e cel mai ciudat lucru, conchise Crina invidioasă că ea nu beneficiase niciodată de acelaşi tratament din partea lui Mişu. După ceva vreme Costel se ridică să meargă până la baie şi îl lăsa grijuliu jos pe Mişu ce se întinse leneş şi somnoros, după care dispăru în dormitor.

Când Costel se intoase de la baie Crina îi dădu să desfacă sticla de vin, timp în care ea pregăti două pahare. Îi mai puse apoi lui Costel încă două bucăţi de baclavale pe farfurioara de desert şi dădură noroc.

– Dulce… şi ăsta-i dulce, zise Costel şi-şi şterse câteva brobonele de sudoare. Venise de la baie asudat de parcă alergase prin duş, reflectă Crina când îl văzu. Şi parcă şi culoarea la faţă i se schimbase, părea foarte palid… Costel bău un pahar de vin şi mai mâncă o bucăţică de baclava, după care ceru apă. Bău trei pahare mari, apoi bineînţeles, merse iar la baie.

Ceva se schimbase în comportamentul lui Costel, iar Crina nu înţelegea ce. Dar el era în continuare jovial cu ea, parea doar că îşi şterge ceva mai frecvent broboanele de sudoare, în rest făcea glume şi îi explica despre problemele ceasurilor.

Crina puse toate acestea pe seama faptului că deja era trecut de miezul nopţii şi aveau amândoi nevoie de somn, aşa că îi pregăti o casoletă cu baclava lui Costel şi începură a-şi lua la revedere cu promisiunea că îşi vor pune în aplicare planul lor de a merge la munte pentru câteva zile, poate chiar pentru Crăciun.

La uşă ea se ridică în vârful picioarelor, îşi ţuguie un pic buzele şi-l sărută pe obrazul transpirat, acum umed ca de broască, lucru ce nu o dezgustă ci o ameţi iarăşi când izul de after shave îi veni în nări şi amăreala parfumului îi rămase pe buze. În timp ce Costel închidea uşa liftului după el, ea îi făcu un semn cu mâna şi se duse fericită la culcare…

***

Înciudată pe tăcerea de două zile a lui Costel, în care ea trăise cu speranţa că el va reveni cu ceasul ei deşteptător ca şi motiv să o revadă, Crina merse la piaţă la atelierul de ceasornicărie. Era închis, deşi era ora prânzului…

Se învârti nedumerită de jur împrejurul chioşcului până ajunse din nou în dreptul uşii pe care era afişat că de obicei: “Orar 9-17” sub care atârna o tăbliţă albă cu chenar roşu: “ÎNCHIS”.

Cu mâinile facute căuş, Crina îşi lipi faţa de geam şi încercă să zărească înăuntru. Pe tejghea erau aliniate pensete, cleştişori mici, rotiţe dinţate şi ochiul de ciclop.

Alături erau felurite ceasuri de masă şi de mână, fiecare cu mici etichete lipite pe ele. Costel eticheta ceasurile după o metodă proprie, parcă însufleţind acele obiecte mecanice, dându-le nume: Ceasul lui Vasile, Ceasul doamnei Stamate, Ceasul lui Virgil… Îşi zări şi ceasul ei, verde cu clopoţei aurii. O mică etichetă roz era lipită de un clopoţel. Citi cu emoţie: Ceasul Crinei…

Oftă îndelung şi-şi dezlipi privirea de geam plecând spre casă. Cât de frumos era scris pe micul post-it roz lipit de ceasul ei: Ceasul Crinei…

Abia în a treia zi pe la prânz Crina văzu pe geam umbre şi mişcare în apartamentul lui Costel. Se îmbrăcă repede şi fugi spre scara cealaltă a blocului hotărâtă să îi ceară o explicaţie lui Costel. Dacă nu voia să o mai vadă, măcar să i-o spună verde-n faţă, nu să o evite la nesfârşit. Şi neapărat să-i dea şi ceasul înapoi…

Sună la interfon şi o voce de femeie întrebă cine e. Descumpănită şi până să deschidă gura să răspundă, uşa blocului bâzâii, semn că fusese deschisă.

Urcă pe scări grăbită până la etajul 3, nu mai voi să aştepte liftul ce întârzia să vină, ajungând la uşa lui Costel cam fără de suflare.

Uşa era întredeschisă. Deasupra uşii era spânzurat un prapure negru cu franjuri ce flutura prevestitor de rele, mişcat de un curent ce venea din apartamentul lui Costel.

Crina ştia foarte bine ce semnificaţie are acel însemn bisericesc, iar acum privea mută unduirile steagului cu trei braţe şi c-o icoana la mijloc, neştiind ce să creadă. Nu îndrăznea să deschidă uşa şi aşteptă, sperând din tot sufletul să fi greşit apartamentul.

O femeie tânără, şatenă, cu ochi plânşi, îmbrăcată într-un taior negru, fustă neagră cambrată pe coapse şi batic negru pe cap deschise larg uşa. Când dădu cu ochii de Crina o privi cu tristeţe şi-i rosti sec:

– Dacă aţi venit pentru înmormântare să ştiţi că s-a terminat. Eu am venit doar pentru puţin, ca să mai strâng pe aici. Puteţi intra dacă doriți, îi rosti femeia cu glas amărât.

Cu ochii mari, abia reuşi să îngaime un:

– Dar ce s-a întâmplat? şi urmând-o Crina se prăvăli pe un scaun în bucătărie.

– Costel, Costel a murit! Nu ştiaţi? Nu de asta aţi venit?

Şi pentru că ochii înspăimântaţi ai Crinei cereau în continuare lămuriri, femeia continuă:

– Acum 3 zile. M-a sunat noaptea să-mi spună că îi e rău şi m-a chemat să stau cu el, ştiţi eu sunt sora lui, Varvara. Ajunsă aici am aflat că fusese la o cină invitat de cineva la care se pare că ţinea foarte mult, dar a mâncat alimente interzise pentru el…

– Alimente interzise, repetă ca un ecou Crina.

– Da, Costel al meu era diabetic, nu ştiaţi? Întotdeauna avea grijă de regimul lui alimentar, priviţi numai ce liste avea pe frigider, numai şi numai cu ceea ce putea mânca. Ştiţi cine era acea femeie?

– …

– Sper că nu era tot cutra aia de nevastă-sa despre care auzisem că ar vrea iar să se întoarcă la Costel, continuă Varvara… Atât l-a chinuit pe Costică al meu şi el ca prostul nu-i ieşea niciodată din cuvânt. Înghiţea toate nemerniciile ce i le făcea. Numai de asta s-a îmbolnăvit Costel de diabet, de inimă rea!

– Iar acum nenorocita aia uitaţi ce i-a dat să mănânce! Baclava! Baclava însiropată cu kilograme de zahăr. Asta-i dai unui diabetic sa mănânce? Otravă… asta e aici! Otravă, îşi încheie tirada Varvara şi îi vârî sub nas casoleta dată lui Costel la plecare.

Casoleta transparentă fu aruncată pe masa din bucătărie şi Varvara se repezi pe uşa băii plângând în hohote.

Crina se uită speriată la baclavalele ei neatinse, ca la o armă rămasă la locul crimei. Pe eticheta veche, un pic decolorată încă se putea citi: “Amandine 16,50 lei. Mega Image. Data expirării: 26 Nov 2019”… Da aşa e, ştia foarte bine, le cumpărase mai demult şi oprise casoleta.

Privi în jur şi văzu pe frigider reţetele lui Costel prinse cu magneţi, iar deasupra două cutii de bomboane, din acelea din care primise şi ea cu câteva seri înainte. Pe geam îşi zării propria fereastră a bucătăriei, acolo de unde vreme de câteva luni de zile cochetase cu Costel, luând cina.

Se panică. Varvara încă era la baie şi îşi sufla cu putere nasul, iar apa de la chiuvetă se auzea cum curge. Hotărî să fugă. Ce putea face? Cum să îi spună că ea e “criminala”? Ea care ţinea la Costel şi îşi făcuse planuri de viitor cu el? Şi chiar dacă nu îi spunea nimic, dacă se dădea singură de gol?

Toată după amiază Crina şi-o petrecu umblând aiurea, rătăcind prin magazinele Mall-ului din apropiere. Îi era teamă să se ducă acasă, să nu dea nas în nas cu Varvara prin geamul bucătăriei.

Cumpără diverse prostioare stăpânindu-se să nu izbucnească în plâns atunci când realiză că totuşi îi trebuie un ceas. Nu avea niciun ceas în casă în afara telefonului, deci trebuia sa intre într-un magazin de ceasuri. Alese de data asta un ceas electronic cu proiecţia orei pe tavan. Nu mai dorea un ceas mecanic ce trebuia întors în fiecare seară şi se putea oricând strica din nou. Părea mai scump ca celelalte, dar se amăgea că plăteşte pentru două ceasuri, unul pe masă şi unul pe tavan.

Abia când intră în apartamentul ei începu a plânge zgomotos, înţelegând cu adevărat ceea ce se întâmplase. Costel murise… Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât se găsea mai vinovată, iar ochii i se umflau în şiroaie de lacrimi…

Printre sughiţuri de plâns băgă ceasul în priză şi îi potrivi ora conform instrucţiunilor din prospect. Nu reuşi însă cu niciun chip să aşeze cum trebuie proiecţia orei de pe tavan, aşa cum ar fi trebuit. Proiecţia ceasului era răsucită şi de pe perna patului Crina vedea ore şi mesaje ciudate pe tavan. Începu a plânge iar înciudată, cu capul înfundat în perne, până ce adormi.

Târziu în noapte, după ce dormise câteva ore se trezi tresărind ca dintr-un cosmar. Ochii o usturau şi imediat senzaţia de vină începu iar să-i apese constiinţa. Merse la bucătărie, unde dădu cu ochii de clondirul de vişinată şi-şi turnă imediat într-un pahar mare. Îl bău pe nerăsuflate, dupa care îl umplu la loc simţind că s-a mai liniştit un pic. Muşcă şi dintr-un saleu din tava de pe bufet si iar bău din vişinata cea dulce. Asta spusese şi Costel că e dulce… şi o podidiră iar lacrimile.

Se gândi la Varvara. Ce bine s-ar fi înţeles ea cu Varvara, viitoare cumnată. Şi ce frumoasă şi suplă era în tunica cea neagră… Şi cizmele ce elegante îi erau… Precis hainele îi erau de la Zara… Ea se îmbraca doar de la H&M, la preţuri mult mai accesibile… Dar acum totul s-a sfârşit, nu poate fi nici măcar prietenă cu Varvara, hohoti Crina.

Cum vişinata aproape se terminase si ea tot se gândea la ceea ce facuse, scoase şi sticla de vin rămasă de la cina de acum trei zile. Era plină cam pe jumătate, cu dopul înfundat de ea la loc, cu greutate. Răsuci dopul ce ieşi greu şi începu să bea direct din sticlă, acolo în uşa frigierului deschis.

Oftă îndelung amintindu-şi iar, cand vazu pe frigider bomboanele aduse de Costel. Luă cutia şi se aşeză la masă să-i desfacă atent ţipla ca să nu strice cutia, după care mâncă trei bomboane, una după alta. Erau oribile… Citi cu atenţie pe spatele cutiei şi printre lacrimi şi aburi de alcool desluşi: “Dulciuri pentru diabetici. Nu conţin zahăr”…

O luă cu leşin şi simţind cum îşi pierde răsuflarea şi că are o nevoie acută de aer, deschise larg fereastra bucătăriei în mijlocul nopţii. Inspiră adânc încercând să se liniştească în timp ce privea melancolică spre geamul acum întunecat al lui Costel. Mai dădu o duşcă de vin pe gât. De undeva de la etajul patru în lateralul gemului lui Costel se auzi un sunet, un pocnet metalic urmat de un fâsâit de doză de bere desfăcută. Ridică privirea şi îl zări pe Ninel, un pierde vară de la scara alăturată ce trăia pe spinarea părinţilor tocându-le banii de pensie, fără să fi muncit o zi în cei 30 de ani ai săi.

Mă-sa ţipa tot timpul la el cu voce ascuţită să nu fumeze în casă şi cum apartamentul nu avea balcon ci doar logie, fuma şi bea bere după bere, stând jumătate atârnat în afara geamului chicinetei. După ce termina o doză o strivea în palmele lui mari, apoi o îndesa în jardiniera atârnată de pervaz şi unde vara apăreau câteva ghivece de flori. Dar acum iarna, jardiniera era plină doar de doze de bere plate şi de zăpadă. Privirile li se întâlniră şi Ninel ridică berea spre ea în semn de noroc, făcând semn cu capul spre sticla de vin se stătea în mâna Crinei. Crina închise geamul şi se retrase scârbită din dreptul ferestrei, aşezându-se cât putu mai departe la masă, dar fu inutil, încă îi vedea silueta capului lui Ninel profilat pe geamul maică-sii, zgâindu-se la ea. Stinse lumina din bucătărie şi înjură birjăreşte chicinetele cu geamurile acelea cu mult prea apropiate, ce dădeau toate în curtea interioară a unui bloc comunist…

Stând pe întuneric cu lumina stinsă în toată casa, realiză că nu are jaluzele la ferestre, ci doar perdele. Niciodată nu a simţit nevoia de jaluzele, dar acum tare ar fi vrut unele. Poate că ar trebui să-şi pună unele, chibzui Crina în timp ce golea sticla de vin. Îl zări pe Mişu dormind pe un scaun şi cuprinsă de un gând fugar îl ridică şi şi-l puse în braţe, aşa cum făcuse Costel. Mâţul ripostă furios că fusese trezit din somn şi ţâşni din braţele ei ascunzându-se sub pat.

Pe pat voi şi Crina să se aşeze dar se răzgândi şi merse la baie, unde ridică colacul toaletei şi începu să vomite cu spasme. Se târî apoi spre pat şi se prăvăli sfârşită…

A doua zi Crina se trezi din somn târziu, după prânz. Îşi mişcă doar puţin capul într-o parte si simţi cum creierul i se loveşte de cutia craniană, provocându-i dureri. Pe tavan proiecţia ceasului electronic indica mare şi cu litere roşii ora: 14:30.

– Ia te uita că ceasul totuşi merge… şi răsuci capul spre noptieră să-şi confirme asta. Noptiera se afla însă la capătul celălalt al patului şi-şi dădu seama că a dormit răsucită, cu picioarele pe pernă, ca atunci când ştii că ai varice şi vrei să ai picioarele ridicate.

Acesta fuse singurul gând comic ce îi veni în minte, apoi deodată restul problemelor îi năpădiră mintea, provocându-i instantaneu migrenă şi greaţă… Costel a murit, ea se învoise de la şcoală pe motiv de sănătate în ultimele zile ale trimestrului I şi avea nevoie urgentă de o jaluzea. Ştia clar că asta îşi dorea acum, avea nevoie de intimitate.

După ce ieşi de la baie se îmbrăcă, ii aruncă o privire lui Mişu şi ieşi pe uşa apartamentului. Mişu deja ronţăia liniştit la bobiţele cele uscate… văzuse că nu e chip să capete conserva de iepure.

În piaţă Crina ocoli de la distanţă chioşcul ceasornicăriei şi intră într-un magazin de termopane şi- şi exprimă unicei angajate dorinţa de a-şi monta o jaluzea la bucătărie.

-De care? veni întrebarea.

-O jaluzea… pentru intimidate, punctă Crina.

-Am înţeles… Doriţi şi cu plasa de insecte?

– Da.

– Si cu protecţie antiefracţie? Să fie şi cu celule solare? Ca să înmagazineze căldura soarelui de peste zi şi să se ruleze mecanic la apăsarea unui buton?

La toate Crina încuviinţă absent, ea dorea doar o jaluzea, indiferent de care.

– La ce adresă să trimit meseriaşul?

Crina îi înmână buletinul după care şi cardul plătind preţul piperat al jaluzelei. Îşi notă şi telefonul pe un formular-contract după care semnă în josul paginii.

– Peste 3 zile o să vină cineva la dumneavoastră, vă sunăm înainte să stabilim ora, încheie angajata satisfăcută de vânzarea făcută.

– Cum adică peste trei zile? Nu acum? ripostă Crina.

– V-am explicat pe parcurs… şi uitaţi scrie şi aici în contract, împungând cu arătătorul un paragraf… Lucrarea se va finaliza în termen de trei zile. Poate mai devreme dacă avem muncitori disponibili, dar în acest moment avem multe comenzi pentru montaj de termopane.

Uşa magazinului se trânti zgomotos şi un omuleţ îndesat, rotofei cu o căciulă îndesată pe capul mic sub care se zărea o faţă lătăreaţă pe care se contura o mustaţă, salută protocolar:

– Bună ziua, şefa! Saru’ mâna domniţă! şi trecu pe lângă ele după care se strecură pe o uşă din spatele tejghelei.

– Salutare Fane, îi spuse angajata, acum şi şefă. Privi apoi spre Crina ce nu voia să se dea dusă şi strigă spre uşa din spate:

– Fane, ia fă-te încoace niţel.

– Da şefa, ce s-a întâmplat?

– Uite… avem o urgenţă. Ştiu că ţi-ai terminat programul, dar doamna ar dori montată o jaluzea, ştii tu, din acelea speciale din Germania. Şi o vrea astăzi. Cum facem să o ajutăm?

Fane îşi scoase căciula de pe urechi, pe frunte rămânându-i dâra unui elastic prea strâns. Îşi puse mâna pe burta umflată şi se frecă pe ea, ca un copil căruia părea că îi e foame:

– Şi unde e adresa?

– Aici aproape, la două staţii de noi. E aproape şi de tine. Iei maşina, sculele, montezi jaluzeaua şi apoi ori îţi duci sculele la tine acasă, ori le laşi la locul lucrării şi le iei a doua zi. Să nu le laşi peste noapte în dubă, că le plăteşti dacă ţi le fură, da?

– Ştiţi, aş dori tare mult să o servesc pe doamna, dar îmi e aşa de foame… De abia aşteptam să ajung acasă să îmbuc ceva, se codi cu glas stins Fane.

Crina ce urmărise acest schimb de fraze, vazu că balanţa se poate înclina în favoarea ei şi se băgă în discuţie:

– Sunt sigură că vă pot oferi eu un sandwich în timp ce montaţi jaluzeaua. Vă rog să mă ajutaţi, v-aş fi tare recunoscătoare şi flutură un pic din portofelul în care îşi pusese la loc cardul şi buletinul.

La auzul ofertei, mâncare şi recunoscătoare, alias şpagă, Fane acceptă imediat. Stabiliră că în 30 minute va fi acolo şi în maxim 2 ore jaluzeaua va fi montată.

Crina ieşi bucuroasă şi se îndrepta grăbită spre casă.

Înainte să urce în apartament făcu un ocol pe la Profi-ul de la parterul blocului. Oare ce mănâncă un meseriaş? se întrebă privind mezelurile din galantar. Cu siguranţă parizer, amintindu-şi de stereotipurile pe care le tot văzuse prin filme româneşti.

Deci parizer să fie… 300 de grame şi o felie groasă de tobă. Mai băga în coş şi 2 franzele albe, calde, apoi luă un pet de bere Bucegi la 2,5 litri din frigider şi se îndreptă spre casa de marcat. În timp ce stătea la coadă îi fu ruşine de ce cumpărase şi începu să aibă îndoieli:

– Dacă meseriaşul Fane nu mănâncă parizer? Se întoarse la raionul de mezeluri şi luă şi nişte muşchi afumat, salam de Sibiu şi o bucată grasă de brânză de oaie. Acum era mulţumită de ce cumpărase.

Ajunsă în apartament abia apucă să scoată din sacoşa de plastic berea şi mezelurile şi să le pună pe masă aşa împachetate, când interfonul sună. În câteva minute meseriaşul Fane era în faţa geamului bucătăriei cu tot calabalâcul. Trusa de scule dreptunghiulară, diplomatul cu bormaşina, prelungitoare, o cutie imensă de carton cu jaluzeaua nemţească şi-un boloboc. Nu avea ştiinţă ce e acela un boloboc, doar că il înmânase Fane atunci când îi deschisese uşa, că se caznea să apese pe clanţă cu cotul:

– Doamnă, vă rog… ţineţi dumneavoastră bolobocul ăsta, o rugase el.

Acum Crina stătea în mijlocul bucătăriei cu galbenul boloboc în mână si nu ştia unde să-l pună. Fane luă din mâna Crinei obiectul ce ameninţa prin poziţia lui verticală lampa de neon din bucătărie şi atunci cand îl aşeză pe podea, fu aproape ameţit de izul îmbătător de mezeluri ce venea de pe masă.

Crina îl observă şi-l invită să servească masa înainte să se apuce de lucru, dupa care îi turnă din clondirul cu dop de sticlă, ce mai rămăsese din vişinata de aseară.

– Dar dumneavoastră nu serviţi? o îmbie Fane şi arătă spre vişinata din paharul lui…

Crina dădu din cap că nu… îi spuse ca berea e tot pentru el şi plecă repede din cameră neputându-şi stăpâni un fior de greaţă când simţi mirosul dulceag al vişinatei.

Se întoarse brusc din drum, deoarece îşi aminti de întrebarea pe care îşi promisese să o pună de acum încolo, oricui va gusta din bucatele ei:

– Sunteţi bine sănătos, puteţi mânca din ce v-am cumpărat?

Fane o privi uimit, ştergându-se pe mustăţi de dulceaţa vişinatei…

– Sunt cum nu se poate de sănătos… şi se plezni peste burdihanul rotund ce îi bomba tricoul. Servesc orice cu plăcere, mulţumesc!

Crina îl lasă singur şi din dormitor luă cartea de pe noptieră, iar apoi întoarsă în sufragerie se prăvăli într-un fotoliu să-şi continue lectura din Accidentul.

Iubirea aceea, născută pe timp de iarnă între Nora, o femeie cu genunchiul zdrelit şi Paul un străin tăcut şi apatic ce o ajută să se ridice de pe linia de tramvai unde era căzută, o înfiora… – Cat de romantic, oftă înăbuşit din fotoliul ei.

Rămas singur, meseriaşul Fane luă pacheţelele cu mezeluri de pe masă şi le mirosi. Căuta sursa mirosului acelea îmbătător de usturoi. Dibui parizerul şi toba şi satisfăcut rupse un coltuc de pâine în care îndesă câteva felii de parizer. Se uită pe bufet după un pahar mai mare pentru bere, dar nu găsi. Desfăcu pet-ul de Bucegi, îşi turnă bere în paharul de vişinată şi bău pe nerăsuflate din păhărelul nici prea mic, dar nici suficient de mare… Plescăi fericit!

Nevastă-sa Maricica nu-l lăsa să mănânce asemenea prostii şi îi punea mereu în pacheţelul de mâncare piept de pui la grătar, mai rar copane dezpieliţate, asezonate cu ceva legume. Legume din care se înfruptau pescăruşii şi şobolanii de pe terenul viran din spatele pieţei, unde îşi deşerta cu regularitate conţinutul caserolei…

La auzul unor ciocănituri timide în uşa sufrageriei Crina tresări, scoasă abrupt din atmosfera romanului.

– Mă scuzaţi doamnă, nişte muştar se poate? Ştiţi, pentru tobă… să meargă mai bine. Şi un pahar mai mare pentru bere, v-aş ruga.

Crina îi dădu ce i se ceruse şi îi puse şi cutia de bomboane pe masă.

– Pentru desert, spuse ea. Aveţi şi saleuri, serviţi vă rog, sunt pe blatul bucătăriei.

Când tocmai îşi montase şi cel de-al doilea sandwich făcut acum cu tobă şi muştar, Mişu traversă bucătăria urmărind bulversat toată harababura de obiecte întinse pe podeaua bucătăriei. Atunci când Fane intrase în casă, el ca de obicei se retrase, nu dorea să dea ochii cu străinii. Dar zgomotele şi mirosurile noi, îl ademeniră acum în bucătărie.

Fane luă o felie de parizer din care rupse jumătate şi şi-o îndesă în gura deja plină. Mai muşcă şi din cealaltă jumătate rămasă, că nu se indura să se despartă de ea aşa mare şi sfertul rămas îl aruncă pe jos în faţa lui Mişu.

Mişu se sperie de bucata de carne căzută din tavan, ce aproape îi atinsese capul şi sări în lateral. Se întoarse totuşi spre bucăţica de parizer se lăsă pe labele din faţă şi mirosi bănuitor. Părul de pe spate i se zburli tot la mirosul pătrunzător de usturoi, scutură apoi din cap şi plecă de acolo ţanţoş şi călcând atent peste sculele lui Fane îndreptându-se spre bobiţele lui crocante…

– Deci faci nazuri, mormăi Fane. Te-a pus şi pe tine doamna la regim, ca şi Maricica mea… Ahh, şi după câte văd… nici cojones nu mai ai! Cam ca şi mine… Off, femeile astea, oftă Fane când mai goli încă un pahar mare de bere. Berea aproape se sfârşea, trecuse jumătate de oră şi el încă nu mişcase un deget. Se mobiliză brusc şi scoţând ruleta dintr-un buzunar exterior al pantalonului, începu febril să măsoare amintindu-şi de promisiunea făcută Crinei cu cele două ore de finalizare a lucrării.

Găuri, înşurubă si iar măsură atent, într-un ritm alert iar acum aproape de final, Fane îşi urmărea atent opera. Totul arăta perfect, mai avea doar de umplut câteva goluri din zid cu spumă poliuretanică, să strângă sculele şi totul era terminat. Cu pistolul de spumă în mână pregătindu-se pentru tuşa finală, bagă în gură două bomboane deodată din cutia lui Costel şi începu a le molfăi prin gură, gustul nefiindu-i deloc pe plac. Le scuipă dezgustat în palmă şi acum se uita la masa diformă de ciocolată mestecată şi nu ştia ce să facă cu ea. Coş de gunoi nu zărea iar pe masă aşa mestecate, nu le putea pune. Se uită pe geam, dar i se păru urât să le arunce în curtea interioară destul de curată a blocului.

Îi veni o idee şi întorcându-se cu spatele la Mişu ce-l urmărea atent aşteptând să-şi termine treaba ca să-şi reia locul pe pervaz, le îndesă într-o gaură din zid de sub jaluzea. Cocoloşi şi nişte hârtie de la ambalajul de parizer, o băga şi pe aia în gaură, după care astupa grijuliu cu spumă poliuretanică. Gata, scăpase de bomboane. Se oftica totuşi în sinea lui că-şi strica-se gustul, iar bere nu mai avea ca să şi-l dreagă la loc. Băgă un saleu în gură, mai completă găurile cu spumă pe ici pe colea şi începu a-şi strânge sculele.

– Am terminat. Jaluzeaua este montată, strigă el spre uşa sufrageriei.

Pe Crina o uimi la început jaluzeaua ce acum stătea strânsă adunată într-o casetă de plastic deasupra geamului, ca un aparat de aer condiţionat. Era cam mare pentru bucătăria ei micuţă.

– Aveţi aici în dreapta ferestrei un panou de comandă. Doar apăsaţi sus şi jos iar jaluzeaua urcă sau coboară. Observaţi la coborâre cum aceşti pini ai jaluzelei intră în aceste două piese opritoare ce stau în josul geamului lângă pervaz, în lateral. Sunt bine prinse în beton iar împreuna cu jaluzeaua fac front comun, împiedicând deschiderea ei de către hoţi, explică Fane.

– În afara geamului pe pervaz aveţi aceste celule fotoelectrice ce înmagazinează căldura ce o va degaja jaluzeaua atunci când e închisă şi asigură şi acţionarea motoraşului de ridicare-coborare a jaluzelei. Evident atunci când ninge celulele se vor astupa, trebuie d-voastră să le curăţaţi din când în când, iar dacă e necesar şi bateria e descarcată complet puteţi să ridicaţi jaluzeaua manual, trăgând de breteaua aceasta din interior.

– Si cam asta e, e simplu doamnă, sunt doar două butoane şi o cureluşă pentru închiderea şi deschiderea jaluzelei, încheie Fane descrierea după care apăsă butonul de coborare. Jaluzeaua alb-crem coborî silenţios din caseta ei şi cu un click se prinse etanş de pervaz…

– Ahh… şi aveţi garanţie 5 ani, dar pentru orice problemă mă chemaţi pe mine şi se rezolvă, mai completă Fane.

Crina ascultase toată descrierea şi încerca să-şi amintească când ceruse ea atâtea dotări de la o simplă jaluzea. Precis atunci când vânzătoarea vorbea şi întreba într-una, iar ea doar aproba dând din cap. Asta e, acum treaba e făcută şi are ce şi-a dorit. Intimitate…

Fane îşi aranjă sculele pe holul din faţa uşii de la intrare şi îi spuse că mâine la orele 8 fix o să vină să şi le ia, plus că îi va tăia spuma excedentară ce trebuie să lucreze peste noapte, după care va chitui.

– Totul va dura maxim 10 minute, nu vă reţin mult aşa de dimineaţă, o asigură Fane dându-şi pe la barbă bacşişul generos oferit de Crina. Îl ascunse cu grijă de nevastă-sa Maricica într-un buzunar interior al vestei de lucru, salută respectuos după care se pregăti să plece.

– Dacă v-aş ruga încă ceva, se poate? îl opri Crina din drum…

– Desigur, ce e?

– Aţi putea vă rog să-l luaţi pe Mişu în braţe? Doar pentru puţin, aş vrea să verific ceva…

Fane era obişnuit cu extra joburile ce le mai primea din când în când după ce termina o lucrare. De obicei mai aranja o balama la câte-un dulap, mai strângea şuruburile termopanelor să apese mai bine pe garnituri să nu intre curentul, dar să ia o pisică în braţe nu i se mai ceruse… Dar cine era el să se împotrivească clientului, îşi spuse şi-l înşfăcă pe Mişu de pe pervazul unde deja îşi făcuse culcuşul, acolo deasupra caloriferului unde era căldura mai mare.

– Si acum ce să fac cu el? întrebă Fane ţinându-l pe Mişu în faţa lui, ca pe o oală cu ciorbă pregătită să fie aşezată pe masă.

Până să răspundă Crina, Mişu începu a se zbate şi răsuci ca un anaconda în mâinile bondoace ale lui Fane încercând din răsputeri să scape din strânsoare. Scoase un miorlăit jalnic şi cu o ultimă sforţare se împinse cu picioarele din spate în burta lui Fane şi luându-şi avânt ateriză pe gresie. De acolo o tuli rapid în dormitor fără să se mai uite înapoi.

Crina dădu din cap a lehamite şi îl asigură dintr-un gest al capului ca asta a fost tot, iar Fane plecă spre lift în timp ce fluiera o melodie populară, încântat de masa luată şi de bacşişul primit.

Deci nu, Mişu cu siguranţă nu e vreo pisică din acelea care simt omul bolnav. La cât de gras era meseriaşul Fane, măcar un început de boală coronariană sau obezitate ar fi simţit, gândi Crina.

Peste puţină vreme cu pătura trasă sub gât Crina încerca să adoarmă, dar sentimente ale vinovăţiei îi veneau într-una în minte…

– Şi în definitiv doar nu eu l-am obligat pe Costel să mănânce, nu i-am băgat baclavaua, vişinata şi cartofii cu forţa pe gât. Ar fi putut foarte bine să spună Nu… Oare o fi avut gânduri sinucigaşe ca şi Paul al Norei? Ce prostie, să te sinucizi mergând la o cină!

– Un mototol, conchise Crina… De aia l-o fi lăsat şi nevastă-sa, de mototol ce era! Trebuia să spună Nu Mănânc Aşa Ceva şi pace!

Acum că sentimentul vinovăţiei fusese exclus din mintea ei, mai rămânea doar să iasă din casa asta pentru câteva zile, să uite tot sau măcar să se detaşeze un pic de situaţia actuală…

Hotarî că mâine va merge în Mall şi îşi va cumpăra un costum de ski nou nouţ, clăpari şi schiuri, după care va lua trenul şi se va duce în Poiană să schieze… sau şi mai bine se va duce la Postavaru.

Nu trebuie să cadă dintr-un tramvai ca să-şi găsească dragostea. Ar putea foarte bine să cadă pe pista de ski…

Da, aşa va face… Va merge la munte!

Va merge pe urmele Norei, spre Postavaru acolo unde a mers si ea cu Paul…

Îşi dădu seama că visează cu ochii deschişi atunci când Mişu o atinse cu mustăţile pe mâna de pe marginea patului…

Ridică privirea şi proiecţia ceasului răsucită de pe tavan îi arăta o oră aproape imposibilă LE:O.

Încă un semn, gândi Crina. Va întâlni pe cineva cu numele LEO, de la LEOnard… Sau poate LEOnte.

Dupa doua minute la ora 0:39, Crina împăcată de sine, adormi…

SFÂRŞIT

2 comentarii

    • Haha, nu e din alea! Alea vechi inca stau acolo, unele de vreo juma de an si tot mai pun proiecte noi peste ele.
      Crina asta am scris-o de curand, zilele astea. Mi-am amintit de Mirela ta si de Gabriel ce si-a luat jugulara in bucatarie si am incercat sa scriu o intamplare, fara sens si cam neveridica.
      Ca a ta 😃

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.