Popa āsta nu e Preot!

ATENȚIE… Întâmplare reală!!!
Citiţi până la final şi cruciţi-vă! Cei ce mai credeţi… ceilalţi puteţi doar să scuipaţi în lături!

POPA ĂSTA, NU E PREOT!
Asta mi-am spus când l-am auzit ce vrea de la noi…
La telefon când am făcut programarea pentru înmormântare, preotul ne-a spus: ”Veniţi cu mortul şi cu actul de propietate şi îl îngropăm aici, în cimitirul Herăstrău!”
Cât l-am aşteptat pe preot că a întârziat, cel trecut în nefiinţă a stat în capela rece pentru doar două ore, fiind adus direct din morga spitalului unde decedase.

Noi ne-am făcut de lucru prin biserică vorbind cu ţârcovnicul şi am plătit impozitul anual, ca de altfel cum plătesc de-o viaţă mătuşile mele pentru gropile familiei.

Când preotul a ajuns, şi-a primit pupătura cea ruşinoasă de la mătuşile mele, pe mâna lui bărbătească şi păroasă, urmat de un smerit: „Săru’mâna Părinte!” şi l-am urmat în birou.

Iar acum stăm prostiţi în picioare, eu şi cele 3 mătuşi, în biroul lui aflat într-o mică chilie de după Parohia Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Herăstrău şi îl privim cum aşezat pe scaun întoarce pe toate feţele papirusul cel vechi, în fapt un act de propietate al celor 3 locuri de veci ale familiei.
– Acest act este foarte vechi şi nu vă atestă calitatea de propietari ai gropilor. Aveţi succesiune pentru gropi? suntem întrebaţi.

– Nu, recunosc spășite mătuşile mele. Dar ne-am plătit mereu impozitele la timp şi ori de câte ori am mai înmormântat câte o rudă aici, nu ni s-a cerut altceva.
– Da, dar sunteţi în neregulă. Nu puteți înmormânta pe nimeni in ele, dar uitați… vă propun să îmi vindeţi mie gropile, toate cele trei. O să vă ajut cu actele şi toate celea… O să ne înţelegem şi la preţ… Vă pot oferi cam 2000- 3000 lei pentru toate locurile de veci. Şi mergeţi dumneavoastră acum la primărie şi solicitaţi o groapă în Strauleşti şi vă îngropaţi mortul acolo… Ce spuneţi, ne înţelegem?

Mătuşile stau amuţite, neîndrăznind niciuna să scoată vreo vorbă. Eu deşi nu aveam de gând să mă bag în discuţie, când am văzut unde s-a ajuns, am răbufnit.

Acum vă mărturisesc că nu de multe ori am avut tendinţa de ai stâlci mutra cuiva în bătaie. Dar atunci da, tare aș fi vrut să-i trag un pumn în față acelui demon! Am simțit cum creşte o nemaivăzută furie în mine împotriva acestui popă înfofolit în haine negre ca de ninja, ce voia cu tot dinadinsul să pună gheara pe gropile familiei.

– Auziţi… eu vă spun de pe acum că mortul va fi îngropat în acea groapă… asta să vă fie clar! În pământul acela sunt strămoşii mei, bunica mea, mătuşi şi unchi la care am asistat personal la înmormântarea lor de-a lungul anilor, încă de când eram de-o şchioapă. Aşa că să nu-mi spuneţi mie să plec cu mortul de aici. Acel mort e taică-miu… şi aici va fi îngropat. Puţin îmi pasă că dumitale nu îţi place acel act de propietate. Gropile sunt ale noastre de generaţii întregi şi aşa vor rămâne. Şi plus de asta, o mătuşă de-a mea deja a fost dezgropată şi acum e băgată într-un sac aşteptând să fie coborâtă la loc în groapă împreună cu tatăl meu…
Popa mă priveşte uimit de îndrăzneala mea. În sinea lui cred că era absolut convins că a pus-o de-o afacere de 7-9000 de euro cât valorează cele 3 gropi în acel cimitir. Mătuşile mele nu ştiu cum ar fi putut să-i ţină piept acelui nenorocit de popă, că preot nu era în niciun caz, dacă nu aş fi fost eu, cel ateu şi fără niciun gram de credinţă lângă ele…

Deschide totuşi gura încercând să-şi argumenteze cererea:
– Dacă aţi fi avut succesiune pe gropi totul era în regulă, dar voi nu aveţi. De ce nu v-aţi făcut succesiunea?
– Pentru că cei ce l-au moştenit direct pe acel unchi decedat acum zeci de ani, sunt plecaţi de mult timp peste hotare. Dar sper ca până la următorul mort să rezolvăm această problemă a succesiunii, îi spun eu.
– Bine, de data asta o să trec cu vederea. Dar să rezolvaţi cât mai curând problema actului de propietate…
Am plecat mâhniţi din biroul acelui afurisit de popă pus pe jaf şi căpătuială, tocmai atunci într-un moment greu pentru mine şi cei din familia mea, când cu siguranță nu asta am fi vrut să auzim din gura unui reprezentant al domnului pe pământ…

Întâmplarea mi-a întărit din nou convingerea că sunt foarte bine aşa cum sunt:

NU cred în biserică, NU cred în dumnezeu, NU-i ascult pe popi.

Dacă aş putea să-i ocolesc în acele specifice momente: Botez, Nuntă şi Înmormântare, i-aş ocoli cu dragă inimă.
Pentru mine biserica e cea mai inutilă instituţie de pe pământ, ce numai rău a făcut de-a lungul istoriei, folosind acum numai la îndobitocirea si sărăcirea populaţiei.
Am auzit că ar exista preoţi ce ajută oameni sărmani, copii orfani sau ce fac alte lucruri caritabile pentru comunitate… Dar asta nu-i scuză pe ceilalţi popi, nu scuză instituţia bisericii ce îţi cere bani grei atunci când ai nevoie de ei… „pentru cele lumeşti” cum se spune în popor.

Deci nu toţi popii sunt preoţi, asta e clar!

Episodul cu tatăl meu se întâmpla acum câţiva ani când lucram la Urgent Curier şi tocmai de aceea, anul acesta când şi mama mea a decedat, am preferat să o incinerez în crematoriu la Bârzești, decât să mai trec prin acel moment, probabil din nou cu acel popă împuțit… Şi asta pentru că recunosc, nici acum nu am rezolvat problema succesiunii gropilor, dacă chiar ar fi asta o problemă.

Toate cele de mai sus mi-au venit în minte acum, când am citit o ştire despre un popă ce nu a vrut să oficieze o înmormântare, până ce familia nu plăteşte 5000 lei.
5000 lei pe care decedata ar fi trebuit să-i plătească ca şi taxe bisericii în ultimii zece ani. Şi colac peste pupăză după ce acel popă şi-a luat banii, a oprit cortegiul funerar în mijlocul drumului pretinzând scuze și cerând să i se pupe mâna, altfel nu mai continuă slujba de înmormântare…

Deci până aici s-a ajuns cu acest obicei dizgraţios şi nelalocul lui, al sărutării mânii unui bărbat/popă… Să ceri tu ca bărbat sa ți se pupe mâna si nu să ți se sărute din credință și smerenie!
Unde mai pui că participanţii la înmormântare se protejau și purtau măşti, dar el popa urlă în filmare că a fost jignit şi vrea musai să i se pupe mâna.

Aveţi aici ştirea şi filmarea cu pricina.
Daţi Click pe ştire şi delectaţi-vă!

Şi apoi să-mi spuneţi şi mie la ce ne foloseşte biserica?
Să ia banii morţilor? Să ia banii de la rudele în viaţă?
Pentru asta a fost biserica înfiinţată, ca să ia bir de la populaţie? De unde au acele case, suv-uri… uneori chiar mai multe mașini de au și popa și preoteasa și fie-su câte una?
Câţi bani din cutia milei şi din taxe fără de chitanţe îşi opresc pentru propriul buzunar, înainte să predea restul inaltelor foruri bisericesti?

Sper că la un moment dat această putere a bisericii asupra oamenilor sărmani şi mai săraci cu duhul ce încă mai cred în existenţa vreunei divinităţi, să dispară definitiv…

Oricum mie îmi pare cel puţin hilar să crezi în ceva întâmplat acum 2000 de ani şi fără nicio altă dovadă ulterioară.

Acum 2000 ani când omenirea interpreta ca semn divin, aproape orice lucru insignifiant dimprejur, gen un fulger pe cer…

Sau ca să spun lucrurilor mai clar, o să preiau fraza unei prietene de pe Facebook şi o să vă scriu textual că:
Mie credinţa mi se pare a fi o psihoză în masă!”

3 comentarii

  1. Acum vreo 7 ani mi-a murit o bunica, deși stătuse vreo 4 ani la ai mei in București că nu se mai putea întreține singura și nu a beneficiat de absolut nimic din partea bisericii din satul ei de la țară, popa a cerut să-i plătim taxa de înmormântare și cotizația pentru biserica pe ultimi vreo 7 ani că bunica mea nu mai plătise, sau nu o puteam înmormânta langa bunica miu. Când l-am întrebat pe popa de ce să plătim pentru anii in care ea nu a locuit acolo și automat nu a beneficiat de absolut nimic din partea lui ne-a spus că în sat oricum nu prea mai sunt oameni că au tot murit, cei tineri au plecat la oraș și biserica o duce tot mai greu moment în care am luat foc și era să matur curtea bisericii cu el. M-a calmat soția și cu 2 telefoane la unul dintre superiori care îmi este ruda ar fi inmormantat-o și pe gratis numai sa îl lase superiorul în pace 🤣🤣🤣

  2. Povestea aceasta nu poate fi nimănui spre delectare, Mihai. M-a revoltat, ca pe oricine altcineva comportamentul acelui popă vândut lui Mamona. Păstrez și eu, pentru diferențierea atât de necesară între ei (cum ar fi cea a grâului de neghină), termenii de popă / preot, pentru a nu pune semnul egalitatății între un astfel de specimen și cel care este preot și om adevărat, conștient că slujind la biserică se încarcă cu responsabilități uriașe de fapt, și nu cu privilegii… Acolo ai dat de un popă neisprăvit. Îmi pare rău pentru experința aceea și permite-mi totodată ca să îmi prezint condoleanțele mele pentru pierderile celor dragi. Personal, eu sunt terifiat de orice pierdere și credința mea este un rost și o punere în sens, precum și nădejdea că moartea este o poartă spre altă lume și nu doar atingerea nimicului absolut. Abia această speranță și încredere mă scapă de psihoză. Asta doar ca o mică paranteză, fără de a încerca aici ca să impietez în vreun fel revolta firească împotriva acelor…belzebuți, cum e cel din filmuleț sau cel povestirea ta. Firesc să îți pui problema că o „mustrare” din partea ierarhilor superiori e mult prea blândă, față de daunele pe care individul le-a adus imaginii și-așa deteriorate, a bisericii.
    I-am pus cândva problema aceasta și duhovnicului meu, care mărturisesc eu că este preot adevărat… și anume păcatele popilor. Răspunsul primit atunci nu a fost pe placul meu, deși între timp am ajuns să îi dau dreptate. „Înaintea păcatelor pe care le observăm la alții trebuie să le vedem pe ale noastre, că astea ne stau deasupra capului”. Iar eu îi tot dam înainte că deteriorează imaginea bisericii. „Biserica se apără singură, nu are nevoie să-i fii dumneata avocat”, mi-a mai zis dânsul. Și eu tot nemulțumit eram, pentru că simțeam încă de pe vremea aceea, când eram în țară, un curent puternic antibiserică. Nici măcar nu mai știu ce îmi răspundea, pentru că aveam capul plin de dreptatea mea. Și mult mai încoace am înțeles că aveam de fapt (și mai am câteodată și acum din păcate) atitudinea unui zelot. Și aceștia în felul lor se considerau credincioși, abnegația lor mergând până departe pentru credința lor radicală. Mesajul pe care ni l-a transmis Hristos acum 2000 de ani e mult mai simplu și cândva biserica l-a înțeles și pe aceasta s-a și constituit: iubirea. „Eu vă iubesc până la jertfă, urmați-mi calea!”
    Dacă îmi vei spune de toate excesele și greșelile pe care de bună seamă le cunoști din istoria citită și din viața de zi cu zi, îți voi răspunde că ai dreptate, dar nu tai trandafirul de la rădăcină pentru că lângă flori îi mai cresc și spini. Un singur preot adevărat să cunoști și ai să iubești biserica lui, a noastră, a lui Dumnezeu.
    Și iar îmi cer iertare, că nu-mi văd de treaba mea, care n-a fost și nu va fi niciodată asta!

    • Dupa cum probabil ai observat, eu nu prea comentez si nici nu raspund comentariilor. Imi e frica sa nu spun vreo prostie si sa ranesc prin cuvinte, asa cum mi s-a parut atunci cand ti-am raspuns la comentariul din Ceasul Crinei, din care pare ca reiese ca tu ai scris o intamplare(poveste) fara sens! si neveridica. Cu siguranta nu asta am dorit sa spun.
      Multumesc pentru condoleante, dar despre subiectul articolului acesta si restul comentariului tau, iarasi nu vreau sa zic nimic… ca sa evitam polemicile

Lasă un răspuns la condeiblog Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.