Rază de Lună Cap. 1: Frontul Mongol

Pentru soţia mea, Daniela

de ziua ei – 17 Septembrie 2020

 

 

Capitolul 1: Frontul Mongol

 

– La poalele muntelui Xao ce se vede în zare şi undeva în dreapta acelei pete verzi închise ce îmi pare a fi pădurea Tai, se afla satul meu. Sunt zeci de  case aşezate printre parcelele pătrate de orez, ce se înşiruiesc pe firul raului Quon. Ohh! parcă îmi şi zăresc părinţii cum stau aplecaţi de şale, cu picioarele băgate în smârcurile orezăriei şi înfig în mâl fir cu fir, micile răsaduri de orez!  Dacă mi-ar da generalul o permisie aş alerga până acolo fără oprire, într-atât îmi e de dor de casă, închei eu descrierea locului natal cu mâna streaşină la ochii ce încep a mi se umezi.

– Cu toţii suntem de prin părţile acelea! Sper Lu Yanjing, că nu începi şi tu să plângi ca ceilalţi ţânci din garnizoană! Ţine cont că până la muntele Xao e o distanţă de peste 300 de Li, iar asta înseamnă undeva la 3 zile de marş. Ai auzit tu de permisie mai lungă de două zile? mă apostrofează Chang Hu. Aşa înalt, slab şi dezbrăcat până la brâu cu pantalonii suflecaţi în sus pe pulpe, arată ca o barză ce-şi urmăreşte prada prin apă. Îşi flutură mâinile în laterale ca un fel de aripi albe, subţiri şi încearcă să-şi menţină echilibrul în mâlul orezăriei, atunci când muta coşul de nuiele dintr-un loc în altul.

– Nu, n-am uitat cât de departe suntem. Şi nici n-o să plâng ca o fată! Dar tata să ştiţi că a plâns, şoptesc ca pentru mine cu voce slabă…

Vocea lui gâtuită de emoţie îmi răsună şi acum în minte: “-Fii atent la ce se întâmplă în jurul tău şi vei găsi răspunsuri la toate problemele şi întrebările tale”, a fost sfatul lui către mine… În schimb mama, atunci când ne-am despărţit, abia mi-a spus un scurt: -“Mergi cu bine!”.  A fost foarte supărată şi-mi reproşa de ce nu m-am ascuns şi eu în pădurea Tai, alături de alţi tineri de 20 – 25 ani ce au fost chemaţi la oaste… De 3 generaţii nu mai fusese război prin părţile noastre, mi-a spus taică-miu. De la războiul manciurian din timpul celui de-al doilea Împărat de Jad din dinastia Yu, luptele aproape au dispărut de pe harta Chinei…

Dar acum totul se schimbă. Întâi japonezii şi acum tătarii mongoli!

– Hei, Lu Yanjing ce-i cu tine, visezi cu ochii deschişi? Vezi că am prins una! Eşti pregătit să o prinzi? Să n-o scapi că te arunc în apă, râde Chang Hu…

Fac mâinile căuş şi sunt pregătit să prind mica broscuţa ce îmi e aruncată de Chang Hu aflat în mijlocul pătratului orezăriei. Broasca face o voltă mare prin aer, desfăcându-şi cele 4 picioare încercând să plutească sau să se agaţe de ceva, dar eu o prind în siguranţă. Până să mă întorc să o arunc mai departe, Ju strigă la mine:

– Mai bine faci câţiva paşi şi o bagi singur în sac. Acum sunt ocupat! şi dă din cap arătând spre cele trei mici beţigaşe de bambus în care îndeasă tutun fărâmiţat ce îl scoate cu degetele lui groase dintr-un săculeţ. Îl presară atent înăuntru, după ce mai înainte a împins la capăt o frunză de ceai verde, ca să nu se piardă tutunul. Când îi va da foc tutunului pe o mică gaură de la capătul bambusului încă verde, acesta va arde încet, ca într-un fel de pipă…

Duc broasca spre Ju ce stă aşezat cu picioarele încrucişate pe iarba de pe digul dintre orezarii. E mare şi gras cu burta revărsată spre pământ, ca o statuie a lui Buddha. Ochii oblici de abia i se mai văd ascunşi în pomeţii umflaţi ai obrajilor, între care se zăreşte o mică mustăcioară deasupra buzei de sus… Se mişcă greu şi nu ne e de folos în mâlul orezăriilor, în schimb cară tot ce îi pui în spinare, întocmai ca un bou.

– Să le şi numeri, să ştim câte ne mai trebuie, îmi spune Chang Hu. E cu mâna băgată până la gât în coşul ţuguiat de nuiele şi vântură de zor mâlul urmărind ceva… O altă broască pesemne. Nimic nu mai e în smârcurile astea, în afară de broaşte şi peşti cu cap de şarpe.

– Avem 19 broaşte… Mai prinde una şi haidem la ţigară.

– Uite-o, strigă fericit Chang Hu. O ţine bine de burtă cu mâna stângă iar cu cea dreaptă apucă coşul de nuiele şi începe să lipăie cu greutate prin malul gros, până pe digul despărţitor. Pe faţa mică şi bronzată ochii îi lucesc veseli. Tuleie lungi de păr negru îi atârnă sub barbă şi de pe colţurile gurii, întocmai ca unui ţap…

Fumăm liniştiţi tolăniţi la soare aşteptând amurgul, după care ne vom duce să montăm undiţele, ce sunt nişte beţe scurte şi solide de bambus având sfori legate la capete. Le vom înfige în pământul mâlos de la marginea orezăriei în locuri mai adânci cu câte o broscuţă agăţată de cuiul îndoit şi undeva pe la începutul orei mistreţului, peştii cu cap de şarpe atraşi de vânzoleala broaştei, vor ieşi la atac din scorburile unde stau ascunşi peste zi. Cu cele 20 de broaşte vom prinde 20 de peşti, exact ca de fiecare dată…  Pescuim de foame! Câteva linguri de orez fiert, 2-3 bucăţi mici de bou sărat şi afumat, peste care stau felii subţiri de ghimbir murat, e masa ce se serveşte zilnic la popotă…  Şi cum pentru unul ca Ju raţia e insuficientă, ne mai rontunjim burţile cu gustoşii peşti cu cap de şarpe fripţi pe jar. Peştii ce ne rămân îi schimbăm pe tutun şi alte produse în garnizoana noastră, aflată la nici un Li depărtare.

– Să nu uităm să păstrăm doi peşti pentru soldatul Wang. Poate face rost de cel mai bun tutun de prin părţile astea.

-Bine Ju, oprim doi peşti pentru tutun, încuviinţez eu. Eu aş dori să fac rost de ceva hârtie de orez, să trimit un mesaj acasă.

– Hârtie de orez găseşti în cancelaria din cortul albastru, câtă vrei. Doar că trebuie să o cumperi pe bani. Câţi renminbi eşti dispus să plăteşti?

Mă ridic în picioare şi teatral îmi deşert pe dos buzunare goale ale pantalonilor largi.

– Zero!

– Deci am rezolvat, conchise Ju cu subînţeles. Azi luăm porţie dublă de tutun.

Ca de obicei pe înserat, Chang Hu începe să se panicheze de nu-şi mai găseşte locul şi se tot ridică în picioare să se zgâiască spre corturile garnizoanei, de unde mai răzbat uneori strigăte şi voci înfundate.

– Credeţi că ne caută generalul?

– Nu te potoleşti, nu-i aşa? mă burzuluiesc la el. Ne-a căutat vreodată cineva, de atâta timp de când venim aici? Şi chiar dacă se întâmplă asta ceilalţi băieţi or să ne acopere, stai liniştit.

– Numai la tine nu se gândeşte obezul de Kueng, rosti Ju uitând că şi el e gras de plezneşte. Stă toată ziua în cort şi mănâncă bou afumat cu orez, atât cât pofteşte… nu ca noi, soldaţii ţărani. Noroc că ne pricepem să pescuim, că altfel am muri de foame. Ju începu să-şi mai facă încă o ţigară, după ce se uită la soarele ce parcă ne făcea în ciudă şi se apropia mult prea greu de linia orizintului:

– Mai avem de stat!  Voi chiar credeţi că vor veni  tătarii? De 3 luni de când stăm aici la graniţa cu Mongolia, n-am văzut nici urmă de tătari.

– Când am plecat de acasă, tata mi-a spus că o să vină! îi spun convins. De mult timp se aude că hanul Noyan Khan strânge oaste mare de tătari călări şi o să încerce să ia o bucăţică din China noastră. Priviţi numai ce tarişoară frumoasă avem! Munţi împăduriţi şi câmpii pline de orezarii ce se întind de aici până la Marea Galbenă… Iar când priveşti spre mongoli ce vezi? Nimic! Doar stepă arsă de soare şi bătută de vânturi fierbinţi.

– Taci, Lu Yanjing! Nu ai de unde ştii asta! Tratatul de pace încheiat între al doilea Împărat de Jad şi mongolezi e solid şi încă în vigoare, mă contrazice Ju.

– Eu aş spune că nu suntem pe frontul care trebuie, se băga şi Chang Hu în disputa noastră. Acum vajnicii noştri soldaţi chinezi din armata imperială se lupta cu japonezii la Marea Galbenă. Acolo au debarcat câteva sute de galere mari ca nişte balene, înţestate de samurai împlătoşaţi ce ne-au cucerit toată coasta de la Quindao până la Taizhou… De 6 luni se luptă cu ei fraţii noştri şi încearcă să-i împingă la loc în mare, ca să-i forţeze să se întoarcă pe insula lor. Blestemaţii de samurai! şi scuipă lung până în orezărie. Am auzit că-şi înfig cuţite în burtă din onoare sau pentru te miri ce motiv!

– Seppuku! cei doi prieteni întorc capul spre mine.

– Seppuku, aşa se cheamă obiceiul acela!

– Respingător obicei! Nimeni nu ar trebui să-şi ia suflarea din proprie voinţă. Vieţile noastre aparţin Împăratului de Jad Gan Yu, rosti Ju împreunând mâinile pumn în palmă în dreptul feţei.

Ju a terminat şi cea de-a doua ţigară şi ne pregătim să mergem spre locurile de pescuit…

Mica noastră garnizoană se află aşezată în partea de nord a Chinei, la graniţa cu Mongolia. Zeii au fost darnici cu poporul chinez şi i-a înzestrat cu o graniţă naturală din pini pitici înşiraţi ca un zid pe distanţe de sute de Li, într-o parte şi cealaltă a taberei. Pinii protejează câmpiile şi orezăriile ţăranilor de vânturile fierbinţi ce bat dinspre deşertul Gobi şi pustiesc totul în cale.  Deasemenea pinii pitici opresc şi năvala tătarilor mongoli ce nu au altă cale de intrare în China şi sunt obligaţi să parcurgă această lungă potecă de cam 2 Li şi lată de jumătate de Li, la capătul careia suntem noi. Caii tătarilor nu ar putea traversa păduricea de pini ca să evite acest drum şi chiar dacă ar reuşi s-ar înfunda în orezăriile de după ei, ce se întind cât vezi cu ochii. Prin părţile acestea caii nu ne sunt de niciun folos. Copita calului şi picioarele le sunt prea subţiri, iar caii se afundă în mâl şi nu mai pot fi scoşi decât cu greu. Singurii ce răzbesc sunt boii. Cu picioarele lor solide şi groase, trag prin apa mică de câteva palme căruţe cu roţi late cât e ziua de lungă.

Când iscoadele ne-au adus vorba că sosesc tătarii a fost vânzoleală mare. Tobele cele mari au pornit să bubuie şi-au dat alarma, iar noi ne-am pus armurile şi coifurile şi ne-am pregătit de luptă. După câteva ore de aşteptare când am observat că acolo în depărtare tătarii îşi întind corturile şi-şi aprind focurile, ne-am dat seama că tătarii nu au de gând să atace. Generalul Kueng a întărit paza din afara taberei şi totul a revenit din nou la normal în câteva zile.

Dar tătarii soseau în continuu! Pâlcuri de călăreţi se alipesc taberei de pe partea mongolă mărindu-le  zi după zi armata călare. Uneori grupuri de 3-4 tătari gonesc spre tabăra noastră oprindu-se la o distanţă sigură, acolo unde săgeţile arcaşilor chinezi nu îi pot ajunge, şi-şi ridică topoarele şi săbiile spre noi proferând ameninţări. Kueng nu ne lasă să răspundem acestor provocări, deşi unii dintre noi tare s-ar mai duce spre ei să se angajeze într-o confruntare. Dar ordinele Împăratului sunt clare: Nu atacăm noi primii!

După câteva zile de la alarmă eu, Ju şi Chang Hu, ca de altfel toţi cei din garnizoană, ne-am reluat vechile obiceiuri. Pescuit, permisii de 1 zi în satele învecinate să mergem după fete şi în general o lungă aşteptare apăsătoare…

Dar uite că acum la 3 săptămâni de la sosirea primilor tătari tobele mari verticale, ce scot sunete asurzitoare, se aud din tabăra noastră chiar imediat după apusul soarelui, iar noi înţepenim de frică pe malul orezăriei acolo unde ne-a prins alarma.

– Alarma! Atacă tătarii! strigăm toţi trei şi începem să alergăm spre garnizoană. Ju se mişcă greu dar nu vrea să arunce nici cei doi peştii prinşi şi nici coşul de nuiele. Le cară în spate ca pe nişte poveri şi gâfâie rău încercând să ţină pasul cu noi.

Alarma s-a dat pentru că tătarii nu au mai aprins focurile şi se pare că şi-au strâns şi corturile. Cu siguranţă vor ataca dimineaţă, nimeni nu porneşte un atac călare noaptea. Caii lor, câteva mii la număr fornăie şi tropăie iar zgomotul pluteşte ameninţător pe deasupra taberei noastre, adus de vânt…

Îmbrăcaţi în armuri şi cu lăncile lângă noi, stăm în faţa corturilor unde fumăm câte o pipă.

Un gând, o veche amintire din copilărie îmi străfulgeră prin minte:

– Ce aş fi vrut să testez ceva! Crezi că avem vreun cal la noi în garnizoană?

– Nu cred. În grajd sunt numai boi, spune Chang Hu.

– Ba e şi un cal! E de două zile undeva în spate, în grajdul ofiţerilor, remarcă Ju. Cred că se află în garnizoană vreun înalt oficial.

– Nemaipomenit! Mai avem peştii sau i-ai aruncat pe drum? întreb eu.

– De ce? Sunt cei doi prinşi, acolo, în coşul de nuiele… Cine ştie câţi nu sunt deja agăţaţi acum în undiţele noastre, bufneşte Ju supărat că ne-am abandonat echipamentul în orezărie.

– Le luăm mâine, mormăie Chang Hu moţăind aşezat şi sprijinit de cort.

– Maine probabil vom fi deja morţi! urlu la ei, uimit de calmul lu Chang Hu… Ju, ia peştii cu tine şi haidem spre grajd. Chang Hu, vii şi tu cu noi!

Ne ferim să nu ne vadă cineva şi ajunşi la grajdurile ofiţerilor găsim şi calul. E alb, mare şi picotează pe picioare în lumina făcliilor.

– Şi acum? Ce căutăm aici?

– Îi aruncăm un peşte la picioare şi vedem dacă se sperie… Acum vreo 10 ani tata a primit o mârţoagă bătrână de cal ca plată pe câteva măsuri de orez. Calul era fără valoare fiind foarte bătrân şi fără dinţi, de a şi murit în curând de inaniţie. Dar am observat ceva ciudat la el… Cei doi tovarăşi mă privesc întrebător:

– Ei bine lui Ma, iapa noastră, îi era grozav de frică de peştii cu cap de şarpe! Sărea în două picioare cât colo când aduceam coşul cu peştii prinşi  din orezărie.

– Asta-i bună! Calul să se sperie de un peşte? Cine a mai auzit asta? sare Ju cu gura la mine…

– De auzit nu am auzit, eu chiar am văzut. Stai să-ţi arăt… şi iau un peşte din mâna lui Ju şi-l arunc lângă cal. Peştele cade în fân şi atât! Calul picotează mai departe.

– Nu se întâmplă nimic… Poate pentru că e mort peştele! spuse Ju.

– Aiurea! Voi nu vedeţi că doarme dus calul ăsta? observă şi Chang Hu, ceva evident dealtfel.

– Aşa e Chang Hu, calul doarme, spun eu. Ar trebui să intre cineva să-l sperie un pic, doar cât să-l trezim din somn…

– Fie ce-o fi, eu nu mă bag acolo, se tânguie Chang Hu. Dacă era bou mă băgăm, dar cu calul nu ştii niciodată când îţi dă cu copita. N-am călărit niciodată un cal şi nici nu am mai văzut vreunul aşa de aproape. Ştii doar că în China caii sunt rari şi scumpi al naibii…

– Heiii! Hăiiis! ţip spre cal după care îi arunc  o mână de fân pe spinare.

– Şşşt, mai încet că vin gărzile!

Calul deschide în sfârşit ochii şi-şi întoarce gâtul să apuce cu buzele fânul de ovăz proaspăt de pe spinare. Începe să-l mestece încă adormit şi porneşte spre mine ce îi vântur alt mănunchi de ovăz în mână, momindu-l spre gard. Face un pas, doi şi apoi sare în două picioare nechezând speriat dându-se în lături cu ochii ţintă spre peştele mort şi îngropat adânc în fân, de nici noi nu-l mai zăream. Dar cumva el l-a simţit… Fornăie agitat pe nări şi se depărtează, în colţul celălalt al grajdului.

– Ei? Cum e? Am sau nu dreptate? fac eu pe grozavul.

– Cine ar fi crezut asta? Aşa minunăţie, o namilă de cal să se sperie de un peşte, fie el chiar şi cu cap de şarpe…

Peştele cu cap de şarpe e foarte vorace şi devorează tot ce mişcă prin apă şi mâluri. Când nu mai are ce mânca într-un smârc de orez iese pe uscat şi se târăşte spre următorul ochi de apă pe care îl epuizează şi pe el de orice vietate mişcătoare. Dar niciodată nu s-a auzit că a muşcat vreun om sau animal… Asta desigur, dacă nu eşti suficient de prost încât să îi bagi mâna în gura plină de dinţi ascuţiţi.

– Şi acum? repetă Ju întrebarea de mai devreme. La ce ne foloseşte asta?

– Imaginaţi-vă oastea lui Noyan Khan cum se poticneşte în atac. Ştim cu toţii că mâine e foarte posibil să murim mulţi dintre noi. Toţi tătarii hanului sunt călare pe cai şi noi suntem pe jos. Nu mai spun că poate sunt de peste 5 ori mai numeroşi ca mica noastră garnizoană… Avem nevoie de un element surpriză să îi dăm jos de pe cai, unde îi putem dovedi cu uşurinţă. La sol nu ne întrece nimeni în lupta cu beţele şi lancea, nici de-ar fi de 10 ori mai mulţi ca noi, îi lămuresc eu pe cei doi.

De mici copii învăţăm cu toţii să ne luptăm. Lecţiile de kung fu şi de luptă cu beţele de bambus se predau din tată-n fiu, ca o formă de disciplină şi apărare împotriva duşmanului. Nu de puţine ori mă întâlneam cu băieţii din alte sate pe câmpuri unde ne organizam ad-hoc în campionate de luptă, doar pentru a ne făli cu abilităţile noastre în faţa fetelor. Care fete uneori, unele dintre ele, intrau în competiţie şi ne băteau de ne mergeau fulgii.

– Interesantă demonstraţie ai făcut aici, soldatule! se auzi o voce din spatele nostru. Stau şi vă privesc de ceva vreme, eu şi generalul Kueng cum îmi chinuiţi calul şi faceţi strategii de război în locul nostru…

Toţi trei am îngheţat pe loc… Un bătrân, nobil după haine, cu fes subţire îndesat pe cap de sub care îi iese o coadă lungă de păr împletită, ne priveşte mirat. Stăm cu capetele plecate, aşteptând. Ju lasă să-i alunece pe jos şi cel de-al doilea peşte cu cap de şarpe, ce îl ţinea în continuare în mâna stângă.

– Ţărani nesimţiţi ce sunteţi, de ce nu sunteţi la corturi să vă pregătiţi pentru lupta de mâine? răcni tunător glasul generalului Kueng. Îl privesc pe îndesatul  Kueng şi nu îndrăznesc să-i răspund. Bătrânul se bagă din nou în discuţie…

– Şi cum ai de gând să prinzi acei peşti?

Tăcerea fu prelungă, până ce Ju prinse curaj şi deschise gura:

– Îi pescuim. Generalul ştie că unii dintre noi mâncăm mai mult şi ne-a îngăduit să ne rotunjim raţiile pescuind prin orezăriile de lângă noi.

– Şi prindeţi suficient de mulţi? insistă străinul.

– Ohoho! Undiţe şi burţi să avem… că peşti cu cap de şarpe sunt destui… şi se frecă sugestiv pe burtă. Mă scuzaţi, cu cine avem onoarea? continuă Ju, ce văzu că gheaţa s-a spart şi nu ne paşte vreo pedeapsă de carceră la popota sau latrine.

– Sunt Fang, Prim Sfătuitor al Împăratului de Jad, Gan Yu şi înclină din cap cu mâinile pumn în palma împreunate spre piept dar cu mult prea jos, gest rezervat doar nobilimii cu grad foarte înalt atunci când pronunţă numele Împăratului de Jad.

– Pe toate statuile lui Buddha, îmi scăpă un strigăt din gură.

– Mahayana, apără-ne! mai spune şi Ju în timp ce ne prăvălim toţi 3 spre pământ lipindu-ne frunţile de ţărână. Stăm acolo câteva secunde bune, apoi cu pumnul drept înfipt în palma stângă desfăcută şi ridicate deasupra capului ne ridicăm capetele de jos rămânând în genunchi:

– Excelenţa voastră, iertaţi-ne ignoranţa de simpli ţărani. Ne faceţi o mare cinste şi nu am ştiut că printre noi se afla un înalt emisar Al Luminaţiei Sale Gan Yu, Împăratul de Jad! îngăim eu…

  Prima Împărăteasă de Jad Yu-Jie, ne-a fost trimisă de însăşi Buddha acum 5 generaţii ca să echilibreze balanţa în zona de răsărit, după ce tot Buddha îl zămislise din razele Soarelui pe Împăratul Luminii, Tan al Japoniei.  

   Din astrul nopţii Yu-Jie a coborât plutind pe o Rază de Lună până pe ţărmul chinezesc al Mării Galbene, acolo unde preoţii taoişti dintr-un lăcaş închinat lui Buddha aflat la ţărmul mării, au văzut cum din mare iese o făptură cu pielea de jad. Au găzduit-o în templu ascunsă de privirile lumii şi uimiţi de vastele ei cunoştinţe, au hotărât împreună cu consiliul aflat la conducerea Chinei acelor vremuri, să fie încoronată ca Prima Împărăteasă de Jad a Chinei.

Aşa a fost înfiinţată acum sute de ani Yu, Dinastia de Jad, iar contactul oamenilor simpli cu reprezentanţii Împăratului e aproape inexistent de-a lungul vieţii. De Împărat nu mai vorbim, că de privit şi atins, nimănui nu-i era îngăduit. De aici  şi uimirea noastră…

Fang îşi mângâie ciocul şi mustăţile albe de o mărime considerabilă, mulţumit de plecăciunile şi elogiile aduse:

– Să lăsăm asta acum! Avem lucruri mai importante de făcut, cum ar fi bătălia de mâine. Iar ce am văzut aici găsesc că ne-ar putea ajuta.

Generalul Kueng îl privi urât şi strigă exasperat:

– Fang, excelenţă… sper că nu plecaţi urechea spre aceşti ţărani prosti.

Fang se uită calm spre Kueng, încercând să-şi aducă aminte cuvintele:

“Ignorant nu este cel ce nu ştie, ci cel ce refuză să înveţe ascultându-i pe alţii”, grăit-a măreţul nostru învăţat Confucius.

Pe faţa lui Kueng se putea citi un dispreţ total la auzul aceastei remarci şi îţi puteai da uşor seama că nu e un adept al confucianismului. Dar tăcea şi înghiţea cuvintele lui Fang.

– Înainte să devin Prim Sfătuitor al Împăratului am fost la rândul meu Strateg în armata imperială chineză. De aceea aş dori să aflu cum ai de gând să-ţi pui planul în aplicare! mă chestionă Fang.

Începea să-mi pară rău că m-am băgat în aşa ceva. O vagă idee de cum aş putea face aveam… dar nu puteam deschide gura.

Ju, ce era mult mai guraliv ca noi şi oricum purtase mai toată discuţia cu Fang, privi spre mine iar eu i-am dat din cap afirmativ, aşa că îl lămuri:

– La noapte ne vom strecura spre liniile mongolilor şi vom ascunde peştii cu cap de şarpe în iarbă.

– Şi nu vor fugi? ceru Fang lămuriri.

– Vor fi morţi, îi vom înţepa în ceafă! prind eu curaj şi reuşesc să scot câteva vorbe.

Preţ de câteva clipe, Fang cugetă la acest plan:

– De la mine aveţi mână liberă! Cereţi generalului orice v-ar putea fi de folos. Vom încerca tot ceea ce putem ca să rezistăm până ne vin întăriri de la Marea Galbenă, acolo unde soldaţii noştri chinezi înving pe zi ce trece duşmanul japonez. Dar până atunci tătarii mongoli nu trebuie lăsaţi cu niciun preţ să intre în China, altfel ne va fi cu mult mai greu să-i izgonim.

Apoi ca să-şi întărească spusele, se întoarse spre Kueng:

– Asta e dorinţa mea şi vrerea Împăratului de Jad, Gan Yu! Soldaţi, sunteţi liberi… Buddha să vă aibe în pază!

Când să plecăm Ju se întoarse spre general, mai mult ca să-l enerveze:

– Am avea nevoie şi de ceva carne de bou afumat.

– Acum vă e şi foame? se lamentă Kueng.

– Nu, dar peştii cu cap de şarpe trag cel mai bine la carnea de bou afumat.

Privirea ucigătoare a lui Fang asupra generalului fu urmată de dojană:

– Sper că nu vrei să laşi soarta imperiului să atârne de câteva bucăţi de carne, general Kueng?

Supus, generalul făcu semn unui soldat din garda personală şi acesta ne spuse să-l urmăm spre cămara garnizoanei. I-am părăsit pe general şi pe Fang după ce ne-am plecat iarăşi până la pământ, salutând în semn de preţuire cu mâinile. Ajunşi în cămara garnizoanei şi după ce dădu ochii roată pe toate rafturile, Ju îşi îndesă la subraţ două jamboane imense, de abia le puteai cuprinde cu două braţe pe fiecare. În drum spre cortul nostru îl auzeam în întuneric cum muşcă cu poftă din carnea tare.

Ne-am dus imediat spre orezării unde am făcut rost de câteva raniţe de peşti destul de uşor, pornind de la cei 18 peşti ce erau deja prinşi în undiţele noastre abandonate la sunetul alarmei… Iar carnea de bou afumat chiar dădea rezultate imediate.

În câteva ore ne-am întors în tabără şi am început să ne îndreptăm spre liniile tătarilor… După ce am mers o vreme aplecaţi, a trebuit apoi să ne târâm pe burtă spre corturile mongolilor, trăgând după noi raniţele cu peşti. Hotărâsem să îi punem într-o zonă ce ziua de la depărtare părea a fi mlăştinoasă, fiind plină de vegetaţie şi iarbă. Zgomotele cailor, vocile tătarilor şi câteva lumini de făclii se distingeau tot mai bine. Cu siguranţă că sunt prin preajmă şi iscoade tătare ce se apropie de liniile noastre, mi-am spus când am zărit umbre mişcătoare pe lângă noi. I-am atenţionat pe Ju şi Chang Hu că nu suntem singuri pe câmp şi să procedăm în linişte absolută.

Ne-am împrăştiat şi rând pe rând am scos câte un peşte îndesându-l sub iarbă cât am putut mai bine, ca să nu fie vizibili. Caii se părea că oricum îi puteau simţi şi ascunşi şi noi nu doream să le trezim un interes nedorit mongolilor dacă ar fi observat atâţia peşti morţi pe câmp.

Spre dimineaţă, la începutul orei dragonului când ne-am întors în tabără, ne simţeam teribil de obosiţi eram murdari de noroi şi puţeam îngrozitor a peşte.

Ne-am pus armurile rapid şi ne-am strecurat la locul nostru în coloana ce începea deja să se grupeze în faţa taberei. Ceilalţi soldaţi ne privesc umiţi, arătam cu adevărat jalnic cu armurile puse direct peste hainele noroite. Nu am avut timp să ne schimbăm şi oricum în harababura asta nu am fi găsit alte uniforme…

Tătarii s-au suit pe cai şi au avansat spre noi câteva zeci de lungimi de cal, iar de acolo de la distanţă, ca de obicei încep să arunce sudălmi şi ameninţări către noi. Soldaţii chinezi răspund şi ei urlând şi vociferând, agitându-şi lăncile lungi. Undeva în spate observ un pâlc de ţărani şi călugări înarmaţi simplu cu securi şi beţe de luptă. Ţăranii sunt de toate vârstele, tineri şi bătrâni  veniţi de bunăvoie să-şi apere casele şi pământurile cu orez ce vor fi primele prădate şi pârjolite dacă tătarii călări trec de noi. Călugării shaolin sunt de prin multele temple ce se află între noi şi muntele Xao. Toţi arată la fel. Jumătate de cap le e rasă, iar pe spate le atârnă o coadă de păr împletit. Neîntrecuţi în lupta cu beţele, stau nemişcaţi îmbrăcaţi în robe galbene, largi, ce le asigură o mare libertate de mişcare.

Pământul tremură deja de copitele cailor mongoli şi atacul încă nu a început. Sunt teribil de mulţi!

Acum de aproape îi putem distinge mai bine pe mongoli. Absolut toţi sunt călare, îmbrăcaţi în uniforme negre, peste care au trase apărători şi platoşe de piele maro. Pe cap au căciuli de blană ţuguiate la mijloc şi în mâini vântură topoare cu două tăişuri sau săbii zimţuite… Caii le sunt maronii şi au platoşe de piele la nivelul pieptului şi pe lateralele burţii.

Când vor ataca vor veni ca un tăvălug şi vor răsturna totul în cale. Cu toţii am auzit grozăvii despre mongoli ce călăresc în picioare sau cum agăţaţi de gâtul cailor înşfacă oaia de pe pământ şi  şi-o pun în şa. Tătarii mongoli sunt una cu calul lor. I-ai calul şi i-ai luat tătarului picioarele…

Generalul Kueng ne caută cu privirea printre soldaţi şi ne zâmbeşte dispreţuitor. Fang îi e alături şi-l observă.

– Dacă planul acelor ţărani dă rezultate, deşi eu aş prefera să-i numesc bravi soldaţi ai armatei imperiale chineze, ar trebui să se işte o învălmăşeală între tătari. Ataci în acel moment! Altfel… o să îi aşteptăm aici pe linia noastră, îl atenţionează Fang pe general. Kueng dă din cap, semn că a înţeles.

Cu un urlet prelung tătarii pornesc spre noi. Întâi încet ca să li se răsfire caii şi apoi din ce în ce mai repede. Pământul se cutremură sub picioarele noastre de la miile de copite furibunde şi simt o năduşeală rece pe şira spinării. Îmi e frică!

Cu siguranţă vom muri cu toţii! e tot ce mai gândesc şi strâng mai abitir în mâini lancea lungă.

Primele rânduri de cai au trecut deja de terenul verde şi mlăştinos unde am pus peştii cu cap de şarpe şi nimic nu se întâmplă.

– Umbrele! strig eu ca să acopăr vacarmul dimprejur. Umbrele de azi-noapte erau vulpi. Au mâncat toţi peştii!

– Nu cobi! mi-o reteză Ju. Nu vreau să mor ştiind că am hrănit toată noaptea vulpile de pe câmp. De sub coiful de metal sudoarea îi curge râuri, iar noroiul întărit de pe obraji începe a i se prelinge spre bărbie. Probabil că şi eu arăt la fel…

Un nechezat puternic de cal e urmat de un altul. Auzim şi câteva ţipete puternice venite dinspre tătari. Caii lor încep a se ridica în două picioare aruncându-şi călăreţii în iarbă sau căzând peste ei, în încercarea de a nu călca peste peştii noştri cu cap de şarpe. Învălmăşeala a început, planul dă rezultate. Kueng reacţionează imediat şi dădu semnalul de atac. Urlăm şi alergăm cât putem de repede spre haosul de nedescris ce a cuprins înaintarea armatei mongole. Doar câteva zeci de tătari călări au trecut de acea zonă, dar au fost dovediţi imediat de lăncierii noştri. Deşi ne-am putea opri şi să organizăm un atac al arcaşilor de aici de la distanţa potrivită, generalul Kueng continuă să alerge în fruntea oştirii semn că doreşte lupta corp la corp şi nu omorul inutil cu săgeţi al preţioşilor cai.

Într-un ceas mulţi tătari au pierit înfipţi în lăncile noastre şi asta până când cei căzuţi la pământ au început să se predea. Stau trântiţi în genunchi cu mâinile la ceafă implorând iertarea. Armele le sunt smulse din cingători şi sunt împinse într-o parte. Alţi soldaţi chinezi aleargă să prindă de căpăstru caii ce aleargă speriaţi care încotro, lovind în calea lor fără deosebire mongoli şi chinezi. Ultimele rânduri ale tătarilor au fugit abandonându-şi tabăra şi toate corturile ce aşteptau strânse.

Am învins! Chinezii îşi sărbătoresc victoria ţipând şi jefuind corturile abandonate, formând un lanţ uman din care dau din mână-n mână tot ce se putea căra din tabăra tătară. Sute de cai au fost capturaţi cu tot cu călăreţii lor. Prizonierii sunt foarte valoroşi, atât caii cât şi tătarii. Fang ştie că-i va putea folosi pe tătari ca şi monedă de schimb pentru un nou tratat de pace cu hanul Noyan Khan, iar apoi le va putea vinde tot tătarilor şi proprii lor cai pe multe lingouri de argint, sporind astfel visteria curţii imperiale.

Noaptea ne prinde bând kumyz, un lapte de iapă fermentat şi alcoolizat păstrat în vase de lut, găsit în cantităţi mari în tabăra mongola.

La trei zile după luptă totul reintră în normal şi e iar ca mai înainte. Generalul Kueng a lăsat un mic avanpost de soldaţi chinezi în tabăra tătară şi la cel mai mic semn că mongolii s-ar regrupa, vor aprinde focuri să ne dea de ştire…

Nimeni nu ştie însă că succesul acestei victorii obţinute nesperat de uşor şi cu doar câţiva răniţi din garnizoana chineză, ni se datorează nouă, celor trei soldaţi anonimi.

Lui Kueng cu siguranţă că nu o să-i pese să spună cuiva, iar pe Fang nu l-am mai văzut. Şi-a luat calul şi împreună cu suita lui au plecat spre capitală să anunţe Împăratul de Jad despre marea victorie din nordul Chinei împotriva tătarilor mongoli.

Dar uite că după jumătate de lună, sunt chemat în cortul lui Kueng. Stă tolănit într-un jilţ mare ce-i cuprinde tot corpul gras, în faţa unei mese plină de mâncare şi băutură. Mă invită să mă aşez şi cere să mi se aducă friptură şi să mi se toarne o cupă de vin. E suspect de amabil cu mine şi nu ştiu cum să reacţionez.

– Soldat Lu Yanjing, am primit această scrisoare, şi-mi arăta un sul de hârtie desfăcut. Alături e pecetea imperială din ceară roşie, ruptă în bucăţi mari.

– Pentru fapta ta ai fost avansat la gradul de Strateg al armatei imperiale chineze. Se sculă de pe scaun, asta obligându-mă şi pe mine să mă ridic.

Citi cu emfază şi voce gravă decretul imperial:

Pentru faptele sale de vitejie în faţa invadatorilor mongoli, fapte ce au contribuit la salvarea de la moarte sigură a multor chinezi, soldatul Lu Yanjing va fi ridicat la rangul de Strateg al Armatei Imperiale Chineze. Poporul chinez îi va fi veşnic recunoscător,

Semnat:  Gan Yu, Împăratului de Jad al Chinei

Cu mişcări sigure, semn că decorase mulţi soldaţi la viaţa lui, îmi prinse de umăr câteva trese ce-mi atestă calitatea de Strateg, o mare funcţie ce poate fi obţinută în armată. Strategii sunt scutiţi de bătălii şi niciodată nu se angajează în luptă. Ei trebuie doar să gandească şi să inventeze teorii despre cum ar putea fi câştigată o bătălie.

– Felicitări Strateg Lu Yanjing! O meriţi pe deplin! şi mă bătu prieteneşte pe umăr.

Sunt copleşit! Aproape că mă obişnuisem cu viaţa anostă ce urmase după marea noastră victorie, deşi  întradevar o vreme tânjisem după recunoaşterea meritelor mele. Ale mele şi ale celorlalţi doi prieteni, Ju şi Chang Hu. Iar acum din senin când totul rămăsese în urmă şi părea o amintire de război, mă trezesc făcut Strateg.

Nu pot să nu remarc în mintea mea, că aşa ceva ar fi trebuit făcut în faţa întregii garnizoane şi nicidecum în cortul lui privat, fără nimeni altcineva prin jur. Condiţia mea simplă de ţăran, cu siguranţă nu îi e nici acum pe plac generalului.

Îi mulţumesc cu palma ridicată stânga ce acoperă pumnul drept şi dau să ies din cort.

– Nu pleca încă! Mai am o veste pentru tine, mă opri din drum generalul cu o voce înecată şi scârbită de parcă ar fi înghiţit un ou stricat.

– Odată cu decretul imperial a mai sosit o scrisoare,  de la Fang. Se pare că serviciul tău militar s-a încheiat definitiv. Vei primi o gardă ce te va însoţi în capitală.

Urmă o mică pauză şi continuă cu o voce şi mai gâtuită:

– Împăratul de Jad, Gan Yu doreşte să te cunoască personal! şi Kueng se înclină respectuos spre mine salutându-mă cu pumnul drept acoperit de palma stângă.

Împăratul doreşte să mă cunoască! Pe mine… un simplu ţăran!

Capul îmi fierbe de atâtea întrebări şi simt cum mă cuprind ameţelile şi fierbinţeala. Deci de asta se purta Kueng aşa ciudat… Era invidios!

O asemenea onoare de a te întâlni cu un Împărat de Jad îţi schimba viaţa definitiv, chiar pe câteva generaţii de acum încolo. Copiii copiilor tăi ar fi povestit mai departe despre cum tatăl sau bunicul lor a fost invitat special la curtea imperială, unde de după un paravan din hârtie de orez în care sunt mici găurele, a fost privit de Împărat. Dacă îţi va fi şi vorbit, măcar câteva cuvinte, asta era şi mai nemaipomenit. Pe Împăratul de Jad nu aveau voie să-l vadă, sau să-l atingă nicio fiinţă muritoare de-a lungul vieţii sale, fiind considerat sfânt şi trimis al lui Buddha pe pământ.

– Lu Yanjing, ce e cu tine? Eşti bolnav, ai luat febră? sări Chang Hu să mă sprijine ajutându-mă să mă aşez între ei. Îmi puse imediat o carafă de apă în mână pe care am băut-o pe nerăsuflate.

– Pe Buddha, te-au făcut Strateg îşi dădu seama Chang Hu când îmi lua carafa goală din mână. Stătea cu carafa în mână şi se holba la tresele mele de pe umăr, împreună cu Ju ce se sculase şi el în picioare. Eu încă stau copleşit la pământ sprijinit de cort, în timp ce Ju striga cât îl ţinea gura prin garnizoană:

– Băieeeeţi! Veniţi să vedeţi cine a fost avansat Strateg… Lu Yanjing!

Vestea s-a răspândit rapid în garnizoană şi cei ce mă cunoşteau au venit să mă felicite. Ştiau toţi că de acum am terminat cu frontul, cu purtatul lancei în mână şi cu raţiile mici de orez cu bou afumat.

– Băieţi… Ju, Chang Hu… nu e numai asta! Am veşti uluitoare! le spun tuturor după ce mă ridic de jos. Trag un scaun din cort şi mă ridic pe el, să fiu deasupra tuturor. O tăcere grea se lasă împrejurul meu, toţi aşteptând:

– Voi pleca în capitală, la curtea imperială! Marele nostru Împărat de Jad Gan Yu, doreşte să mă cunoască! am strigat cât am putut de tare şi umflându-mi cu mândrie pieptul…

Murmure de admiraţie străbat garnizoana de-a lungul şi de-a latul. Cei mai mulţi abia acum încep să afle povestea noastră, a celor trei eroi şi motivul pentru care au câştigat aşa de uşor o bătălie în faţa unui duşman mult mai numeros.

– Uraaa pentru Strategul Lu Yanjing! strigă Ju. Uraaa!!!

Tabăra chineză răsună de chiuituri şi încep cu toţii să se înghesuie să-l vadă de aproape pe cel ce va avea onoarea să întâlnească un Împărat de Jad…

Eu sunt acela, Strateg Lu Yanjing!

 

Sfârşitul capitolului 1: Frontul Mongol

 

1 Li = aprox 500 metri

2 comentarii

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.