Rază de Lună Cap. 2: Curtea Imperială

Capitolul 2: Curtea Imperială

“ Nepreţuitul nostru fiu, suntem nespuşi de fericiţi să auzim după atâta amar de vreme că eşti în viaţă. Credeam că te-ai prăpădit pe frontul mongol.

Am citit şi recitit veştile ce ni le-ai trimis şi tot nu ne vine să credem. E o onoare desăvârşită pentru noi că ai ajuns la Curtea Imperială să-l întâlneşti pe Împăratul de Jad, Gan Yu.

Ne simţim mândri că te-am crescut şi îi mulţumim lui Buddha pentru lumina adusă în vieţile noastre.

mama şi tatăl tău”

Plâng cu scrisoarea în mâna gândindu-mă la mama ce nu mai e supărată pe mine. Le-am trimis veşti imediat după ce m-am întâlnit cu Fang, într-o clădire de lângă palatul imperial. Scrisoarea mea a trimisă parinţilor cu mesager personal călare, ce s-a întors curând cu răspuns. Fang s-a ocupat de tot.

M-a primit bucuros să mă revadă şi m-a felicitat pentru gradul de Strateg, pentru care mi-a mărturisit el, a insistat personal Împăratului să mi-l acorde. Pe urmă am fost cazat într-o cameră din anexa palatului rezervată nobilimii chineze unde voi aştepta instrucţiuni despre cum va decurge întrevederea cu Împăratul.

Voi merge în câteva ore la palat şi am la dispoziţie timp doar cât să mă curăţ şi să îmbrac haine noi, militare cu noile mele trese de Strateg.

Sunt chemat afară din cameră la ora stabilită şi acum păşesc între şase soldaţi îmbrăcaţi cu armuri şi pelerine galbene, fiecare ţinând în mâini câte o lance de care atârnă la capete ciucuri şi flamuri având desenat însemnul imperial: O fată cu pielea verde de jad, ce păşeşte pe o potecă albă aflată pe suprafaţa mării. Deasupra ei, Luna străluceşte ca un soare în miez de noapte… Este Yu-Jie, prima noastră Împărateasă de Jad!

Intru pe poarta palatului regal pe sub porţi mari şi acoperişuri pagodă. Sunt acum într-o curte mare, pietruită cu dale tăiate în pătrate perfecte, iar în capăt se află palatul Împăratului. E impunător cu ziduri roşii şi acoperişuri pagodă pe multe niveluri. Acoperişurile sunt acoperite cu ţiglă galbenă ce lucesc puternic precum aurul în bătaia soarelui.

Înăuntru înaintez pe un covor roşu cu galben aşternut de-a lungul unei săli lungi luminată cu zeci de făclii înfipte pe pereţi. Ştiu că la capătul ei se afla Împăratul, după acel paravan din hârtie de orez.

Îmi repet în minte ce am de făcut!

Am fost instruit cum să îngenunchez şi cât să mă apropii de paravanul de hârtie. Cum să nu vorbesc neîntrebat și dacă Împăratul la un moment dat va tăcea o vreme prea îndelungată, înseamnă că întâlnirea s-a sfârşit.

Nimănui nu-i era îngăduit să-l privească direct pe Împărat. Sfătuitorii şi cei din Consiliu discutau cu el doar prin paravanul de hârtie, ce avea mici găurele prin care doar Împăratul putea privi.

Mă aşez la locul cuvenit cu privirea spre podea şi aştept… Paravanul desenat şi el cu însemnul imperial al primei Împărătese de Jad e încadrat la mică distanţă de soldaţi ce stau în alertă cu mâinile pe lance.

De după paravan se aud foşnete, semn că eram studiat cu atenţie.

Pe neaşteptate o voce slabă, îmbătrânită, se auzi din şaptele paravanului:

– Am aflat cum ai ajutat la învingerea mongolilor pe frontul de nord, cu pierderi minime ale armatei noastre. Ar vrea să ştiu de unde ai avut ideea să născoceşti acel truc?

Incredibil! Împăratul îmi adresase o întrebare, iar eu trebuia să-i răspund. Repede!

“Fii atent la ce se întâmplă în jurul tău şi vei găsi răspunsuri la toate problemele şi întrebările tale” repet eu povaţa tatălui meu. – Nu a fost niciun truc la mijloc, mărite Împărat de Jad.

– De unde ai învăţat aceste cuvinte? Cine a fost maestrul tău? se mai aude din nou vocea slăbită.

– Nu am avut maestru, Înălţime. A fost doar tatăl meu.

Foşnetele au mai continuat o perioadă apoi s-au oprit şi tăcerea devine din ce în ce mai lungă. Aud zgomote în spatele meu şi întorc privirea. Doi dintre soldaţii ce m-au însoţit până aici, îmi fac semn să mă ridic. Întrevederea a luat sfârşit!

A doua zi sunt convocat în biroul lui Fang. Pe lângă funcţia de Prim Sfătuitor al Împăratului de Jad, Fang guvernează şi trezoreria imperială. Biroul lui e tot în anexa palatului, acolo unde şi locuieşte la fel ca mulţi alţi nobili ce nu îşi permit încă o casă a lor.

Sunt invitat să iau loc şi îl ascult pe Fang:

– Împăratul nostru a fost mulţumit de întrevedere şi mai ales de răspunsurile tale. Ştii să scrii şi să citeşti?

– Da, excelenţă Fang.

– Să caligrafiezi caractere chinezeşti şi să socoteşti?

– Cred că la toate mă descurc onorabil. Tatăl meu a avut grijă să mă înveşte scrierea şi socotirea atunci când eram copil.

– Împăratul a hotărât să-ţi ofere o funcţie, aici la palatul Imperial. Vei fi făcut Dregător însărcinat cu încasarea taxelor şi vei intra în rândul nobilimii. Vei avea soldă fixă anuală de 30000 de renminbi. Slujba îţi este oferită pe viaţă şi oricând vei merita, ea se poate schimba într-una mai mare. Aceasta este o hotărâre definitivă şi aşa va rămâne, încheie Fang.

– Sunt copleşit, excelenţa voastră! Toate acestea mi se întâmplă doar pentru că am pus peşti pe un câmp, simplific eu totul.

– Intradevar asta e ceea ce ai făcut, dar pe noi ne interesează consecinţele acţiunilor tale. Îmi este greu să îţi calculez numărul de vieţi salvate şi cât argint ai economisit din visteria imperiului, împiedicând un război ce putea fi unul de durată. Iar noi avem nevoie de oameni valoroşi la curte.

În urma deciziei Împăratului de Jad, destinul mi s-a schimbat cu totul. Gata cu munca fizică, cu statul ore întregi în soare cu picioarele băgate în mâlul orezăriilor. De acum am muncă de birou, uşoară, în care transcriu diverse acte de pe mici hârtii, pe suluri mari de hârtie rulată. Apoi calculez câte procente din afacerile ţăranilor şi ale meşteşugarilor din toată ţara ar trebui încasate ca să intre în visterie. Toate le-am învăţat în câteva zile petrecute cu alţi funcţionari şi colectori de taxe.

În rest am foarte mult timp liber, Fang superiorul meu în funcţie nu mă întreabă niciodată unde plec sau când vin. Găsesc ce am de făcut pe birou, le termin şi apoi mă îndrept spre centrul capitalei, la plimbare.

Totuşi mă simt teribil de singur în acest imens oraş şi de aceea caut locuri mai retrase unde să fiu doar eu şi gândurile mele. Cum ar fi această grădină de orhidee de lângă palat unde îmi place să vin după program, cam pe la ora maimuţei şi să citesc din cărţile puse la dispoziţie de Fang din bibiloteca personală. Aşa l-am descoperit pe Confucius, ce m-a uimit cu logica dar şi simplitatea gândirii sale.

– Ce citeşti?

Îmi ridic privirea din carte şi văd în faţa mea o mică fetiţă. Are o rochiţă galbenă cu roz şi fundiţe galbene în părul negru, tuns breton. E neastâmpărată şi fuge de colo colo printre orhidee, iar agitaţia ei mă făcuse de câteva ori să mă smulg din citatele maestrului.

– Confucius! îi răspund scurt.

Fetiţa ridică din umeri şi dădu din mâna a lehamite:

– L-am citit încă de anul trecut!

Zâmbesc neîncrezător în spusele ei. E imposibil ca cineva aşa de mic să-l citească pe Confucius. Şi mai ales să-l şi înţeleagă. Dar o întreb totuşi:

– Şi l-ai înţeles micuţo? Pe Confucius?

– E plictisitor! Dar tu? Eşti deştept? Spune-mi ceva isteţ! Ceva ce eu nu ştiu! Vreau să văd cât eşti de ager la minte! Îţi poruncesc!

Întrebările vin una după alta, ca nişte săgeţi trase dintr-un arc şi eu nu le pot para. Ce fetiţă vorbăreaţă! Şi curioasă, dar şi isteaţă, după cum mă chestionează. Să tot aibă vreo 10 ani la cum arată şi se comportă, dar gândirea pare că îi e cu mult înaintea vârstei fizice.

– Dacă îmi porunceşti, atunci mă supun, îi intru eu în joc… Despre ce vrei să îţi vorbesc, micuţo?

Se uită în jur şi prin aer:

– Despre fluturi. Ştiu că sunt coloraţi, zboară şi mănâncă nectar. Ce altceva mai fac?

– Pare că ştii cam totul despre fluturi. Tot atât ştiu şi eu despre ei…

Cum micuţa se bosumfla, i-am mai adăugat:

– Cei mai mulţi dintre fluturi, trăiesc doar o zi. Deşi îi vedem zilnic aici, în Grădina Orhideelor, ei sunt mereu alţii şi iar alţii.

Figura i se lumină toată într-un zâmbet, semn că i-am captat atenţia.

– Nu ştiam asta. Să te cred?

– Nu, nu e nevoie. Îţi voi arăta… Fii atentă la ce se întâmplă în jurul tău şi vei găsi răspunsuri la toate problemele şi întrebările tale! Urmează-mă, mergem spre tufa aceea de orhidee.

Micuţa se conformă, fericită că va descoperi ceva nou în grădină.

Am dat cu grijă câteva flori la o parte, să nu le rup.

– Acum uită-te pe jos. Ce vezi?

– Frunze şi flori uscate.

– Observă mai atent. Descrie cât mai exact ceea ce vezi.

– Frunze maron, verzi. Petale căzute de orhidee colorate în galben şi roz. Şi câteva petale roşii. Vântul le mişcă uşor şi se rostogolesc unele peste altele. Atât văd.

– După cum observi acum suntem între tufele acestea înalte şi poţi simţi şi singură că vântul nu bate. Apleacă-te şi ridică de jos câteva frunze mişcătoare.

Micuţa se apleacă şi după ce ridică unele dintre ele, începu să ţipe speriată:

– Sunt fluturi. Frunzele şi petalele sunt fluturi. Au antene şi picioruşe, doar că nu se văd decât de aproape. Şi nu mai pot zbura, se mişcă din ce în ce mai greu. Mor? şi mă ţintui cu privirea, gata să izbucnească în lacrimi.

– Da, mor! Dar au avut o viaţă plină şi fericită. S-au născut dintr-un cocon de unde au zburat spre soare. Au băut nectarul florilor, şi-au găsit perechea şi şi-au transmis genele mai departe. Toate acestea într-o singură zi… Uite, sub aceste frunze de orhidee sunt mici ouă verzi. Sunt ouă de fluturi. Din ele vor ieşi viermişori, ce vor deveni omizi, ce se vor ascund în coconi. Apoi din coconi ies fluturi.

Pe măsură ce îi explicăm i-am arătat pe frunze diversele stagii ale dezvoltării fluturilor. Era ceva ce ştiam din vremea copilăriei când îmi petreceam toată ziua în curte şi orezarii observând natura. Ce nu înţelegeam, îl întrebam pe tatăl meu ce părea a ştii totul. Iar atunci când nu-mi putea oferi un răspuns, îmi rostea simplu că nu ştie şi că trebuie să-mi caut singur răspunsul la acea întrebare.

– Cred că o să te folosesc pe tine ca să-mi transmit mai departe genele, rosti brusc fetiţa.

Fraza micuţei chinezoaice m-a năucit de tot. E cel mai intrigant lucru auzit din gura unei fetiţe.

– Ce ştii tu despre asta? Câţi ani ai?

– Am 9 ani şi ştiu suficient încât să realizez că la un moment dat în viaţă voi nevoie de cineva deştept. Cineva ca tine! Aşa mi-a spus tatăl meu, că e important ca cel cu care voi procrea un copil, să fie deştept!

O tăcere stânjenitoare rămâne în urma acestor vorbe, iar eu nu înţeleg de ce i-au fost spuse asemenea lucruri unui copil.

– Tatăl tău a greşit când ţi-a spus aceste lucruri! Sau e posibil să nu fii înţeles tu bine, încerc să fiu cât mai diplomat şi să închei discuţia.

– E imposibil ca tatăl meu să greşească! El spune că noi putem face tot ce vrem de-a lungul vieţii…

Discuţia capăta o turnură tot mai ciudată. Iar acum m-a aţâţat întratât încât sunt hotărât să schimb ideile fetei.

– Cum te cheamă?

– Nu îţi spun! sunt iarăşi pus la punct.

– Fie! Dar îţi repet că în viaţă nu poţi face întotdeauna ce vrei. Trebuie întâi să te gândeşti la consecinţe şi apoi să acţionezi. Altfel acţiunile tale se pot lăsa cu pierderi, de prieteni, de averi sau chiar de vieţi omeneşti. Cu toţii suntem datori să gândim înainte de a acţiona şi apoi să fim pregătiţi să primim rezultatele acţiunilor noastre, bune sau rele. Vezi… e o diferenţă între a face ce trebuie şi a face ce vrei. Cine îţi e tatăl tău, micuţo? Şi până la urma cum te numeşti?

– Nu-mi place reacţia ce o au unii oameni atunci când le spun numele meu. Dar fie… sunt Xing Yu, fiica lui Gan Yu.

Mintea mi s-a înceţoşat refuzând să înţeleagă ceea ce tocmai auzisem. Ştiam că numele de Yu e rezervat familiei imperiale şi nimeni altcineva nu avea voie să-l poarte. De asemenea cunoşteam că Împăratul are două fete de vârste diferite, dar totuşi nu era cu putinţă ca fetiţa aceasta din faţa mea să fie una dintre cele două Prinţese de Jad. Familia imperială nu iese niciodată din palatul ei, era un lucru ce îl ştiam cu toţii…

Aleile de lângă mine încep brusc să se umple de soldaţi ce aleargă cu lăncile spre mine şi conducătorul lor îmi strigă aspru:

– Ingenuncheză imediat la pământ în faţa Prinţeselor de Jad… şi vârfurile lăncilor îmi sunt îndreptate spre figură. Mă arunc la pământ în genunchi şi cu fruntea înfiptă în iarbă. Paşi uşori se aud şi cu coada ochiului observ o pereche de pantofi roşi, lucioşi ce se opresc lângă capul meu.

– Te urmăresc de ceva vreme şi nu am dorit să intervin, dar sora mea trebuie să se întoarcă la palat. Acum Xing Yu, chiar acum!

De acolo de jos printre pantofii roşi văd în lateral cum mica mea interlocutoare pleacă pe o alee. Se opreşte, se răsuceşte pe călcâie şi-mi strigă:

– Mi-a plăcut să discut cu tine! Sper să ne mai vedem… şi cu mâna dreaptă îmi flutură un la revedere.

Capul îmi e frică să-l ridic din pământ să nu mă înţepe vreun lăncier, aşa că ridic o mână din iarbă şi îi răspund la salut. Xing Yu părea că atât a aşteptat, acest mic gest al meu, pentru că imediat a dispărut printre flori însoţită de două femei.

Pantofii roşi se depărtează de mine doi paşi. Sesizez mişcare deasupra capului şi-mi dau seama că vârfurile lăncilor s-au retras. Dar încă nu mă pot mişca. Ofensa pe care o făcusem mă putea costa închisoarea, biciuirea, sau poate chiar privirea.

Niciun muritor de rând nu poate privi vreun membru al familiei regale de Jad. Iar cum eu deja vorbisem cu unul dintre ei faţă în faţă, nu puteam risca să o privesc şi pe cea de-a doua Prinţesă de Jad.

– Te poţi ridica dacă doreşti, mi se rosteşte.

Pun palmele în pământ şi cu capul încă plecat dau să mă ridic, dar lăncile aflate la câţiva metri se mişcă iarăşi spre mine, semn că ridicat înseamnă stat în genunchi.

– Cum te numeşti?

– Sunt Lu Yanjing, Prinţesă…

– Prinţesa de Jad, Dai Yu, completează ea. Modul tău de a gândi şi de a explica lucrurile este cu totul altfel faţă de ceea ce sunt obişnuită să aud de la cei din jurul meu. Până şi mica mea soră Xing Yu ce nu e de loc atentă la lecţiile maeştrilor ce o şcolesc, acum a părut fascinată. Trebuie să recunosc că şi eu te-am urmărit încântată, deşi ştiu cum şi cât trăiesc fluturii!

– Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Sunteţi foarte generoasă, Prinţesă Dai Yu… privirea îmi e în continuare în pământ.

– Ar mai fi modul în care i-ai ţinut piept şi ai contrazis-o de câteva ori, nu aşa cum fac învăţaţii noştri ce îi dau imediat dreptate, de frica vreunei pedepse.

– Aţi fi în stare să pedepsiţi pe cineva care v-ar contrazice? prind eu curaj.

– Nu. Dar am în schimb pretenţia să îmi prezinte argumente ca să îşi susţină părerea contrară mie.

– Aveţi dreptate, Prinţesă.

– Cam atât pentru astăzi, hotărî Dai Yu şi imediat se depărtă de mine împreună cu garda sa.

Uite o întâlnire tulburătoare din care am scăpat întreg! îmi spun atunci când observ că am rămas singur şi prind curaj să mă ridic. Două Prinţese de Jad, ambele în aceeaşi zi… plus o întâlnire cu Împăratul acum două săptămâni… Hotărât lucru, viaţa mea devine din ce în ce mai palpitantă! Plec grăbit în camera mea, hotărât să nu mai calc prea curând în acea grădină a orhideelor.

Fără gradină îmi rămâne doar oraşul, sau camera mea ca să-mi petrec timpul şi eu încă nu am cu cine face asta. Nu mi-am făcut prieteni aşa de buni. Îmi lipsesc tare mult grasul de Ju şi Chang Hu. Îmi lipsesc ţigările fumate împreună şi glumele la care râdem prosteşte. Le-am promis că le scriu de cum o să ajung aici şi încă nu am făcut-o. De ce?

Pentru că mă simt vinovat faţă de ei! Împreună am pus umărul în acea noapte, toţi trei am gândit planul. Iar acum laurii îi culeg numai eu.

Săracii mei prieteni, ştiu sigur că sunt tot în acea unitate de graniţă, unde au fost trimişi şi mai mulţi soldaţi. Nici vorbă să fie lăsaţi să plece la casele lor.

– Pacea dintre China şi hanul Noyan Khan a fost semnată, dar cine a încălcat un tratat, îl poate încălca încă o dată, deci e bine să fim vigilenţi”, mi-a spus Fang atunci când am întrebat ce s-a întâmplat cu soldaţii încartiruiţi acum multe luni pentru frontul mongol.

Dar nu mă las. Azi am hotărât să-l vizitez pe Fang şi să-l rog să mă ajute să-mi aduc prietenii lângă mine. Fang m-a ascultat atent:

– Acea unitate fiind de graniţă a intrat sub incidenţa unui decret dat la vremuri de război, ce implică un serviciu obligatoriu de 2 ani de armată. Deci nu îi poţi chema aici pur şi simplu. Dar cum acum eşti Dregător ai dreptul să-ţi angajezi un secund, ştii… un fel de ajutor, precum şi o gardă personală. Le pot aranja un transfer şi ei îşi vor termina serviciul militar în capitală. Nu văd nicio problemă să nu pot rezolva lucrul acesta în câteva zile, îmi umplu inima de bucurie Fang.

Le-am trimis chiar eu o trăsură privată să-i ridice din garnizoană instruind vizitiul (cu 10 Renminbi în buzunar) să facă gălăgie mare în unitate, ca să afle toţi colegii că eu sunt cel ce îi iau în capitală. Scrisoarea mea către Kueng în care îi ceream, de fapt îi ordonam să-i elibereze pe Ju şi Chang Hu din garnizoana de graniţă, am scris-o singur. Am dorit să sune cât mai protocolar şi la nivelul obrăzniciei, deşi ştiam că ordinele imperiale de transfer fuseseră trimise anterior de Fang. Eu doar mă dădeam în spectacol. Am trimis şi 100 Renminbi părinţilor, sfătuindu-i să nu se mai spetească muncind, că voi avea grijă să le trimit bani lună de lună de acum încolo.

Iar acum stau şi aştept trăsura cu cei doi prieteni. Gândurile mi-o iau razna în aşteptare şi-mi închipui că toată treaba asta cu transferul poate nu e pe placul celor doi. Nu i-am întrebat, doar i-am luat din garnizoană pe nepusă masă. Ehh, voi afla în curând de-am greşit au ba!

N-am greşit cu nimic. Băieţii au fost fericiţi să mă revadă şi mi-au mulţumit că i-am scăpat de serviciul militar de la capătul de nord al Chinei.

– Îţi jur Lu Yanjing, un pic mai aveam să dezertăm! O luasem razna de la atâţia peşti cu cap de şarpe si de la căldura mongolă ce parcă deodată dăduse năvală peste graniţe, iar când am aflat că vom sta acolo până la împlinirea a doi ani de la încorporare… ce să mai! Ne-ai salvat! îmi făcu rapid un rezumat vorbăreţul Ju.

Băieţii vor dormi în aripa soldaţilor, dar în restul zilei pot face ce doresc. Sunt în slujba mea, au simbrie şi eu nu le cer nimic în schimb. Doar Chang Hu auzind cu ce mă ocup, finanţe şi taxe s-a ţinut scai de capul meu să-l bag ucenic într-un birou unde să înveţe să socotească. De scris se descurcă, ştie câteva caractere.

Ju a preferat să-şi pună uniformă nouă şi să stea pe lângă mine, ca şi gardă personală. În acest mod am petrecut o lună întreagă. Munceam cu toţii în felul nostru şi serile mergeam prin cârciumi sau în lungi plimbări.

Ju de obicei stă cu o sabie la brâu, în faţa uşii biroului meu pe un scaun. Nu a scos-o niciodată din teacă şi nici nu cred că ar avea de ca o facă vreodată. Numai că acum îl aud urlând la cineva:

– Stai! Nu intra! Stai pe loc că scot sabia!

Sabia? Acolo în biroul meu? mi-am spus şi am dat să mă reped spre uşă. Uşa s-a trântit în laterale şi patru soldaţi cu lănci lungi şi cu însemnele imperiale pe ele, dau năvală în birou. Am înţepenit lipit de masa de lucru. În afară pe hol îl observ pe Ju îngenuncheat având alături alţi doi lăncieri cu vârfurile ascuţite îndreptate spre el. Unul dintre ei îi luase sabia de la brâu cu tot cu teacă. Ce paznic am! nu am putut să nu gândesc. Una e să fi la pământ şi alta e să fi şi dezarmat!

Unul dintre soldaţi îşi flutură deoparte pelerina galbenă şi scoase de la brâu un mesaj rulat, cu pecetea roşie imperială şi mi-l înmână după care se retrase. L-am desfăcut, l-am citit in gând şi am zâmbit. Totul va fi bine! am încercat să-i sugerez asta şi lui Ju făcându-i un semn prin uşă, să-l liniştesc.

Soldatul mai făcu un pas în faţă şi salută cu pumnii şi spuse pe un tot ce suna ca o rugăminte:

– După ce veţi fi citit mesajul am ordin să vă spun aceste trei cuvinte: “ Acum, te rog!”. Normal că acum, ce aveam de făcut nu suferea aşteptare. Doar mai trecusem prin asta şi ştiam că e o urgenţă.

Soldaţii mă incadrează să mă conducă, dar Ju se repede spre ei. -“Sunt garda lui, e în datoria mea de soldat să-l însoţesc”. Garda se dădu la o parte şi Ju mi se alătură. În depărtare în faţa unui birou, îl zăresc pe Fang cum îşi mângâie gânditor barbişonul şi mustăţile, privind spre alaiul nostru. Ceva părea să nu îi convină!

Cum Ju e acum lângă mine iar soldaţii mărşăluiesc împrejurul nostru încadrându-ne într-un dreptunghi, mă poate întreba:

– Ce se întâmplă Lu Yanjing, unde ne duc? După însemnele galbene soldaţii sunt din garda imperială, nu? Ne-au arestat?

Îl privesc şi îi înţeleg îngrijorarea de pe faţă. Năduşeala îi curge râuri din creştet pe pomeţii graşi. Răsuflă greu încercând să ţină pasul. Şi cât i-am spus să o lase mai uşor cu mâncatul. Acum are mâncare destulă nu mai e nevoie să-şi facă “rezerve”, cum le spune el şuncilor de pe burtă.

– Stai liniştit, Ju! Mergem doar să ne jucăm!

– Fii serios, Lu Yanjing! Cu cine să ne jucăm?

– Cu micuţa Prinţesă de Jad, Xing Yu!

Dacă i-aş fi rostit că mergem pe front să ne luptăm din nou cu mongolii tătari, sau chiar că ne îndreptăm spre Marea Galbenă să ne batem cu samuraii şi tot nu ar fi fost aşa de uluit. A înţepenit în mijlocul drumului iar garda s-a oprit şi ea, aşteptând parcă să ne terminăm discuţia.

– O Prinţesă de Jad. Întâi Împăratul şi acum o Prinţesă de jad. În ce te-ai băgat Lu Yanjing de când te învârţi printre nobilii din capitală? se tângui el.

L-am tras uşor de mâna liniştindu-l:

– O să vezi Ju, o să vezi! De fapt dacă mă gândesc bine, mai bine nu, amintindu-mi prin ce temeri grozave trecusem prima oară.

– Orice s-ar întâmpla tu rămâi pe alee şi nu te bagi. Acolo unde soldaţii imperiali se vor opri şi vor bloca circulaţia spre aleile din interiorul Grădinii Orhideelor, te opreşti şi tu. Crede-mă că ştiu ce vorbesc! Cât despre mine, nu-ţi face griji… Voi fi pe mâini bune. Micuţa Xing-Yu e o minunăţie de faţă!

Apoi am completat mai mult pentru mine:

– Numai de-ar veni şi Dai Yu, cea mare!

Cu coada ochiului l-am văzut pe Ju care auzind un alt nume imperial începu a-şi rostogoli ochii spre cer bâiguind o rugăciune către Buddha.

Nu, Dai Yu nu era acolo! Dar nu conta. Xing-Yu ciripea ca o vrăbiuţă şi nu mă slăbea cu întrebările ca şi prima oară:

– Ce ai mai citit? Cum te distrezi? Ce mă înveţi astăzi? şi tot aşa. Dintr-un grup de trei întrebări abia am timp să-i răspund la una, după care iar urmează altele.

E incredibil de isteaţă mica Prinţesă, gândesc. Se vede că a avut gene bune. Pe Buddha… cum am ajuns chiar eu să mă gândesc la asta? Ciudata discuţie anterioară de acum o lună îmi revenise deodată în memorie. Xing-Yu turuia în continuare şi eu răspundeam monosilabic în timp ce creierul meu se gândea la altceva. Şi în definitiv cine e mama Prinţeselor de Jad? mă străfulgeră un gând. Cu toţii acceptasem faptul sau legenda că Buddha ne-a trimis-o pe Yu-Jie, Prima Împărăteasă de Jad. Dar restul, cele 4 generaţii de Împăraţi de Jad? De unde vin? Tot din Marea Galbenă? Sunt trimişi tot de Buddha pe Raze de Lună?

Toate cunoştinţele despre dinastia Yu erau acum în capul meu, se rostogoleau, se mixau şi se desfăceau în idei şi ipoteze ce se contraziceau una pe alta…

– Lu Yanjing, te rog, vorbeşte cu mine! aud ca prin vis vocea tristă a lui Xing Yu. Se oprise şi mă privea cu feţişoara ei drăgălaşă cu ochi sfredelitori.

Mi-am dat seama că stăteam pe vine cu mâinile în bărbie, iar fruntea mă durea de cât de încruntat mi-o ţineam. Ce vină are această mică Prinţesă de Jad? De ce sunt un ticălos şi tocmai acum când am fost chemat să mă joc cu ea, filosofez şi despic firele deja despicate de alţii cu secole înaintea mea?

Cărţile, cu siguranţă cărţile citite sunt de vină! Nu mă mai simţeam ţăran, deşi îmi ştiam originile şi nu mi le negam. Dar când am înţeles că se poate trăi şi altfel nu numai din munca la câmp şi din rugăciuni, când nu am dormit nopţile încercând să-l înţeleg pe filosoful Kong-Fu-Zi şi după ce am citit deja de două ori Analectele lui Confucius de-am început să-mi ghidez traiul după dictoanele sale, la ce să mă aştept?

E firesc să-mi pun întrebări!

Fang a ştiut foarte bine să-şi întindă ca un păianjen plasa, în care m-am agăţat ca o molie de noapte, atrasă de lumina unui felinar ce are în faţă o perfidă şi nevăzută pânză de păianjen… E deja evident că Fang caută adepţi cât mai mulţi pentru Confucianism, dar am refuzat să cred că acesta ar fi un lucru rău. Dar toate cărţile pe care mi le înmânează să le citesc par că mă îndepărtează de Buddha, de religie… şi mă îndreaptă pe o altă cale păstrătoare a echilibrului între voinţa Pământului şi voinţa Cerului.

Mă forţez să ies din gândurile mele şi să-mi îndrept atenţia spre Xing Yu, dar totuşi îmi mai rămâne acolo într-un colţ al creierului o mică îndoială, ca o întrebare fără de răspuns. Din surse sigure am aflat că Împăratul de Jad nu e adept al Confucianismului. Îl acceptă în China pentru că nu are ce face, deja a cuprins prea multe pături sociale, dar nu e de acord cu el.

De unde oare am aflat aşa ceva? Să-mi fi spus tot Fang? Parcă îl şi văd aievea în biroul meu cu fesul de sub care îi iese coada cea lungă vopsită în negru şi-mi lasă o nouă carte pe birou:

– Nu ştiu dacă le citeşti, sau dacă le înţelegi… dar Confucius mă uimeşte mereu! Uite încă un filosof ce-i explică şi-i îmbrăţişează doctrina! De-ar fi şi Gan Yu de acord cu asta!

Da, aşa e! Fang a fost…

Dar acum gata, la joacă cu mine şi mă scutur ca trezit dintr-un vis.

Toate cele de mai sus le-am gândit în câteva secunde, aşa că nu a durat mult până i-am răspuns lui Xing-Yu:

– Scuzaţi-mă mică Prinţesă! Sunt la dispoziţia d-voastra. Uitaţi am o idee!

– Ce idee? Ce o să facem?

– Un dragon!

Imediat mi-am pipăit îngrijorat buzunarele să văd dacă am ce-mi trebuie. Ahh, ce noroc chiar aveam câteva bucăţele de hârtie de orez, fără trebuinţă. Tocmai eu, care ar trebui să verific înainte să scot o vorbă pe gură. Dacă nu le aveam? Să vezi atunci dragon pe mine…

– Un dragoon! Să fie mareee! ţipă fericită Xing Yu… Gărzile alertate de ţipătul fetiţei se întorc pe călcâie şi întorc capul spre noi pregătiţi să intervină. Nu e cazul să intervină, e ca de obicei răsfăţata de Xing Yu.

Undeva printre tufe şi flori de orhidee îi văd faţa rotundă a lui Ju cum luceşte în soare. Se strecurase şi scăpase cumva de gărzi, iar acum stă şi mă priveşte. Îi fac şmechereşte cu ochiul.

– Va fi doar un pui de dragon, mic şi drăgălaş ca şi tine Xing Yu! Vom avea nevoie de paie de orez, beţe subţiri de bambus, această hârtie de orez din buzunarele mele şi o anumită plantă. Să vedem dacă o găsim prin grădină.

– O plantă?

– E vorba de o mică liană, o plantă agăţătoare, cu tulpina foarte elastică. Trebuie să fie pe aici pe undeva, creşte mai mult în întunericul copacilor.

Găsim uşor tot ce ne trebuie şi ne aşezăm pe iarbă la umbră. Strig un soldat şi îi cer să-mi dea pumnalul de la cingătoare. Se codeşte şi nu prea vrea. M-am blocat! Eu nu am pumnal şi fără el nu pot tăia şi ciopli toate aceste mici beţişoare şi pârghii de care am nevoie.

– Îţi poruncesc să-i dai pumnalul lui Lu Yanjing, se aude din spatele meu.

Ohh, da… recunosc mult prea bine această voce! E vocea fără de chip ce mi-a bântuit multe nopţi visele. Iar uneori chiar şi zilele, alunecam în visare imaginându-mi figura ei. Mereu mi-a părut rău că nu am avut curajul să o privesc atunci demult pe Dai Yu, iar acum e chiar în spatele meu. Hotărăsc să nu mă întorc să salut. Ar însemna să o părăsesc iar pe micuţa Prinţesa Xing Yu şi să-mi îndrept atenţia spre altcineva. Nu, aşa ceva ar fi fost necivilizat!

Încep să mă concentrez asupra dragonului. Ştiu că Xing Yu mă priveşte atent dar o altă privire din lateral, mă sfredeleşte şi ea. Cea care dăduse porunca e acum încălţată în pantofi galbeni, lucioşi şi s-a mutat din spatele meu, undeva în stânga mea la o distanţă de 10 paşi de noi şi-mi urmăreşte munca.

Sper să reuşesc să-l confecţionez, nu am mai făcut un dragon de când aveam câţiva ani şi trăia bunicul meu. Avea întotdeauna hârtie de orez şi tot el m-a învăţat tehnica dragonilor de hârtie. După ce el s-a dus dintre noi nu am mai avut hârtie de orez, deci nici dragoni.

Pe măsură ce tai şi cioplesc micile beţigaşe îi explic lui Xing Yu:

– Acestea vor fi aripile. Hârtia de orez e uşoară şi va sta întinsă pe un schelet de paie de orez. Apoi corpul dragonului va fi un mic băţ de bambus uscat. De el leg cu aceste mici pârghii aripile. Iar acum ce e mai important. Liana aceasta elastică. Priveşte cât de mult se întinde, după care revine la loc.

E o muncă foarte migăloasă… Undeva spre coada dragonului întind mica liană forţat, pe o bucăţică rotundă de bambus, ca un mosor. Apoi leg şi aripile cu părţi ale lianei. Ca faţă a dragonului pun un mic boboc de orhidee gură de tigru, înfipt în băţul de bambus.

– E gata, anunţ eu!

Ştiu că în teorie dacă voi învârti cu atenţie acest mosor şi voi elibera dragonul din palmă aruncându-l în sus, el va fâlfai de câteva ori prin aer până va cădea pe pământ. Dar câţi dragoni de-ai mei nu au zburat! Doar dragonii bunicului zburau… Ai mei au rămas doar ca jucării efemere aşezate lângă patul meu, ce îşi aşteptau să le vină rândul la joacă.

Xing Yu s-a tolănit pe burtă să privească mai îndeaproape micul meu dragon. Se zgâieşte cu feţişoara ei şi face tot felul de mutre. Nu ştie dacă îi place sau nu.

– Am hotărât că-mi place. E foarte frumos, îţi mulţumesc Lu Yanjing, spuse întinsă pe spate şi cu dragonul în mână întins spre cer.

– Vâââj! Vâââj! şi îl mişcă într-una imitând zborul.

– Să ştii că şi zboară!

Cu un icnet şi dintr-un salt Xing Yu e în picioare chiar de acolo de pe spate, semn că are cunoştinţă despre arta kung fu. Mişcarea aceasta necesită multă forţă în muşchi şi flexibilitate.

E foarte nedumerită:

– Zboară?

Îl iau din mână şi mă mir că pe aici nu a ajuns arta dragonilor zburători. Acum e acum! Ce fericit aş fi dacă ar zbura!

Îmi amintesc momentele când ne întâlneam cu băieţii la un campionat de luptă cu beţele şi încingeam o bătaie, iar fetele stăteau pe margine urmărindu-ne. Atunci când un băiat încasa o lovitură, fetele chicoteau şi râdeau de cel căzut. Dar şi când reuşeam că punem la pământ câte un adversar, murmure de admiraţie le izbucneau din piepturi. În fapt acesta era premiul nostru suprem: Preţuirea şi admiraţia fetelor!

Inima îmi bubuie în piept şi simt cum încep să transpir pe frunte. Xing Yu priveşte spre mâna mea ce e pregătită să arunce micul dragon zburător în aer. Sunt sigur că şi Dai Yu mă urmăreşte la fel de atent, am văzut cum s-a ridicat de pe iarba unde a stat până acum… Ju e una cu florile de orhidee prin care şi-a îndesat capul mare. Faţa lui îngrijorată îmi confirma că îmi înţelege temerile. Şi el a copilărit în acelaşi mod ca şi mine…

Cu o mişcare din braţ îl azvârl spre cer, suficient de uşor ca să nu îl răstorn peste cap, dar în acelaşi timp am încercat să-i dezvolt o mişcare ascendentă.

Măcar să plutească, măcar să plutească, să nu se întoarcă cu burtă-n sus şi să cadă ca o săgeată spre pământ! îmi tot repet.

Pentru o clipă dragonul pare că rămâne suspendat în aer. Liana se desfăşoară de pe mosor şi aripile încep să i se mişte repede. Un vânticel îl ajută să se menţină în aer şi aripile îi flutură cu viteză amestecându-se printre fluturii din Grădina Orhideelor. Acolo sus unde e acum, arată mai mult a fluture!

Patru perechi de ochi îl urmăresc cu răsuflarea tăiată. Aripile încep să i se mişte din ce în ce mai rar, începe să piardă înălţime, dar e totuşi orizontal. Se apropie precipitat de iarbă şi apoi se lasa lin pe o parte. A fost perfect!

Murmurul de admiraţie din spate şi aplauzele lui Xing Yu îmi certifică succesul. Faţa lătăreaţă a lui Ju e toată numai zâmbet şi-l văd cum se trage în spatele tufei de orhidee, ca să nu-şi trădeze prezenţa de bucurie.

Xing Yu îşi ia mica jucărie şi începe singură să-l facă să zboare. Mă urmărise foarte atentă ce am făcut şi acum îmi repetă mişcările. Deşi zboară mult mai puţin, aruncat de la înălţimea ei de copil, e cum nu se poate mai radioasă.

E cazul să mă întorc spre cealaltă soră, Dai Yu.

Cu ochii în pământ mă îndrept spre ea şi mă aşez în genunchi salutând cu pumnii ridicaţi. Îi văd mâna dreaptă cum se ridică într-o parte oprind lăncierii să intervină, ce deşi pare că stau mereu cu spatele la noi mă supraveghează atent, de parcă ar avea ochi în ceafă.

– Vă mulţumesc că mă onoraţi şi astăzi cu prezenţa, mărită Prinţesa de Jad Dai Yu!

– Nu am văzut niciodată dragoni de hârtie zburători! De unde ai învăţat această tehnică, Lu Yanjing?

Prin urmare a fost impresionată:

– De la Shuo Wu, bunicul meu!

– Xing Yu e încântată să-şi petreacă timpul cu tine. De mult timp îmi cere să te chem în Grădina Orhideelor.

– Sora d-voastră e o fetiţă admirabilă!

– Şi răsfăţată. Nu ţi-ai dori să o vezi atunci. Deşi cu tine pare că se calmează şi se comportă ca un copil normal.

Nu am mai răspuns. Aştept! Soarele mă arde în creştet şi pe ceafă, iar genunchii îmi amorţesc. Ce aştept, nici eu nu ştiu!

– Te poţi ridica în picioare şi să-ţi ridici privirea din pământ! rosti Dai Yu şi se apropie şi mai mult de mine. Pantofii ei galbeni, lucioşi aproape îmi sunt sub ochi iar mâna face iar un gest uşor cu degetele subţiri şi lungi spre gărzile lanciere.

– Nu aş îndrăzni să privesc o altă Făptură de Jad. Acest lucru ne este interzis nouă, simplilor ţărani! îmi justific eu teamă.

– Sper că nu crezi poveştile care circulă prin popor, că am avea pielea verde şi scoatem ochii celor ce ne privesc. De ar fi aşa, toate gărzile mele ar fi oarbe.

– Pot să confirm că pielea d-voastră este albă, sidefie. Vă pot vedea mâinile cu degete lungi şi subţiri ca rămurelele de bambus. Iar despre gărzi… văd foarte bine, îmi urmăresc orice mişcare. Vă mulţumesc că mă lăsaţi să mă ridic şi să vă privesc… şi cu pumnii sprijiniţi în pământ mă salt în picioare.

Ştiu că-mi ard obrajii la fel cum îmi ardea şi ceafa în care Dai Yu a vorbit şi a respirat până acum câteva secunde. În picioare am ţinut ochii închişi o vreme, voiam doar să mi-o reconstitui în memorie pe Dai Yu, făptura fără de chip din visele mele. Apoi i-am deschis!

Soarele se joacă pe chipul ei ce îmi pare a fi de un imaculat alb, cu obraji îmbujoraţi şi ochi codaţi, discret machiaţi. Gura îţi atrage privirile, mică dar cu buze pline. Totul e încadrat într-o faţă triunghiulară, perfectă.

Două şuviţe de păr îi coboară în lateralele fiecărui obraz, iar părul îi e prins într-o coadă lungă ce îi porneşte dintr-un coc din vârful capului şi îi ajunge până la brâu, truc utilizat de mai toate femeile chineze ca să pară mai înalte.

Nici eu nu sunt deloc scund, ba chiar aş putea spune că am o înălțime peste media celorlalți băieți chinezi. Înotul regulat în râul de lângă casă mi-a lățit umerii şi mi-a lungit oasele.

Mă ţintuieşte cu privirea. Abia acum îi observ şi ochii. Ambele şi pupila şi irisul sunt negre. Irisul îi e doar cu o fină nuanţă mai deschisă, în rest ochii ei sunt mari şi negri. Nicicând nu am văzut ochi aşa de negri!

– Dai Yu, Jad Negru! Ochii vă sunt întocmai ca Jadul Negru! murmur eu.

– Ştiu asta, de aici şi numele meu de Dai Yu, Jad Negru! Dar tu, tu ai ochii un pic verzi.

– Numai la soare sunt aşa, mă fâstâcesc eu şi cuprins de panică mă îndrept spre Xing Yu să îi schimb mică liană elastică din dragonul de hârtie, ce pare că s-a rupt.

– La un moment dat se rupe sau îşi pierde elasticitatea, îi explic. Din acel moment dacă nu îi mai schimbi liana, o poţi folosi ca şi jucărie statică. O poţi pune lângă pat iar noapte de noapte acest dragon de hârtie are să-ţi păzească visele. În acest fel vei avea numai vise frumoase despre locuri magice şi fermecate. Eu aşa am făcut în copilăria mea!

Nerăbdarea şi agitaţia i-au dispărut. Mă ascultă atentă şi deja e în lumea mea, imaginându-şi o lume cu vise plăcute fără coşmaruri.

– Aşa voi face! Nu o voi mai arunca în aer, doresc ca de acum înainte să-mi apere visele… şi aşeză cu grijă dragonul de hârtie în iarbă. Se trânti pe burtă lângă el, îşi puse capul pe mâini şi închise ochii, să încerce să prindă un somn cu vise magice.

– E încă un mister pentru mine cum reuşeşti să te descurci cu Xing Yu. Faci totul să fie aşa de simplu!

– Sunteţi doar amabilă să spuneţi asta, adaug eu umil.

Am rămas aşa câteva minute privind-o amândoi pe Xing Yu, până când un lăncier se apropie de Dai Yu şi îi şopteşte ceva la ureche.

– Noi vom pleca acum. Xing Yu i-aţi la revedere de la Lu Yanjing.

Mica Prinţesă se sculă cu urme de mâini pe obraji semn că aţipise câteva minute. Îşi luă dragonul de hârtie şi îmi făcu un semn cu mâna, încă adormită.

După ce au plecat cu toţii, tufele unde era ascuns Ju s-au dat la o parte şi trupul îi apăru în soare.

– Credeam că nu mai termini cu vorbele şi amabilităţile! Ce e între tine şi Dai Yu? întrebă direct Ju dezmorţindu-şi picioarele şi braţele semn că nu avusese o poziţie prea comodă.

– Ju! Ţine-ţi gura ca o păţim amândoi, am şuierat printre dinţi la el când am observat că aleile din jur încep să se umple de plimbăreţi.

Aceste întâlniri au devenit din ce în ce mai frecvente. Uneori erau amândouă prinţesele, alteori numai cea mica, Xing Yu. Un lucru rămăsese însă acelaşi: garda celor şase lăncieri imperiali ce tropăia mereu pe coridoarele clădirii. În faţa biroului se opreau şi începuseră să-mi lase răgaz să mai pun hârtiile în ordine sau să vorbesc cu alţi taxatori de impozite să-mi preia muncă.

Iar Fang, ei bine Fang din omul amabil ce era, s-a transformat total. Munca e din ce în ce mai multă, cuvintele sunt aruncate aspru ca nişte porunci şi în general se poartă urât cu mine. Încep să cred că nu-mi fac bine treaba şi nu e mulţumit de mine! Sau mi se pare mie…

Câteodată îmi e teamă… pare că am accese de nebunie şi închipuiri. Întâi Fang şi acum cei doi buni prieteni ai mei. Într-o seară a rămas că ne întâlnim ca de obicei în oraş şi i-am surprins într-o mică discuţie, până să-mi trădez prezenţa:

– Să-i spunem lui Lu Yanjing?

Atât. O frază şi nimic altceva nu a mai fost rostit de către cei doi şi asta pentru că imediat am întrebat:

– Să-mi spuneţi ce?

Oricât i-am rugat, ameninţat, certat nu am reuşit să scot nimic de la ei. Au susţinut nu am auzit bine şi nu au ce să-mi spună. Am trecut peste asta, doar sunt prietenii mei.

Aşa cum o să trec chiar acum peste idea ca Fang are ceva cu mine şi nu e mulţumit de munca mea. Ce nebun am fost să cred aşa ceva! Un nebun, norocos se pare!

Se pare că Fang e foarte mulţumit de stilul şi tehnica mea de lucru, întratât încât a hotărât că sunt cel mai potrivit pentru a fi trimis în delegaţie în Provincia Ganzhou. Acolo Dregătorul însărcinat cu ridicarea taxelor ce e destul de bătrân, s-a îmbolnăvit grav şi cineva trebuie să-l înlocuiască. Eu voi fi acela!

Acum roata s-a întors. A venit rândul meu să trimit vorbă la Curtea Imperială că doresc să mă întâlnesc grabnic cu ambele Prinţese de Jad în Grădina Orhideelor. Nu aş fi putut pleca fără să-mi iau rămas bun.

Atât Xing Yu cât şi Dai Yu s-au bucurat pentru încrederea pe care mi-a acordat-o Fang şi au privit asta ca pe o avansare în carieră. Xing Yu ca orice copil la început a fost mâhnită că plec, dar i-am explicat cum stau lucrurile cu adulţii ce merg acolo unde îi cheamă destinul şi datoria. Nu a trebuit să-i spun de două ori. Datoria e sfântă, ştia foarte bine acest lucru, doar era Prinţesă!

Lui Dai Yu i-am mărturisit totuşi că îmi e teamă că nu m-aş putea descurca şi aş putea să-l dezamăgesc pe Fang sau pe ceilalţi din jurul meu

Dai Yu a încercat imediat să mă liniştească:

– Fang e un om foarte înţelept şi tatăl meu se bizuie foarte mult pe sfaturile lui… deşi uneori îmi pare că Fang conduce China şi nu tata. Iar faptul că Fang are încredere în tine şi te trimite singur îţi atestă valoarea, Lu Yanjing. Mă bucur pentru tine.

– Ce valoare aş putea avea eu? Uneori simt că sunt doar un ţăran prins fără de scăpare într-un vârtej al hazardului, într-o lume căreia nu îi aparţin.

Dai Yu mă priveşte uimită:

– Încetează să te mai socoteşti ţăran, chiar de ai origini modeste. Tatăl meu te-a făcut Dregător şi aşa vei rămâne de acum înainte. Ştiu ce contribuţie ai avut la înfrângerea mongolilor tătari şi cât de simplă a fost ideea ta. Dar soluţiile cele mai simple se nasc uneori în oameni simpli, ca tine. Noi ceilalţi… deja ne complicăm inutil în canoane şi reguli învechite.

Dai Yu a rostit ultimele cuvinte foarte mâhnită, semn că ceva o apasă pe suflet.

– Vă mulţumesc pentru laude şi cuvintele încurajatoare. Sunteţi mult prea bună cu mine, Prinţesa Dai Yu.

– De multă vreme aş vrea să te întreb ceva! Ţin mult să aflu ce gândesc despre noi oamenii simpli, normali! Despre cum am ajuns să fim Împăraţi şi Împărătese în fruntea Chinei. Îmi poţi spune asta?

Eiii… uite întrebarea fără de răspuns care demult şi pe mine m-a măcinat, tot aici în Grădina Orhideelor.

– Înălţime, poporul Chinei ştie că familia Imperială e trimisă de Buddha pe pământ întru folosul şi îngrijirea noastră. La fel, ştim că nimeni nu are voie să vă atingă niciodată şi că dacă se întâmplă cumva, această faptă se pedepseşte aspru.

– Dar tu… Tu ce crezi? Care îţi e opinia?

Mă înclin şi o salut pe Dai Yu cu palma şi pumnul:

– Mărită Dai Yu Prinţesa de Jad, îmi permiteţi să vorbesc deschis?

– Vorbeşte fără teamă!

– Aşa cum oaia îşi poartă mielul în pântece, sau vaca viţelul, apoi îi hrănesc cu lapte din trupul lor, îi îngrijesc şi îi apără de pericole până cresc, tot aşa ştiu că procedează şi oamenii. Deci nu văd de ce d-voastră şi mica Xing Yu, să nu fi avut la rândul vostru o mamă. E în firea naturii!

– Da, exact aşa simt şi eu! spuse Dai Yu trist. Doar că niciodată nu voi afla adevărul, pentru că tata insistă că suntem fiinţe divine făurite de Buddha.

Da, gândesc eu… asta ştiam şi am crezut-o toată viaţa până v-am întâlnit pe voi, cele două Prinţese de Jad. Dar acum văd că nu aveţi pielea verde de jad şi arătaţi exact ca şi noi, oamenii!

Dar nu am mai insistat. Aflasem ce era de aflat.

Ne-am despărţit şi i-am promis lui Xing Yu că-i scriu cât de des pot şi îi voi povesti tot ce fac în Provincia Ganzhou. La plecare Xing Yu s-a repezit şi s-a lipit strâns pentru câteva clipe de picioarele mele, iar eu am mângâiat-o pe cap. Soldaţii nu au reacţionat, iar Dai Yu ne privea melancolică. Trist, foarte trist!

Din Grădina Orhideelor am plecat direct la o cârciumă din oraş unde îmi petreceam serile cu băieţii, sparand să dau de ei. Încă nu apucasem să le spun că sunt trimis departe iar plecarea era chiar şi mâine dacă s-ar putea, sau cel mai târziu în două zile. Trebuia să le aflu părerea, să spună ce vor să facă mai departe. Chang Hu putea rămâne în continuare la birouri să-şi continue învăţătura cifrelor, iar Ju să-şi continue stagiul armatei în unitatea de soldaţi din capitală.

Am hotărât ca întâi să le împărtăşesc că plec şi să văd cum reacţionează şi apoi să-i întreb şi pe ei ce îşi doresc. Năzuiam să mă însoţească, dar totuşi să le cer să părăsească un oraş mare cum e capitala? Cine ştie ce voi găsi în Ganzhou.

M-au ascultat atent şi s-au privit îndelung cu subînţeles:

– Era de aşteptat asta! a spus Ju.

– În situaţia actuală, considerăm că nu te putem lăsa singur. Te vom însoţi, a hotărât Chang Hu.

Hmm… Dacă nu i-aş cunoaşte, aş crede că… Că ce? Ca Ju spune că e normal că bunele mele rezultate în muncă să fie recunoscute printr-o delegaţie?

Sau că Chang Hu mă va însoţi în situaţia actuală, doar ca să nu fiu singur printre străini?

Asta au spus sau asta am dorit eu să aud?

Nu mai contează, mâine plecăm toţi trei spre Provincia Ganzhou!

Sfârşitul capitolului 2: Curtea Imperială

6 comentarii

  1. Bravo, bravo! Parcă am urmărit un film, Mihai! Sper că ai dus scenariul până la capăt înainte de a ni-l arăta și nouă. Am constatat din experiență că merge mult mai bine astfel. Ce mai! Sunt foarte încântat de cum ți-a ieșit. Gata cu șeriful federal, acum ești mare strateg împărătesc. Abia aștept episodul următor. Ah! Să nu uit… La mulți ani doamnei tale, Dai Yu, Prințesa de Jad Negru!

    • Scenariul e terminat… nu mă incumet eu ca altii, gen Racolta Petru sau chiar tu sa incep ceva, nestiind daca pot duce pana la capat.
      Ahh.. si Printesa si-a pierdut de multa vreme parola de la blog si trebuie candva sa anunte pe Imparatul WordPress-ului ca doreste o alta parola, ca sa iti poata multumi personal.
      Apropo, faptul ca te-am pus la egalitate cu Racolta P e un compliment sa stii 😀

    • Multumesc mult, Condei! E tare fain cum gasesti mereu cuvinte frumoase si potrivite pentru fiecare 🤗 Imi plac tare mult comentariile tale, intregesc mereu povestea si nu uiti niciodata sa adaugi si un strop de bunatate acolo 🤗

      • Chiar acum citeam noul episod…. Probabil că genul acesta de povestire istorică este pe gustul meu de îmi produce atâta satisfacție. Mihai este într-adevăr talentat și dozează foarte bine suspansul, plus că încadrează excelent firul epic în tabloul ambiant. De-asta și ziceam că lectura sa parcă mă pune în fața unui film.
        Mă bucur foarte mult Dana, că am în sfârșit prilejul să îți vorbesc personal, astăzi chiar fiind în data de 17.09. Ca un soț îndrăgostit ce este, el amintea evenimentul cu o săptămână mai devreme 🙂 La mulți ani sănătoși îți doresc, să fiți fericiți, iubitori ca și acum, și să vă bucurați împreună de devenirea artistică a maestrului Hai-Hui!

  2. Multumim frumos pentru ganduri bune 😊 si pentru ca nu stim o zi anume cand am putea sa le intoarcem catre tine, iti dorim si noi sanatate si multa bucurie…. si nu in ultimul rand, spor la tesut povesti frumoase pe care asteptam cu nerabdare sa le citim 😊

Lasă un răspuns la condeiblog Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.