Rază de Lună Cap. 3: Provincia Guanzhou

Capitolul 3: Provincia Guanzhou

 

Întradevar, Sheng bătrânul Dregător al taxelor din Guanzhou era foarte bolnav asta împiedicându-l să-şi exercite funcţia.

În biroul lui am găsit hârtii în dezordine, vrafuri de acte şi lucrări de calcul ale taxelor neterminate. Dările către stat nu erau plătite de luni de zile, ţăranii nu ştiau cât mai au de plată sau dacă mai au de plătit ceva, iar împrumuturile date din visteria provinciei nu erau returnate la timp şi circulaţia argintului atât de necesar plăţilor şi dezvoltării era blocată.

Toate astea pentru că Sheng era bolnav de multă vreme, dar a ascuns lucrul acesta de teamă să nu îi fie trimis vreun înlocuitor. Când şi-a dat seama că nu mai face faţă era deja prea târziu, se îmbolnăvise grav şi alţi slujbaşi au anunţat la curte că e mare nevoie de ajutor.

Ajutorul a sosit! Suntem noi… cei trei băieţi ce se uită acum speriaţi la mormanul de acte de pe mese şi podele.

– O vom lua metodic. Chang Hu cât de bine ai început să te descurci cu cifrele?

– N-ai să crezi Lu Yanjing, dar ceilalţi încasatori de taxe mi-au spus că am fost născut pentru asta.

– E perfect! Vom lucra separat şi asta înseamnă că vom termina de două ori mai repede. Nu uitaţi! Cu cât mai rapid vom da gata vraful ăsta de acte, cu atât ne vom întoarce mai repede în capitală.

– Deja îţi e dor de capitală? Sau de altcineva? rânjeşte la mine Ju aşezat pe podele, că scaune încă nu aveam libere.

– Nu îmi dau seama ce insinuezi, Ju… şi ca să schimb discuţia:

– Dar ce faci acolo cu acele acte, de le tot muţi de colo colo?

– Lu Yanjing, poate că nu ştiu eu să citesc sau să socotesc. Dar culorile stampilelor şi formele caracterelor chinezesti ştiu să le deosebesc şi întinse mâna spre grămăjoarele de hârtii.

Cât am umblat prin birou cu Chang Hu plângându-ne de milă, Ju acolo jos pe podele, sorta în joacă precum un copil hârtiile: Asta pătrată aici, asta dreptunghiulară cu ştampila roşie aici şi hârtia mai închisă la culoare cu ştampila verde în altă grămadă. Erau deja despărţite câteva taxe ale ţăranilor, de taxe ale meşteşugarilor şi alte facturi.

– Minunat Ju, minunat! Asta vei face. Eşti însărcinat cu munca de jos… pe jos! şi toţi trei am izbucnit în râs.

Cât ne-au lipsit aceste zile în care sa fim împreună  de dimineaţă până seară, exact ca pe frontul mongol. Nu mai era nimic altceva să ne distragă atenţia, nici Fang, nici Prinţese de Jad sau tentaţia cârciumilor din capitală. Ne simţeam mult mai în largul nostru aici, la ţară printre ţărani.

După zile întregi de muncă asiduă, rezultatele încep timid să apară. Dezordinea din hârtii dispare acum fiind aşezate de către Ju pe tipuri de taxe, de meserii sau chiar de sume. Fără să vrea tot întrebându-ne pe mine şi pe Chang Hu, ce fac cu factura asta, sau uite… aici caracterele seamănă între ele deci le pun la un loc, a învăţat să citească titluri de propietate, nume de localnici precum şi unele numere, asta sporindu-ne şi mai mult productivitatea.

Arginţii au început iar să plece spre capitală pentru ca apoi să revină sub formă de împrumuturi pentru mici afaceri. Era momentul pentru o pauză. Dar din păcate era o pauză de lucru.

Tot mânuind actele şi cifrele atât eu cât şi Chang Hu ne-am dat seama că ceva e în neregulă. Chinezii de prin părţile acestea aveau o producţie infimă de orez iar traiul lor era bazat doar pe legume şi fructe. Sănătoase nu zic nu, dar total neîndestulătoare pentru un popor numeros ca al nostru. Iar noi ne-am hotărât să aflăm cauza.

Când am ajuns în provincie acum câteva săptămâni caii noştri au urcat pe un drum în serpentină pe acest podiş unde îşi au casele şi terenurile ţăranii. Dar apa atât de necesară orezului nu era îndeajuns pe podişul plat, iar ţăranii schimbau cu alte provincii legumele şi fructele pe orez. Era bine şi aşa dar ar fi fost de preferat să-l cultivăm chiar noi, aici sus pe podiş. Schimburile cu celelalte provincii sărace în legume s-ar fi transformat în negoţ, ceea ce însemna apoi taxe adunate. Orezul de aici ar fi hrănit mai bine ţăranii, iar excesul de recoltă putea fi vândut şi asta însemna şi mai multe taxe şi impozite ce se vor aduna în visteria imperială. Deja gândeam ca un adevărat Dregător taxator. Nu a greşit Fang când m-a trimis aici!

Am verificat cu ochii noştri şi s-a adeverit că puţurile pe podiş erau rare şi scoteau apa de la adâncime prea mare. Livezile erau puţine, fiecare ţăran limitându-se să cultive la câtă apă ar putea scoate şi transporta pentru udat. Restul terenurilor erau goale, aride şi pline de ierburi uscate. Asta nu putea rămâne aşa. Trebuia făcut ceva.

Jos în vale la poalele podişului am găsit un pârâu lat de 10 picioare ce curgea repezit, iar acum îl privim toţi trei.

– Uite, apă avem destulă! Vreo idee băieţi cum să urcăm apa asta sus? întreb.

– Cu sfori, multe găleţi, boi şi moară pe o schelă de bambus, spuse Chang Hu privind peretele de stâncă de deasupra noastră ce avea o distanţă verticală până pe podiş cam de 50 picioare. Am văzut aşa ceva într-un sat vecin cu al meu.

– Ar putea funcţiona dar numai pe timpul zilei cât sunt oameni să supravegheze boii, să umple ciuturele şi alţii să le golească. Orezul are nevoie de apă continuă, nu cu găleata, îl combat pe Chang Hu.

– Vă mai amintiţi din copilărie când obişnuiam să facem ţâşnitori de apă, un fel de fântâni arteziene din tuburi groase de bambus şi apă adusă forţat din râu pe un traseu îngustat?

Cei doi mă privesc atent şi spun la unison:

– Nu. Poate tu să fi văzut aşa ceva, noi aveam casele la depărtare de firul raului Quon. Apă aveam destulă deoarece terenurile erau joase şi se inundau uşor, dar cu acces greu la firul apei.

– Aş vrea să încerc chiar aici cu acest râu să vedem ce se întâmplă. Hai în sat să căutăm un tâmplar să ne dea unelte şi poate mai găsim câteva ajutoare.

Până să plecăm în sat să căutăm tâmplar, Ju ce era expert în confecţionarea de pipe din lemn de bambus, s-a oferit să facă una la repezeală. I-am cerut să fie cât mai mare, măcar cât un băţ de luptă. Unelte avea doar sabie şi pumnal şi într-un ceas aveam gata imensa pipă, în fapt un tub gol de bambus. Am aruncat în pârâu pietre mari obligându-i cursul să se îngusteze şi să-şi mărească debitul, iar apoi am înfipt uriaşa pipă de bambus în apă proptită dedesubt cu pietre. Neavând unde să se ducă, mare parte din apă a început să urce prin bambus şi a ţâşnit pe la capătul celălalt cu o oarecare putere şi la o depărtare de câteva picioare. Dacă o ridicăm mai sus jetul scădea până se oprea definitiv.

Demonstraţia mea i-a convins că merită osteneala, iar Ju deja se dezbrăcase şi acum era băgat în jetul de apă rece ca gheaţa ce curgea ca dintr-o ţeavă. Eram convinşi că ideea va da rezultate!

Tâmplarul când a auzit ce vrem de la el, a spus da şi ne-a stabilit un tarif pentru fiecare zi de muncă. La asta nu ne gândisem, că trebuie să şi plătim pe cineva. Dregător eram, dar nu puteam da ordine ca un Guvernator al provinciei şi asta însemna că trebuie să-l plătim. Ne-am uitat toţi trei unii la alţii, ne-am măsurat braţele să vedem dacă avem suficienţi muşchi să ne înhămăm singuri la aşa ceva şi ne-am dezumflat. Ce aveam eu de gând să fac necesita păduri întregi de bambus tăiate şi cioplite, schele construite şi pietre cărate. Apa trebuia forţată să urce în serpentină puţin câte puţin pe o lungime cam de jumatate de Li prin ţevi de bambus îmbinate între ele. Plus că doream să pun mai multe ţevi una lângă alta, zece dacă aş fi reuşit.

Cum visteria provinciei începea să se umple m-am gândit să le propun ţăranilor un stimulent şi să-i chem la muncă fără să-i plătesc.

Le voi oferi pentru deschiderea unei afaceri în agricultură bazată pe cultură de orez, împrumuturi fără dobândă dacă îl returnează într-un an de zile şi scutire tot de un an de la plata taxelor pe orezul ce l-ar putea cultiva si recolta de pe podiş. Însă în anul doi de cultivare taxa datorată curţii imperiale, le creştea cu 10 procente faţă de cea obişnuită.

Ştiam eu că dacă le aduc apă sus pe podiş chiar dacă nu le iau taxe pe orez un an de zile, o să le iau taxe dublate sau triplate de pe legume şi fructe, cărora le va creşte imediat producţia prin abundenţa apei.

Citisem despre această tactică ce mai fusese aplicată în alte localităţi, dar fără rezultate bune iar eşecul ideii l-am observat chiar în actele ce le prelucram în biroul meu de la curtea imperială. Ţăranii împrumutaseră argint cu scutire de dobândă ca să-şi deschidă afaceri din care ar fi plătit împrumutul, dar şi-au luat boi, căruţe s-au i-au cheltuit prin cârciumi. Iar peste un an când Dregătorii taxatori s-au sesizat că argintul nu se întoarce au trimis colectorii de taxe , ce i-au falimentat pe acei sărmani oameni sau i-au aruncat prin închisori.

Trebuia cumva să le explic ce înseamnă să iei argint din visteria imperială şi obligaţia returnării lui la timp.

Iar faptul că aş putea lăsa în urma mea orezarii verzi şi mănoase, mă înflăcărase aşa de tare încât totul ajunsese un ţel personal.

După ce am pus câteva afişe prin sate şi prin pieţe cu oferta mea de muncă, contra credite şi scutiri de taxe m-am pus pe aşteptat.

Iar aşteptarea a durat fix până a doua zi.

Locuiam toţi trei în aceeaşi casă unde aveam şi biroul de Dregător, casa ce era suficient de mare şi pe deasupra beneficiam de serviciile bucătăresei şi menajerei lui Sheng, fostul dregător acum bătrân şi grav bolnav. Posibil pe moarte din ce auzisem.

Mâncam micul dejun şi ne pregăteam să intrăm în biroul unde petreceam orele dimineţii, după care ştiam că o să aveam liber toată ziua, pentru că adusesem toate actele la zi.

Menajera intră grăbită în bucătărie apoi vorbi cu bucătăreasa ce îmi spuse:

– Excelenţă, să ştiţi că trebuie să grăbiţi luatul mesei. Sunteţi aşteptat!

De multe ori i-am spus să-mi spună simplu Lu Yanjing, dar nu vrea să înţeleagă. Aşa îi spunea lui Sheng, aşa îmi va spune şi mie.

Mă obişnuisem să vină ţărani şi afacerişti la birou,  dar aveam zile stabilite pentru audienţe. Iar astăzi nu era una dintre ele.

– Cine mă aşteaptă? întreb mirat.

– Să tot fie câteva zeci de oameni în curte şi încă pe atât pe stradă.

Ne-am repezit toţi trei de la masă şi ne-am uitat pe fereastra bucătăriei. Curtea era plină!

O săptămână au venit în continuu, de nu izbuteam să-i înregistrăm pe toţi în cadastre şi caiete până la închiderea biroului. I-am chestionat pe fiecare în parte şi toţi păreau că înţeleseseră exact ce aveau de făcut şi de plătit. Atunci care era misterul acestei abundenţe de ţărani la uşa mea?

Răspunsul era simplu: Orezul!

Când au auzit ţăranii că există o posibilitate cu mari şanse de reuşită să aibă apă din abundenţă sus pe podiş şi să-şi planteze orez după plac, s-au mobilizat cu toţii. Orezul e hrana şi bogăţia Chinei iar ţăranul ştie de importanţa lui şi cât de uşor treci prin viaţă şi prin iarnă cu hambarul plin de orez.

După şapte zile am oprit înscrierile la credite. Nu mai aveam nevoie de oameni, erau deja 100 de persoane înscrise pe liste iar eu nu aveam de gând să dau chiar tot argintul imperiului ţăranilor din Guanzhou.

Cine nu s-a grăbit a rămas pe dinafară, dar măcar se mângâia cu ideea că de apa adusă va beneficia şi el şi asta chiar pe gratis.

Printre cei înscrişi pe liste era şi tâmplarul nostru precum şi podari ce puteau face unele calcule. Calcule pe care am încercat în câteva seri să le facem chiar noi, eu şi Chang Hu dar a fost cu neputinţă. Lungimea ţevilor, gradul de înclinare, grosimea schelei ce pe alocuri avea nevoie de arbori solizi şi nu de beţe de bambus şi altele. Tot ce am făcut noi au fost desene şi schiţe ca să înţeleagă ce au de făcut. Au privit şi ţeava lui Ju ce încă mai era înfiptă printre pietre şi din care apa ţâşnea cu debit puternic şi constant, de care copii sătenilor aflaseră şi se bălăceau zilnic sub ea.

Evident că apa mai scăpa şi pe lângă ţeavă dar tocmai aici era secretul: să reuşim să captăm cât mai multă apă cu un debit cât mai mare, dar în acelaşi timp să curgă apă şi pe lângă ţevi, pentru ca apa să nu o ia înapoi şi să îşi formeze alt curs. Noi aveam nevoie doar de o parte din acel debit.

În sfârşit, lucrările au început supravegheate de oameni mai competenţi ca noi în ale construcţiilor, aşa că i-am scris o scrisoare lui Xing Yu. Spre ruşinea mea era prima scrisoare. Nu uitasem de ea, dar muncisem enorm să scot la lumina acest birou de colectare a taxelor.

I-am scris tot ce s-a întâmplat aici, cu actele găsite în neregulă şi de ideea mea cu ţevile pentru a face posibilă plantarea de orez pe podiş, unde îşi au casele mare parte a locuitorilor provinciei Guanzhou.

Răspunsul a venit destul de repede, într-o epistolă foarte lungă…

Chiar crezuse că am uitat de ea şi era supărată că nu mi-am ţinut promisiunea de ai scrie cât de des pot. Micuţa de Xing Yu, m-am gândit eu, cum am amărât-o fără să vreau. Nici nu mă gândisem să-i cer scuze în scrisoare că am întârziat cu scrierile mele către ea, iar acum mă simţeam cumplit de vinovat.

Continui să citesc mai departe iar ea îmi povesteşte despre dragonul meu ce încă e întreg, deşi floarea gură de tigru de la capăt s-a ofilit dar ea se duce des în Grădina Orhideelor şi culege mereu o altă floare nouă. Şi aşa cum i-am spus dragonul de hârtie îi apără visele şi mereu o duce peste noapte în locuri magice unde de multe ori mă găseşte chiar şi pe mine. Mă îndrăgise tot atât de mult, cât prinsesem şi eu drag de ea. Dar nimic în scrisoare despre Dai Yu…

Mergeam cu băieţii destul de des să vedem stadiul lucrărilor acelor apeducte romane cum le numisem eu pompos, deşi erau doar ţevi de bambus goale pe dinăuntru şi îmbinate, nicidecum canale de piatră tăiate şi zidite. Construcţia ţevilor mergea rapid şi nu prea. Cum ţevile trebuiau să ia curba drumului de căruţe, necesitau să fie încălzite şi curbate. Iar pentru a rezista curburii şi după răcire, bambusul era obligatoriu să fie uscat. Uscarea lor, apoi găurirea pe dinăuntru şi curbarea lor, ne luau timp preţios. Din fericire timp aveam, precum şi multă forţă de muncă.

Într-una din acele zile când verificam toţi trei lucrările, am aflat o veste ce se împrăştia ca o furtună de nisip în deşert, de-a lungul Împărăţiei Chinei. Negustorii veneau deseori din satele învecinate urcând spre noi, aşa cum şi ţăranii noştri coborau cu legume şi mărfuri spre ei, fiecare purtând veşti aflate în propriile sate.  Iar atunci când din gură în gură s-a aflat vestea, a avut un efect devastator şi în câteva minute în valea mea înţesată de zgomote şi muncitori nu se mai auzea nimic, doar sunetul pârâului din vale.

Cu toţi tăceau şi murmurau speriaţi, vestea ce căzuse ca un trăznet în creştetele tuturor chinezilor:

– Împăratul de Jad Gan Yu, a fost asasinat!

Eu, Chang Hu şi Ju la început nu am crezut, pentru că ştiam că nu ar fi fost posibil aşa ceva. Veneam toţi trei din capitală şi văzusem cu toţii  şi mai ales eu, ce gardă are palatul imperial şi cât de greu te poţi apropia de Împăratul de Jad. Toată ziua chiar am crezut că e doar un zvon, o bârfă vorbită pe la colţurile caselor. Dar din păcate cu cât veneau mai mulţi negustori spre Guanzhou unii chiar din capitală, cu atât se întărea zvonul ce devenea fapt real.

Cât de singure trebuie să se simtă acum cele două Prinţese. Tatăl le-a fost asasinat, iar de mamă toată viaţa lor nu au avut şi nici au habar. Cumplit!

Munca la schele s-a oprit în acea zi şi toţi comentau ce s-a întâmplat şi ce va fi mai departe.

Ce va fi, ştiam cu toţii. Următoarea la conducerea Chinei e fiica cea mare, Prinţesa Dai Yu. După înmormântarea Împăratului şi perioada de doliu ea va fi încoronată ca cea de-a şasea Împărateasă de Jad a Chinei. Încoronarea lui Dai Yu nu ar fi trebuit să se întample neapărat la moartea Împaratului, ci ar fi putut avea loc atunci când el ar fi renunţat la putere din motive de sănătate sau pur si simplu ca să îi cedeze tronul lui Dai Yu. Se mai întâmplase de-a lungul istoriei ca unii Împaraţi sa se retragă din functie, dar din păcate acum erau evenimente neprevăzute la mijloc…

Stăm pe marginea drumului de ţară ce urcă lin şi prăfos spre satul nostru şi discutăm ştirea. Eu sunt aşezat deoparte cu gândurile mele către Prinţese când îi aud pe băieţi ciondănindu-se cu voce destul de ridicată. Nu-mi amintesc să ne fi certat vreodată între noi, nimic nu ne-a supărat chiar atât de tare.

Dar totuşi acum Ju urlă la Chang Hu, să-l lase să treacă:

– Lasă-mă să trec Chang Hu, că te arunc în prăpastie. Trebuie să-i spun asta!

– Şi dacă nu are nicio legătură? îi ţinea piept Chang Hu împingându-l în piept.

Ju se forţa ca un taur cu pieptul în afară, fără însă să pună mâna pe Channg Hu. Aşa gras cum era, Ju era teribil de puternic şi îi era de ajuns o sforţare şi l-ar fi ridicat de la pământ, dacă nu chiar l-ar fi azvârlit în prăpastie pe Chang Hu.

– Trebuia să-i spunem de acum mult timp, tot ceea ce ai văzut şi ce-ai auzit, îl înfrunta Ju.

Cârciuma din capitală, discuţia celor doi întreruptă de mine şi despre care nu au vorbit nimic niciodată, pare să fie motivul certei, îmi dau eu seama. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat!

– Tovarăşi, prieteni… uşurel! Haideţi să ne calmăm cu toţii. Dacă e ceva ce ar trebui să-mi împărtăşiţi, acum e momentul cel mai potrivit, nu credeţi? Deja am aflat veşti înfiorătoare, ce aş putea auzi mai grav de atât?

Iar Chang Hu îşi începu mărturisirea spăşit:

– Acum mult timp cam cu o săptămână înainte să fii trimis aici în Guanzhou, am prins o discuţie între Fang şi alţi câţiva nobili ce nu îmi sunt cunoscuţi după nume, dar după figură da. Veneau frecvent la Fang şi se încuiau în biroul lui pentru ore întregi şi nu ştiu ce discutau. Dar cum eu fiind învăţăcel pe acolo, de multe ori duceam acte dintr-un birou în altul, ca să nu se mai ridice ceilalţi Dregători de pe scaunele lor. Trăgeau de un clopoţel şi eu mă prezentam să le preiau actele. Ei bine, într-o zi a sunat clopoţelul lui Fang. Mergeam destul de des la el să iau acte, cred că mai des ca tine, Lu Yanjing. Deschid uşa şi intru în birou. Nobilii şi Fang erau aplecaţi deasupra biroului şi bifau nume de persoane la care comentau câte ceva. Îmi amintesc clar două nume: Unul dintre ele era al tău, Lu Yanjing.

– Al meu, sar speriat cât colo.

– Al tău, da! Dar poate nu însemna mare lucru au fost doar câteva cuvinte prinse în grabă.

– Să le aud, Chang Hu!

– Au sunat exact aşa: “Sheng Li e cu noi, rămâne! Lu Yanjing, trebuie trimis de aici!”   Atât… Iar frazele au fost rostite de Fang.

– Altceva? Te-au văzut?

– Da, m-au văzut şi au părut supăraţi că i-am întrerupt, dar le-am spus că a fost sunat clopoţelul. Atunci Fang i s-a adresat unuia dintre nobili să ia mâinile din zona butonului soneriei. Nu am auzit exact, dar parcă i-a rostit şi numele, Zhu sau Zhong.

– Asta înseamnă că avem trei nume şi nu două, răspund eu.

De ce oare ar fi spus Fang că eu trebuie să fiu trimis de acolo? Fang care m-a ajutat în toată cariera mea? Care m-a scăpat de armată? Eu am văzut plecarea mea aici ca o avansare, ca o imensă dovadă de încredere… Plus că…

Sunt întrerupt din gânduri de Ju:

– Spune şi ultimul cuvânt Chang Hu! Spune-l!

– Bine. Eram deja plecat spre ieşire când am mai zăbovit pentru o secundă, cu uşa întredeschisă şi s-a auzit cuvântul: “Împăratul”. M-am speriat să nu îşi dea seama că nu am închis încă uşa şi am fugit de acolo.

Hmm… Împăratul! şi îmi reiau firul gândurilor. Nobili ce vorbesc despre Împărat nu e ceva anormal. Că au spus numele meu, iar nu e ciudat: sunt angajat acolo şi aveau nevoie de cineva să fie trimis în această provincie. Dar figura gânditoare a lui Fang ce mă urmărea când plecam cu garda imperială spre Grădina Orhideelor ce rost avea? Niciodată nu m-a întrebat de ce vin gărzile după mine, dar la relaţiile lui cu siguranţă a putut afla foarte uşor, unde merg şi cu cine mă întâlnesc. Ar mai fi cărţile filosofice despre Confucius şi micile remarci aruncate în discuţie despre Împărat şi refuzul lui de a imbratisa Confucianismul.

– Pe toate statuile lui Buddha, e un complot la mijloc! Fang cu siguranţă e implicat! le-am mărturisit băieţilor. Apoi le-am explicat logica mea şi toate discuţiile mele cu Fang despre dinastii, filosofi şi Analectele lui Confucius. La finalul discuţiei am concis cu toţii că asta trebuie să fie. Un complot! În urma căruia Gan Yu Împăratul de Jad, a fost asasinat.

Prin urmare şi Prinţesele de Jad erau în pericol!

M-am gândit să plec imediat în capitală, dar băieţii s-au opus. Dacă Fang m-a dorit plecat, nu ar fi deloc fericit să mă revadă încă nechemat de el la vechiul loc de muncă. Puteam fi chiar în pericol…

Prin urmare am hotărât să scriu o epistolă către Xing Yu în care să-mi exprim regretele morţii tatălui ei şi înăuntru să pun un alt mesaj sigilat pentru Dai Yu, pe care să îl înmâneze personal numai surorii sale, Dai Yu. Totodată i-am adus atras atenţia ca să o motivez şi să îi amintesc de discuţiile noastre, că acest lucru face parte din datorie şi din ceva ce trebuie să facă. Neîndeplinirea sarcinii ar putea avea consecinţe nedorite.

În mesajul către Dai Yu i-am scris cât mai în detaliu ce aflasem de la prietenii mei, după care i-am spus şi de discuţiile mele cu Fang. Dacă are nevoie de ajutorul lui Chang Hu să recunoască vreun nobil ce îl frecventa pe Fang, el va fi dispus să o ajute.

Trimit plicul pe căile obişnuite, nu doresc să atrag în alt fel atenţia asupra lui şi băieţii pleacă spre capitală. Se vor caza la un han din oraş, asta după ce Ju a insistat că acolo vrea să se cazeze, pentru că are de vorbit cu ceva domnişoare. Ştiam care domnişoare, le cunoşteam cu toţii!

Chang Hu şi Ju au plecat în aceeaşi zi spre capitală iar eu rămân în provincia Guanzhou să aştept veşti. Nu am ce face trebuie să-mi joc partea mea din acest plan făcut în grabă şi nu pot decât să sper că totul va merge bine şi Xing Yu să-i înmâneze plicul la timp surorii ei.

 

Sfârşitul Capitolului 3: Provincia Guanzhou

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.