CHEMAREA LUI KALANGU ( 1 ) – Cioturi

proză de Mihai Hai Hui

CHEMAREA LUI KALANGU ( 1 ) – Cioturi

Corabia se legăna alene în bătaia brizei leneşe, sufocante, ce deja începea să se simtă dinspre coasta Africii. În colţul amenajat special pentru ei, băştinaşii îşi petreceau ultimele zile de pe corabie lenevind la umbră şi urmărind delfinii sau bălăcindu-se în apa de mare pompată manual de către un băştinaş mai vânjos.

Umzali bătea cu podul palmelor în a sa tobă djembe şi se străduia să ţină ritmul cu valurile ce se spărgeau de coca navei. Îşi aminti ceva şi râse dezvelindu-şi dinţii albi, ascuţiţi şi sănătoşi înfipţi în gingii sângerii şi privi spre Bakabana prietenul său, dorind să-i spună ceva. Dar Bakabana picotea toropit de legănatul navei, obosit după multele luni de zile în care făcuse ce ştia el mai bine: să prelucreze lemnul. Palmele-i bătătorite cu degete groase, noduroase, pline de bătături în mijlocul palmelor i se odihneau mulţumite pe genunchi, dormind şi ele, fericite.

Le era mult mai bine aici pe corabie. În şarpele lung cu roţi de fier au stat săptămâni întregi înghesuiţi ca animalele, adunaţi unul în altul în vagoane vechi şi ruginite de pasageri, vagoanele mai noi fiind rezervate soldaţilor şi nevestelor lor. În timpul călătoriei în cele 4 vagoane rezervate băştinaşilor erau aduşi zilnic saci de alimente cu pâini uscate, fructe, carne sărată şi butoiaşe de apă. Apa niciodată nu era destulă. Carnea sărată era bună, dar apoi cerea apă din belşug. Bărbaţii beau doar la început înainte de masă şi apoi lăsau butoaiele în seama femeilor şi copiilor, întrucât ştiau că întotdeauna după sărătură va urma şi setea.

Realiză că şi acum îi e sete şi se ridică îndreptându-se spre ceilalţi congolezi. Umzali salută pe câţiva dintre ei, îşi umplu o cană mare de apă dintr-o găleată şi se sprijini de marginea navei privindu-şi compatrioţii.

Cei 267 de băştinaşi din diverse triburi ale regiunii Congo din Africa se reîntorceau acasă, după o lungă perioadă în care au fost expuşi timp de şase luni într-o imensă şi bizară expoziţie umană organizată în Bruxelles în anul 1897, la ordinele lui Leopold al II-lea.

Adunaţi de prin sate şi aduşi mai mult cu forţa de către soldaţii din Force Publique, nu s-au simţit nici sclavi, nici oameni liberi. Nici ei nu ştiau ce-au fost.

Unii dintre ei ar fi dorit să iasă din cuştile în care erau expuşi, ca să poată vizita palatele cu ziduri groase dimprejur sau să admire de aproape statuile de marmură ce îi dominau şi-i supravegheau înalte şi impunătoare, acolo în piaţa din centrul Bruxelles-ului

Dar nu le era îngăduit, instrucţiunile au fost clare atunci când au fost băgaţi în cuşti.

– Nu, nu suntem prizonieri! le traducea Umzali în limbajul bantu explicaţiile soldaţilor belgieni.

– Vom fi expuşi o perioadă ca şi exponate exotice doamnelor şi domnilor ce vor veni din întreaga lume, să ne vadă pe noi băştinaşii din Congo, supuşi ai regelui Leopold al II-lea, încheie el.

Fiecare băştinaş avea toată ziua câte ceva de meşterit. Cuştile erau mari semănând mai mult cu o curte îngrădită, burduşită la un capăt de materiale necesare băştinaşilor pentru construcţia colibelor de locuit. Bărbaţii tăiau, ciopleau şi cântau iar femeile găteau, ridicau şi lipeau colibe rotunde din chirpici roşu, ca şi cum ar fi încercat acolo în mijlocul civilizaţiei europene să ridice o mică tabără africană de la zero.

Pe Umzali îl aduseseră pentru că ştia să cânte foarte bine la djembe, o tobă tradiţională africană. Învăţase de mic de la vindecătorul satului Mboumba alături de care îşi petrecuse o mare parte din copilăria sa, aşa că aici Umzali în marea majoritate a timpului doar lovea cu podul palmelor în toba lui, învăluind toată piaţa într-o atmosferă mistică de ritmuri africane.

Bakabana prietenul său dulgher, i-o făurise chiar acolo în piaţa belgiană în doar câteva ore, sub ochii vizitatorilor ce murmurau admirativ. Dintr-un butuc gros începu să formeze un cilindru, mai mic la bază şi mai larg la capătul superior. Scobi atent interiorul şi când fu mulţumit de rezultat, astupase toba cu o piele de capră strânsă cu un inel de fier de gura tobei. Alte câteva sfori fură trase şi legate de jumătatea tobei cu un alt inel de fier. Umzali fu satisfăcut de rezultat atunci când bătu în pielea de capră şi strângând puţin câte puţin sforile, întocmai ca pe nişte corzi de chitară, obţinu sunetul perfect.

Mai urmară câteva gravuri laterale în vopseluri roşiatice şi toba fu gata, în aplauzele doamnelor cu rochii înfoiate ce lăsară umbreluţele de soare la picioare pentru a-şi putea pocni palmele înmănuşate.

Domnii cu monoclu pe nas şi pipe în gură, întoarseră doar puţin capul către consoartele lor nefiind deloc interesaţi de confecţionatul tobelor. Altceva îi interesa pe ei. Femeile africane!

Adunaţi ciorchine fără să le pese că şi-au părăsit nevestele şi ţiitoarele, stăteau lipiţi de zabrele salivând la vederea sânilor dezgoliţi şi la rontunjimile pubiene şi ale feselor ce se zăreau printre frunzele de palmier uscat ce le alcătuiau fustele… Aşa ceva, asemenea tinere goliciuni nu se văzuse niciodată în centrul Bruxelles-ului.

Umzali ce înţelegea limba stăpânirii, îi auzea cum strigă aluzii nesimţite tinerelor ce-şi fâţâiau ţâţele prin faţa bătrânilor şi tinerilor din înalta societate belgiană sau de pe unde mai veniseră aici, asta supărându-l peste măsură. Dar nu le putea spune nimic, doar limbajul bantu era admis în interiorul cuştilor…

Atunci demult, când miliţiile coloniale înarmate au început să cotrobăie prin fiecare trib anunţând sec că cei înzestraţi cu darul meşteşugului, gătitului, argăsitului pieilor sau te miri ce trebuie să-i însoţească, aproape nimeni nu se opuse. Bătrânii triburilor îi sfătuiră să accepte plecarea, şuşotind tainic între ei, părând că ştiu mai multe ca ceilalţi băştinaşi. Zvonuri ciudate despre soldaţii din Force Publique le ajunseseră tuturor la urechi, dar nimeni nu le dădea crezare.

Acele miliţii sosite parcă de nicăieri acum câţiva ani ocupaseră toate satele primprejur, dar totuşi nu se purtau prea urât cu băştinaşii. Dis de dimineaţă până să se crape de ziuă şi să nu mai poată munci de arşiţa soarelui Africii, soldaţii intrau printre colibe mărşăluind apăsat şi apoi băteau cu paturile puştilor în umerii de lemn ce le sprijineau colibele la intrare, strigând adunarea.

Încolonaţi, pâlcuri pâlcuri de băştinaşi congolezi plecau râzând şi sporavaind spre plantaţiile arborilor de cauciuc, ce ajunseseră prin decrete regale propietatea regelui belgian Leopold al II-lea, de unde extrăgeau valoroasa sevă de latex.

Crestau începând de la baza pomului câte o crăpătură în scoarţa copacului şi acesta începea timid să sângereze gros şi alburiu, culoarea albă contrastând puternic cu degetele lor. Atunci când arborele începea să-şi închidă crăpătura supurândă cicatrizându-şi rana, băştinaşii mutau găleţile din ce în ce mai sus palmă cu palmă, legându-le din nou cu sârme îndoite pe după pom şi crestând din nou copacul. Iar arborele de cauciuc îşi relua cursul lacrimilor cele albe şi-şi accepta resemnat soarta de a fi suspus zilnic caznelor dureroase.

Atâta timp cât îşi îndeplineau cota zilnică de butoiaşe pline cu lichidul alb lăptos, totul era bine pentru cei din trib.

***

– Oare pe pom îl doare atunci când îl tai, exact ca şi pe noi? întrebase Umzali copil fiind, pe Mboumba, vindecătorul satului.

Mboumba nu răspunse imediat, deşi mai degrabă ar fi voit să râdă zgomotos de întrebarea nevinovată a băiatului. Îl privi doar mai atent pe Umzali, încercând să afle de unde îi venise acest gând în căpşorul lui creţ, la doar cei câţiva anişori ai lui. Negreşit e ceva deosebit în el, îşi spuse atunci Mboumba. Privirea sclipitoare, inteligentă a micului congolez se rostogolea printre rafturile pline de rădăcini, leacuri sau pomezi iar el turuia încontinuu:

– Planta acesta la ce foloseşte? Dar pasta urât mirositoare din borcan din ce e făcută? şi tot aşa întrebare după întrebare Umzali cerea mereu lămuriri.

Mboumba îi tratase atunci rana de înţepătură de viespe pentru care maică-sa Lubuya îl adusese în coliba lui. Îl frecase pe înţepătură cu ierburi ce miroseau urât şi acru, iar el ţipase de durere la apăsarea pe umflatura ce i se iţea pe gleznă, din ce în ce mai mare, parcă acolo făcându-şi loc să crească un nou genunchi. Apoi îl unse cu o cremă puturoasă făcută pe loc din untură de antilopă, amestecată cu balegă de bivol sălbatic. Puse şi o mică faşă de jur împrejur şi-l îndemnă apoi pe micuţ:

– Hai încearcă să păşeşti Umzali, dă o raită pe afară şi vezi cum te simţi. Veninul trebuie să se împrăştie uniform în corp, ca să-ţi scadă durerea. Aleargă şi ţopăie primprejurul colibei mele de câteva ori, dar ai grijă să nu-ţi pierzi pansamentul. Şi să nu sperii iar vreo viespe să se ia după tine, râse Mboumba urmărindu-l cu privirea cu micuţul băştinaş cum păşea nesigur pe piciorul cu o gâlmă cât un pumn, apărută sub genunchiul stâng.

– N-ai grijă Lubuya, o să fie bine. E vânjos copilul tău, o să-i treacă. Când se înzdrăveneşte trimite-l la mine, să-i mai ostoiesc setea ce-i cutreieră mintea. E tare isteţ şi îl vreau pe lângă mine, hotărâse atunci Mboumba.

Peste un ceas când plecă spre casa aflată la marginea satului cu Umzali de mână, Lubuya nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Poate că Umzali va merge pe urmele lui Mboumba şi va învăţa arta vindecării. Şi ce respectat ar ajunge atunci băiatul ei cel neastâmpărat.

Cei doi copii ai ei erau iubiţi egal, fiecare atât cât trebuia. Băiatul era crescut ca şi bărbat adult încă de mic neavând nicio sarcină de făcut în casă, aşa ceva fiind foarte ruşinos pentru spiţa bărbătească africană. În schimb Yenga, sora lui cu doi ani mai mare, era muncită din greu aşa cum numai femeile africane o fac. Să fii femeie africană era tare greu. Fetele şi femeile muncesc laolaltă în case trebăluind şi gătind, tăind frunze de palmieri şi stuf de pe malul râului Congo ca să-şi acopere casele, pentru ca atunci când musonii vor lovi satul nicio picătură de apă să nu se scurgă în coliba rotundă din chirpici. Lutul roşu căzut de pe pereţii interiori şi exteriori era înlocuit tot de către fete şi femei, ori de câte ori era nevoie.

Bărbaţii se ocupau doar cu vânătoarea şi pescuitul, în rest stăteau la vorbe şi sfade zilnice.

Dar ani trecură şi Umzali nu deprinse meşteşugul vindecării. Vrăcitul, cu siguranţă nu era pentru el!

În timpul petrecut cu vindecătorul Mboumba doar punea ca de obicei, întrebări. Multe! Voia să ştie şi să cunoască totul. Despre cer şi stele, despre savană şi jungla deasă, despre leu şi despre antilopă. Dar mai ales despre oameni. Atât oamenii europeni, cât şi cei africani. Mboumba îi răspundea răbdător la fiecare întrebare, umplându-i buretele avid de cunoaştere al minţii lui Umzali, până într-o zi când hotărî că e cazul să treacă mai departe cu învăţătura lui.

– Umzali, astăzi o să-ţi dezvălui un mic secret. Până acum te-am învăţat toate tainele lumii, dar acum a venit timpul să înveţi lucruri noi. Urmează-mă, îi spuse vindecătorul Mboumba.

Merseră până în spatele colibei cele mari aflată în mijlocul satului în care nu locuia nimeni niciodată. Doar uneori se adunau acolo bătrânii satului şi şefii de triburi din tot Congo-ul să se tocmească, să pornească sau să curme războaie. Dădu la o parte un drug de lemn ce era lipit de casă, părând că-i susţine acoperişul şi îi arătă o gaură în chirpiciul roşu.

Umzali făcu ochii mari ruşinându-se. Adică a ajuns să-l considere fată? Ca pe Yenga soră-sa? Ce dorea oare de la el, să se apuce să o lipească cu lut şi balegă? Sângele îi năvălea tot mai mult în obrajii ce-i luaseră foc şi ochii tânărului vânjos ce acum numărau vreo 12 ani scăpărau fulgere. Ar fi vrut să-l înfrunte pe Mboumba, dar înţelepciunea căpătată de-a lungul anilor tot de la el, de la Mboumba vindecătorul, îl calmă. Se gândi de câte ori nu-l pusese la încercări mai grele şi pline de tâlc în trecut.

Aşa că atunci în faţa acelei găuri din coliba din centrul satului, îşi înghiţi toată furia şi vorbele ce îi veneau necontenit în cerul gurii şi încuviinţă, dând din cap a înţelegere. Mboumba zâmbi şi plecă ştiind ce va face tânărul mai departe, doar îl cunoştea atât de bine.

Exact cum se aştepta Mboumba, Umzali nici gând să se apropie de gaura aceea pe lumina zilei. Numai gândul că l-ar vedea fetele din sat, sau mai rău Yenga soră-sa pentru ca apoi să râdă de el, îl făcea să se sperie de gaura din zid mai ceva ca de vizuina leilor.

Şi ca un făcut femeile făcură toată ziua un du-te vino în coliba cea mare, să trebăluiască şi să aducă bucate. Pentru cine, asta nu putea şti…

Stătu toată ziua îmbufnat în colţul lui din coliba părinţilor şi abia când veni noaptea, îi veni curajul şi hotărî să iasă în sat. Fiecare se retrăsese deja în coliba lui, nici ţipenie de lume prin sat. Luă două găleţi şi un cuţit de pe masă şi ieşi tiptil pe uşă. Merse la lumina lunii până la malul apei şi taie dintr-un mal câţiva bulgari lipicioşi de lut roşu, atent la crocodilii de pe malul râului, apoi îşi umplu găleata jumătate cu lut şi ceva apă. Căută apoi cu piciorul baligi uscate de bivol pe pajiştea inundabilă de lângă râu şi bagă câteva în cealaltă găleata apoi nevăzut de nimeni merse tupilat numai pe la margini de sat, până ajunse în spatele colibei. Dădu drugul de lemn la o parte să măsoare gaura cu palma, ca să-şi dea seama de cât lut are nevoie să o astupe şi să se apuce de morfolit la chirpici în găleată. O geană de lumină răzbătea pe gaura din zid, ce era ascunsă vederilor celor de dinăuntru de un cuptor imens. Şi voci, multe voci grave se auzeau din colibă, dintre care unele nu erau de înţeles pentru el. Ascultă câtva timp până recunoscu vocea lui Mboumba ce îi atrase imediat atenţia:

– Ar trebui totuşi să ne gândim mai atent la propunerile domniei sale, Henry Stanley. Şi voi, înţelepţi şefi ai marilor triburi Mongo, Kongo, Loango și Teke ar trebui să cumpăniţi bine şi să observaţi cât de otrăvite sunt aceste daruri pe care ni le oferă cu atâta dărnicie şi bunăvoinţă exploratorul belgian. Întotdeauna ne-am avut bine cu oamenii albi europeni, dar haideţi să nu ne grăbim. Nu trebuie să ajungem la o înţelegere chiar acum.

– Mboumba apreciem sfatul tău şi îţi mulţumim că ne găzduieşti şi că eşti alături de noi în seara aceasta. Dar după cum vezi, eşti în minoritate. Toţi cei prezenţi aici vom semna şi vom fi de acord cu ce ne cere domnia sa Stanley. Până şi şeful tău de trib Sanga, va semna în numele tribului vostru, Luba. În definitiv ce se poate întâmpla? Traducătorul ne-a asigurat că sunt doar acorduri prin care îi lăsăm să vină în continuare în jungla noastră şi să înfiinţeze o tabără. Deci nimic important. Ba chiar ar fi benefic pentru noi să avem omul european mai aproape de noi, să putem face oarece negoţ şi schimburi mai uşor. Plus că ne-au promis că vor construi drumuri, spitale şi şcoli, nu-i aşa?

Din nou vocile străine şi neinteligibile se auziră, iar Umzali deduse că una ar putea fi a lui Henry Stanley, europeanul şi cealaltă cu accent din dialectul lingala al limbii bantu, părea că e traducătorul.

Ore în şir prin gaura din zid se zăriră umbre mişcătoare şi se auziră certuri ce dezbăteau probleme importante. Singurul ce se împotrivea era Mboumba. Dar ce să facă el singur?

După ce şi cea din urmă vorbă din colibă se stinse plecă şi Umzali spre casa lui, fără însă a mai astupa gaura din lutul colibei, nedumerit de ce auzise. Nu ştia că problemele oamenilor mari sunt atât de grave. Îşi dădu seama că Mboumba nu îl adusese acolo pentru a petici gaura din zid, ci pentru a asculta. De ce? Numai Mboumba ştia asta.

A doua zi când Umzali se întâlni cu vindecătorul, acesta îi aruncă priviri complice:

– Şi cum ţi-ai petrecut seara?

– Ascultând, răspunse Umzali.

– De bună seamă ai înţeles de ce te-am adus acolo. Ori de câte ori şefii de triburi sau bătrânii satelor se vor întâlni acolo, eşti binevenit să asculţi tot ceea ce vorbim. Asta până când… şi se opri brusc.

– Până când Mboumba? Până când?

– Până îţi va veni şi ţie timpul să-ţi spui părerile. Şi asta va veni foarte, foarte curând. Vremuri grele ne aşteaptă, ascultă la mine tinere Umzali. Iar tu trebuie să fii pregătit pentru cele ce vor urma.

Umzali îl ascultă şi încercă să-şi aducă aminte discuţia de noaptea trecută, dar fără însă a înţelege tâlcul celor petrecute.

Nimeni nu ştia că în acea noapte în spatele acelei găuri, se hotărâse soarta unui popor întreg!

Poate că Henry Stanley nu fusese de rea credinţă şi el doar urmase ordinele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, ce îi ceruse să pornească o expediţie în Congo şi să încheie unele acorduri cu şefii de triburi din zonă. Şefii de triburi ameţiţi şi orbiţi de cadourile europenilor, unele dintre ele chiar fără de valoare, nimicuri strălucitoare şi promisiuni măreţe… semnară acele hârtii din care nu înţeleseseră o iotă. Îşi puseseră doar degetul înmuiat în ocru pe hârtie, exact ca cei ce nu ştiau carte… Şi apoi şi acel traducător care s-a pus chezaş pentru Stanley le crescuse oarecum încrederea că fac un lucru bun. Nicidecum nu ştiau că s-au vândut cu totul.

Pe baza acelor acorduri cu şefii de triburi obţinute de Henry Stanley, Conferinţa de la Berlin din anul 1885 îi acorda regelui Leopold al II-lea al Belgiei, dreptul deplin de a administra după bunul plac tot Congo-ul. Dar ce administrare urmă!

Nu, nu fură făcuţi sclavi, ci doar obligaţi prin decret regal să muncească pe plantaţiile arborilor de cauciuc, iar seva lăptoasă era trimisă în Europa şi vândută pe bani frumoşi ce intrau în visteria personală a regelui Leopold al II-lea…

***

Când marinarul ce stătea de veghe strigă în sfârşit: – Pământ! după mai mult de 3 luni de navigat de-a lungul coastelor Africii şi Europei, Umzali nu se mai dezlipi de prova navei.

O larmă mare se iscă dimprejur când băştinaşii africani începură să chiuie de bucurie, dar el era surd şi orb la tot ceea ce-l înconjura. Surd ca o ureche ce tocmai nimerise lângă o puşcă ce-şi slobozise glontele şi orb ca un om ce a stat minute în şir cu ochii fix spre soare. În urechile lui Umzali răsunau doar sunetele junglei şi vedea doar animale forfotind prin tufişuri şi ape. Era acasă… după aproape un nesfârşit an şi jumătate de peregrinări prin Europa.

La ţărm corabia de lemn se lovi de doapele mari de plută, apoi se poticni legănându-se pentru ultima oară după care în sfârşit se opri.

– Am ajuns în Congo! îl întrerupse din visare Bakabana. În câteva minute vom pune piciorul pe pământ congolez, prietene Umzali. Îl strângea bine pe după umeri pe cel cu care copilărise şi trăise în satul lor de pe malul raului Congo.

Corabia oprise în ultimul mare port în oraşul Boma, iar cei doi începură să coboare de pe navă împreună cu ceilalţi băştinaşi, ca să caute o barcă mai mică ce mergea înspre satul lor Dembari, aflat în susul râului spre Matadi.

Doar ei doi erau din acel sat, restul băştinaşilor erau de prin alte sate răsfirate de-a lungul râului Congo sau mai de prin adâncul junglei. Dar totuşi lucru ciudat, nicio barcă nu urca spre Matadi.

– Care să fie cauza Umzali? De ce nu găsim barcă spre satul nostru?

Umzali nu scosese un cuvânt de când acostaseră în Boma. Detalii mărunte fără importanţă pentru alţii le observase cât au navigat apropiaţi de ţărm şi atunci când au coborât de pe corabie. În primul rând mercenarii din Force Publique erau cu mai mulţi ca de obicei şi păreau că se poartă foarte brutal cu băştinaşii congolezi. Şi încă ceva ce zărise doar pentru câteva secunde, dar nu, nu putea fi adevărat! Soldaţi încolonaţi doi câte doi ce cărau între ei coşuri de nuiele, în care i se păru că zărise ceva. Ce… nici el nu putea fi sigur, corabia alunecase mult prea repede şi totul dispăruse vederii lui.

După o vreme în care întrebară pe toţi barcagii, un bătrân marinar belgian se apropie de ei:

– Am auzit că vreţi să urcaţi spre Matadi, aşa e?

Umzali îi privi faţa bărboasă, arsă de soare:

– Intradevar asta dorim, dar nu găsim nicio barcă să ne ducă până acolo!

– Vă iau eu în barca mea! Doar că trebuie să staţi în cală. Nu vreau să am probleme!

Fie şi în cală. Barca era suficient de mare ca să aibă o cală sub punte. Măcar să ajungă odată acasă în micul lor sat Dembari, asta era tot ce-şi doreau amândoi. Toţi băştinaşii de pe malul raului îşi preferau propriile pirogi lungi din lemn scobit, unui drum pe poteci rar umblate prin junglă. Dar până la pirogile lor din sat aveau nevoie de acest marinar.

În câteva ore Umzali şi Bakabana erau acasă, dar satul nu mai era nicidecum ce a fost. Toate casele rotunde din chirpici roşu erau fantomatice, pustii şi liniştite. Nici urmă de părinţi sau de Yenga, soră-sa. Umzali dădu fuga la coliba vindecătorului Mboumba dar şi aceasta era goală. Borcanele cu pomezi şi leacuri stăteau nemişcate pe mese şi rafturi, de parcă cineva plecase de acolo în grabă mare.

O luă atunci spre plantaţia de arbori de cauciuc dar o găsi părăsită şi în paragină. Seva lăptoasă de latex umpluse găleţile scorojite de tablă şi se scursese de-a lungul copacilor, întărindu-se în dâre albe şi lungi.

Umzali îndrăgea nespus de mult arborii de cauciuc şi nu înţelegea de ce nu e nimeni să muncească pe plantaţie.

Privi găleţile pline şi îşi aminti de vremurile când la rândul lui muncise aici, printre arborii acum deja cu mult mai înalţi. Atunci când nimeni nu se uita, îşi înmuia înadins palma până la încheietură în găleata umplută peste noapte cu seva lăptoasă. Mâna îi dispărea brusc în albul lucios şi cremos al sângelui de arbore de cauciuc, retezându-i-o de la încheietură. Îşi privea cu groază ciotul rămas în afara pojghiţei groase, neputând străbate cu privirea albul intens al sevei de latex, spre a-şi zări propria palma. Senzaţia era una fantomatică. Indiferent de cât de tulbure era apa unui râu sau a unei găleţi cu apă pe unde şi-a mai cufundat palmele, tot le mai vedea cât de cât. Dar acolo în găleata cea scorojita şi îndoită într-o parte după forma copacului spre a nu se pierde nicio picătură de lapte de cauciuc, ei bine acolo mâna îi dispărea complet. Acum avea palmă, acum nu mai avea palmă!

Se cutremură îngrozit la revenirea acelei amintiri, ca după trezirea dintr-un coşmar ce prevestea apropierea multor rele.

Îşi reluă căutarea prin satul acesta bântuit până i se păru că aude ceva, înspre casa lui Bakabana. Se despărţiseră şi fiecare o luase spre coliba lui, iar acum îi auzea pe undeva în apropiere strigătele înfundate.

Umzali dădu fuga spre sursa zgomotelor iar ce văzu acolo îl umplu de groază, înţepenindu-l.

Bakabana se zavarcolea pe pământ de durere, iar ţipetele îi erau înfundate de căluşul grosolan legat pe după ceafă. O baltă de sânge se lăţea sub el în timp ce încerca disperat să-şi acopere cu palma dreaptă ciotul mâinii stângi, din care îi ţâşnea un izvor de sânge… Lângă el erau doi soldaţi belgieni din miliţia colonială Force Publique, iar unul ţinea într-o mână o macetă însângerată, iar în cealaltă atârnată şi spânzurată, era palma stângă a prietenului Bakabana din care sângele încă mai picura.

Nu ştia ce să facă, să intervină sau să fugă. Arme nu găsise pe nicăieri nici măcar în coliba lui, iar soldaţii erau înarmaţi cu puşti şi macete, aşa că stătea în continuare lipit de peretele colibei incapabil să facă vreo mişcare.

– Să i-o tăiem şi pe cealaltă, spuse sergentul ce stătea cu puşca îndreptată spre Bakabana. Vom fi astfel plătiţi dublu. Eu o să cer două gloanţe drept recompensă, ca bani am tot primit. Cu ele poate am noroc să împuşc vreun rinocer sau elefant, sau măcar un leu pentru blană…

– Ştiu şi eu… veni răspunsul celui cu maceta însângerată. Îţi dai seama că dacă le tăiem ambele palme acestor nenorociţi, îi condamnam la moarte sigură!

– De când îţi pasă de băştinaşii ăştia, Bernard? Doar pentru asta te-ai înrolat în Miliţia Colonială, nu? Sau poate între timp ai devenit sentimental?!

Soldatul căruia îi fusese adresată întrebarea stătu un pic pe gânduri. Era tânăr, blond cu ochi albaştri şi cu obrajii încă neacoperiţi de barbă.

– Nu Sergent Pascal, nu-mi pasă! Dar e bine totuşi să mai păstrăm o urmă de umanitate în noi, din brutele ordinare ce-am devenit de când am ajuns în Africa asta blestemată. Cauciucul, fildeşul şi blănurile ne-au luat minţile, Pascal… Tu nu observi asta? şi îşi ridică mâna arătându-i bătrânului Pascal palma lui Bakabana. Între timp Bakabana probabil de durere, leşinase şi nu mai mişca.

Gestul lui Bernard de a ridica palma tăiată în sus îl sperie pe Umzali ce făcu un pas înapoi şi răsturnă un vas gol de lângă peretele colibei unde stătea lipit. Realiză că asta văzuse de pe vapor în acele coşuri ce le duceau mercenarii din Force Publique pe ţărmul din Boma. Palme! Palme umane! Palme de băştinaşi congolezi!

– Uite încă unul Bernard! Nu-l lăsa să-ţi scape, strigă Pascal şi o rupse la fugă spre Umzali. Dar Umzali nu fugea. Stătea nemişcat ca o căprioară şi se uita hipnotizat la scena aceea halucinantă din faţa lui, paralizat de frică.

Fu izbit în plină figură de patul de armă al lui Pascal şi sângele îi ţâşni din belşug pe nas. Se prăvăli la pământ iar acum bocancii lui Pascal i se repezeau când în burtă când spre faţa ce încerca zadarnic să şi-o apere cu mâinile.

Bernard îl opri:

– Lasă-l, sergent Pascal! Cruţă-l, nu-l omorî! Îi voi tăia şi ăstuia o palmă şi o să ai două, aşa cum ţi-ai dorit, Pascal. Bătrânul sergent se opri din loviturile de bocanci şi arătă spre palma dreaptă a lui Umzali.

– Lu’ ăsta i-o tai pe cea dreaptă! hotărî Pascal.

La auzul acestor vorbe Umzali se strânse ghemotoc ca un arici, încercând disperat să-şi ţină palmele adunate undeva înspre burta să le protejeze, dar un nou bocanc primit în faţă îl rostogoli pe spate. Ameţit după atâtea lovituri, mâinile i se despărţiră şi îi căzură inerte în laterale. Soarele îi bătea acum pe faţa plină de sânge ce curând îi fu umbrită de Bernard ce se apropiase de el. Se aplecă şi i se aşeză greu cu genunchiul pe mâna lui dreaptă şi-şi ridică maceta.

– Pe toţi sfinţii Bernard pune-i căluş, nu-i tăia aşa palma! Altfel o să zbiere împieliţatul ca din gură de şarpe şi o să-i stârnească ca pe viespi pe băştinaşii ce stau ascunşi prin tufişurile astea, izbucni Pascal privind îngrijorat undeva spre malul raului Congo.

Bernard se uită la Pascal şi nu-i răspunse… în schimb maceta i se lăsă fulgerător retezându-i palma dreaptă a lui Umzali.

Imaginile se derulau cu încetinitorul în ochii lui Umzali. Mâinile căzându-i în lături după ultima lovitură de bocanc a lui Pascal primită în plină figură, apăsarea genunchiului lui Bernard pe antebraţul drept şi privirea acestuia compătimitoare atunci când ridicase maceta. Văzuse cum Bernard s-a uitat blând spre el, parcă şoptindu-i să fie tare că nu o să-l doară, poate tocmai de aceea îi apăsa aşa de tare cu genunchiul pe antebraţ.

Auzise un pocnet de oase sfărâmate şi o secundă mai târziu Umzali îşi privea uluit palma cu degetele-i strânse ca un păianjen chircit, ce până mai adineaori fusese parte din trupul lui. Palma îi începuse apoi a-şi răsfira încet degetele, ce se relaxară brusc după retezare… undeva la câţiva centimetri de antebraţ. Câteva clipe se uită consternat la sângele ce-i ţâşnea din membrul amputat, neînţelegând pe deplin tot ce se întâmplă cu el şi abia atunci când Bernard se ridică în picioare durerea ascuţită începu să-i urce ca un impuls nervos dinspre braţ spre creier şi-l făcu să ţipe de durere. Urla şi se zvârcolea în timp ce îşi ţinea ciotul astupat cu palma stângă, încercând disperat să-şi oprească sângerarea…

– Te-am prevenit Bernard! Ţi-am spus să-i pui căluş! Să ne luăm tălpăşiţa cât mai repede de aici, tună Pascal şi se aplecă să culeagă din colbul înroşit de sânge membrul fără de viaţă al lui Umzali. În acel moment o suliţă venită de nicăieri i se înfipse în coapsa dreaptă şi încă una în spate şi-l prăvăli la pământ horcăind. O spumă roşiatică din plămânul perforat îi ţâşni pe nas şi gură, năclăindu-i barba blondă.

Soldatul cel tânăr se uită spre Pascal după care începu speriat de moarte să fugă printre colibe, dar după nici zece paşi un bolas, o sfoară cu doi bolovani la capete folosit în special la vânatul struţilor, i se încolăci de picioare şi-l rostogoli la pământ.

Umzali zări feţe cunoscute ce apar de după pereţii colibelor şi se apleacă asupra lui şi a lui Bakabana, apăsându-le bucăţi de cârpă peste resturile însângerate ale antebraţelor. Tuturor băştinaşilor ce veniseră în ajutorul lor, le atârnau pe lângă corp aproape inerte şi inutile, membre amputate, cicatrizate şi fără de palma.

Unul dintre congolezi, un micuţ pigmeu se îndreptă spre tânărul soldat Bernard ce se zbătea să scape din strânsoarea lasoului ce i se încolăcise pe picioare şi ridică suliţa să-l străpungă în piept, dar în acel moment Umzali se ridică în picioare şi strigă tunător:

– Opreşte-te! Nu-l omorî pe acel soldat! Lasă-l să trăiască!

Pigmeul se opri şi ascultător îşi lăsase suliţa într-o parte. Privirile tuturor se îndreptară spre el, spre Umzali, deoarece vocea lui sunase gravă şi poruncitoare întocmai ca a unui lider. Bernard profită de momentul de confuzie creat şi îşi dezlegă legătura de la picioare şi o luă la goană. Umzali îl privi mulţumit cum aleargă şi ochii au început să i se înceţoşeze atunci când se uită la ciotul antebraţului din care sângele şiroia cu putere prin bandajul de cârpe roşii. În acel moment leşină!

VA URMA

2 comentarii

  1. Colegul Condeiblog și-a exprimat dorința că ar vrea să primească de ziua lui o scriere de-a mea…
    El ar fi dorit sa fie ceva istoric și despre România. Grea sarcină, Condeiule, că știi cum e… Degeaba vrei tu despre România, dacă eu am inspirație despre Congo 😀
    Ahh… și de ce așa devreme? Păi dacă tot am terminat-o… nu era și păcat s-o țin deoparte încă o lunā și ceva? 😏

  2. Condei a cam lipsit o vreme de pe blog… 🙂 Și tocmai azi, când intru, ce descopăr? A fost ziua mea liberă într-adevăr, dar iată că de fapt era totuși chiar ziua mea aniversară, ori onomastică de Sf. Paraschiva (ce știam eu? 🙂 ) pentru că dragul de Mihai mi-a pregătit o frumoasă surpriză. Chiar foarte frumoasă! Și plină de sevă groasă, mai ceva ca latexul. Măi, cum o fi asta să îți vină mai ușor a scrie despre chinezi, ori congolezi (cu documentare la greu, frățioare!) decât despre ai noștri conaționali? Dar Hai-Hui este un artist sadea și așa e cu artiștii ăștia… Sunt purtați de GPS-ul inspirației pe unde vrea măria-sa, talentul. El, autorul n-are încotro și doar se conformează. Ține de volan… 🙂 Ești mare maestre, ce mai! Mulțumesc mult! Abia aștept continuarea. Lucrez mult acum, dar… Voi citi noaptea, văd eu când… Pune-le aici. Deocamdată aici… Poate te vei gândi cândva să le pui și între niște coperte.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.