CHEMAREA LUI KALANGU ( 2 ) – Yenga

proză de Mihai Hai Hui

CHEMAREA LUI KALANGU ( 2 ) – Yenga

O ceaţă grea îi apăsa pe ochi dar Umzali se căzni să îi deschidă. Vocile celor din jur îl îndemnau să facă asta, iar una dintre ele îi lumina ca un far calea. Era vocea vindecătorului Mboumba:

– Micul meu Pui de Leu, deschide ochii! Eşti în siguranţă acum!

– Febra i-a scăzut de câteva ore. În curând ar trebui să îşi revină! le spuse Mboumba celor câţiva congolezi din micul lor grup ce veniseră imediat când au auzit că Umzali dă semne de trezire.

Da… Pui de Leu! Prin aburii febrei mari ce-i cuprinsese trupul, Umzali auzea totul şi îşi amintea ca prin vis cum primise aceasta poreclă. Mboumba i-o dăduse.

Pe când era copil şi ucenicul lui Mboumba, acesta îi spusese într-o dimineaţă să-I aducă pe puiul regelui animalelor că doreşte să-i facă un control. Dar să-l aducă neapărat pe cel mai mic, ultimul născut.

Toţi ştiau că regele animalelor e leul şi Umzali asta ştia şi el. Şi să-i aducă lui Mboumba un pui de leu, îi părea ceva imposibil. Dar ştia că până atunci nu-şi dezamăgise niciodată mentorul, de ce ar face-o tocmai acum? Se dusese spre locul unde se afla vizuina cea mai apropiată a unei familii de lei şi pândi ore în şir câteva zeci de metri de gura ei, în afara bătăii vântului, spurcat din cap până-n picioare cu rahat de leu şi bine frecat cu pământ umezit de urina leilor. Când după plecarea leilor părinţi, puii ieşiră să se bucure de soare în cei câţiva metri pe care aveau curaj să-i parcurgă în jurul vizuinii întunecoase, Umzali înşfăcă unul şi îl puse într-o traistă, iar apoi ţinându-l pe micuţ de gură să nu schelălăie, o luă la sănătoasa.

Mboumba rămase ca trăznit când se trezi cu Umzali, ca o arătare urât mirositoare în coliba lui. Şi pe deasupra şi cu-n pui de leu în mână, mic cât o veveriţă.

– Ai spus cel mai mic pui al regelui animalelor. El era cel mai mic, exclamă triumfător Umzali cu dinţii albi rânjindu-i pe faţa mânjită cu fecale de leu.

Satul se strânsese la uşa colibei văzându-l cum intrase în sat murdar şi mirosind a leu. Îl urmăriră şi acum aşteptau afară deznodământul întâmplărilor. Nimeni nu intra neinvitat la Mboumba în colibă.

Mboumba cântări faptele şi-şi cumpăni atent răspunsul:

– Asta Umzali, denotă că nu ai învăţat nimic din ce ţi-am spus până acum. Regele animalelor este însăşi omul. Omul este un animal, ţi-am spus de atâtea ori. Şi dacă ai fi fost mai atent la ce se întâmplă în jurul tău, ai fi ştiut că acum în satul nostru a mai apărut un nou membru. Acum câteva zile Ndaya ce abia a născut un băiat, s-a prăpădit lăsând orfani 5 copii. Iar cum tatăl lor Sanga, şeful tribului nostru, e plecat la vânătoare de o săptămână, eu doar voiam să-l controlez pe micuţ, să mă asigur că surioarele sale mai mari se descurcă cu nou născutul. Şi tu mi-ai adus un pui de leu! Îmi e şi groază să aflu cum l-ai luat, încheie apucându-se de părul creţ din creştetul capului.

Ieşi afară şi vorbi cu câţiva vânători ai tribului să-l însoţească pe Umzali care le va indica locul şi să lase cât pot de aproape de vizuina leilor, pe micul pui de leu. Aici în sat va fi cu siguranţă dibuit de haită şi răzbunarea lor s-ar fi putut abate asupra întregului sat, pentru nesăbuinţa lui Umzali.

Care nesăbuinţă deveni imediat legendă prin satele dimprejur, când toţi şefii de triburi auziră de isprava lui Umzali ce luase un pui de leu de lângă mama lor, înarmat doar ceva rahat de leu pe el…

***

Umzali mai zăcu răpus de fierbinţeala febrei încă vreo câteva zile. Când se trezi se simţea întremat şi durerea din braţ îi dispăruse. Braţul îi era era cusut cu aţă şi uns cu o cremă groasă, din ierburi amestecate cu grăsimi de antilopă şi bivol. Mboumba făcuse treabă bună, ca dealtfel şi cu Bakabana. Bakabana nu făcuse febră şi era în picioare de zile întregi, dar numai sănătos nu se simţea. Lipsa palmei stângi îl afectase cumplit şi o depresie grea îl cuprinsese. Se simţea inutil, el care o viaţă întreagă muncise numai cu mâinile, acum era ciung de palma stângă.

Primul lucru pe care îl întrebă Umzali când deschise ochii fu:

– Mama mea Lubuya, unde e? Şi tatăl meu Tseke? însă Mboumba tăcu. Nu ştia ce să-i răspundă. Cu siguranţă erau morţi, nu-i văzuse de când soldaţii veniseră în sat şi îi luară prizonieri.

Femeile, bătrânii şi copii au fost făcuţi prizonieri în urma unor răzmeriţe din triburile alăturate. Congolezii se răsculară şi nu mai doreau să muncească cu de-a sila pe plantaţiile de cauciuc. Atunci Von Leon Fivez, comisarul şef al Miliţiei Coloniale dăduse ordin ca toţi bătrânii, femeile şi copii să fie făcuţi prizonieri, iar bărbaţii să fie obligaţi să meargă la muncă sau familia le va fi omorâtă.

– Umzali, nu ştiu nimic de părinţii tăi. După cum vezi stăm ascunşi în junglă de frică mercenarilor din Force Publique ce sunt recompensaţi în bani sau gloanţe când se întorc în Boma la comandamentul general şi îi predau lui Von Leon palmele fraţilor noştri congolezi. Ei o consideră o garanţie că nu mai putem nicicând pune mâna pe arme ca să ne răsculăm, îl lămuri Mboumba.

Aşa bătrân cu părul nins, creţ şi cu faţa plină de câlţi albi, arăta cu siguranţă a vraci din junglă. Scăpase de la moarte sigură destui congolezi ce aveau palmele recoltate de mercenari îngrijindu-le mâinile amputate cu pomezi preparate de el, ferindu-i de cangrene şi infecţii ucigătoare… În mâna dreaptă ţinea un toiag îngroşat la capătul de sus ca o mică ghioaga, cu siguranţă o armă bună în lupta corp la corp. Însă antebraţul stâng îi ieşea ciuntit de palmă de sub roba ce-o purta, cu carnea cicatrizată urât şi neregulat şi asta din lipsa pielii ce ar fi trebuit să-i astupe osul…

– Dar surioara mea mai mare, Yenga? Spune-mi te rog Mboumba, că măcar ea mai trăieşte! întrebă Umzali înlăcrimat.

Mboumba îşi plecă ochii şi se sculă de lângă patul lui Umzali, încercând să evite a-l privi în ochi.

– Yenga trăieşte!

Umzali tresări…

– Dar nu printre noi. E prizonieră într-o garnizoană lângă Matadi şi imediat ieşi din coliba de nuiele în care zăcuse Umzali.

Băştinaşii, cei ce îi salvaseră pe Umzali şi Bakabana, erau de câteva luni de zile refugiaţi adânc în junglă, trăind mereu cu frica de a nu se întâlni cu patrulele de mercenari ce uneori mai vânau fugarii pentru palmele lor. Erau doar 5 la număr. Mboumba, Bineka, Malonga, Hazoume şi Bokoko. În afară de Bokoko toţi erau bărbaţi în toată firea şi era tot ce mai rămăsese din fostul lor trib, Luba. Ceilalţi erau morţi.

Bokoko în schimb era un copil pigmeu din tribul Bambuti ce fugise atunci când soldaţii le-au ars satul. Se pripăşise pe lângă Mboumba şi ai lui şi nu mai avea de gând să plece. Văzuse cu ochii lui cum părinţii îi fuseseră omorâţi şi cum palmele le-au fost recoltate de mercenari. El în schimb fiind copil se ascunsese cu uşurinţă şi scăpase cu viaţa. Şi ce era cel mai important: avea ambele braţe întregi.

Micul bastinaş Bokoko o zvârlugă de copil, se pricepea de minune să arunce orice… de la bolasul cu sfori, la pietre şi suliţe. Şi indiferent de cât de mică era ţinta, Bokoko o nimerea întotdeauna.

Acum cu cei doi noi băştinaşi salvaţi, Umzali şi Bakabana, grupul le ajunsese la 7.

7 oameni cu 8 palme!

***

De când Umzali aflase că Yenga e prizonieră îi tot cerea lui Mboumba să încerce să o salveze, însă Mboumba era neînduplecat:

– Umzali, încă nu eşti refăcut pe deplin. Carnea încă îţi e crudă şi supurândă pe ciotul braţului. Trebuie să mai aştepţi câteva zile, altfel rişti din nou o infecţie.

Însă atunci când Umzali se simţi pe deplin vindecat îi anunţă pe ceilalţi tovarăşi că mâine vor merge să-şi elibereze sora şi niciunul nu se opuse. Au acceptat tacit! Şi-au luat câte o suliţă cu ei întrucât arcurile nu le puteau folosi aşa ciungi cum erau şi au plecat spre Matadi, în frunte cu Mboumba ce ştia drumul.

Când au ajuns la postul mercenarilor, în fapt un grup de câteva colibe mai răsărite de la marginea unei plantaţii unde încă mai munceau câţiva băştinaşi bărbaţi, şi-au dat seama că nu pot face mare lucru. Soldaţii erau numeroşi şi nu se puteau apropia de locul unde au presupus că sunt ţinuţi prizonieri băştinaşii, femei şi copii. Conform ultimelor decrete ale lui Leopold toţi băştinaşii congolezi trebuiau să muncească pe plantaţiile arborilor de cauciuc şi ca o garanţie femeile şi copii erau ţinuţi ostatici. Când refuzau să muncească sau cădeau de epuizare, familia le era omorâtă drept exemplu. Iar atunci când nu mai rămâneau băştinaşi să recolteze latexul, satul întreg era ars din temelii împreună cu ostaticii rămaşi.

Mboumba îl avertizase deja pe Umzali că asta se întâmplă în tot Congo-ul, dar el abia acum vedea aceste grozăvii.

Două zile au stat ascunşi în preajma plantaţiei observând programul de lucru şi alte tabieturi ale miliţiei coloniale şi ale băştinaşilor scoşi la muncă.

Umzali observase că unii dintre cei scoşi la muncă aveau deja câte o palmă recoltată, dar totuşi munceau. Hotărârea îi era luată. Oricât s-au împotrivit ceilalţi, nu au reuşit să-i schimbe decizia. Se va amesteca printre muncitori iar seara va fi dus în locul unde erau ţinuţi prizonieri femeile şi copiii. Iar de acolo totul era în mâna zeilor. Nu ştia ce va face mai departe, ştia doar că trebuie să încerce să ajungă lângă sora lui.

Când a văzut Mboumba că nu mai are cu cine se înţelege i-a dezvăluit ceea ce evitase să îi spună de la început:

– Ştii Umzali, Yenga nu mai e ce-a fost! Cunoşti doar ce frumoasă şi plină de viaţă era sora ta… Noi cei câţiva scăpaţi de sub supravegherea soldaţilor după ce ne-au fost amputate palmele, stăteam ascunşi în junglă lângă satul nostru şi supravegheam pe ascuns ce se mai întâmplă cu cei din tribul nostru. Aşa am aflat că Yenga era violată zilnic de soldaţi şi pentru că ea se împotrivea de fiecare dată, i-au tăiat palmele. Ambele! E ciungă, Umzali… şi incapabilă să mai riposteze violurilor ce au continuat imediat după ce rănile i s-au vindecat, întrucât a fost îngrijită cu atenţie chiar de către medicii lor. După ce toţi bărbaţii noştri din trib au fost ucişi, soldaţii şi-au mutat tabăra aici, lângă Matadi. Ştiu asta pentru că am mers pe urmele lor şi ne-am dat seama cu toţii că nu putem să o ajutăm şi atunci am hotărât să ne întoarcem lângă satul nostru. Şi bine am făcut pentru că v-am găsit la timp, pe tine şi pe Bakabana!

Umzali a plâns cât a ţinut dezvăluirea lui Mboumba, imaginându-şi chinurile de nedescris la care e supusă Yenga şi asta i-a întărit şi mai mult convingerea că trebuie să încerce să o salveze.

– Voi merge cu tine Umzali! îi spuse deodată Bakabana şi-l cuprinse pe după umeri. Îţi voi fi alături în planul ăsta nebunesc chiar de ar fi să murim amândoi. Oricum pentru mine, asta nu e viaţă! şi îşi ridică ciotul amputat.

Umzali aprobă hotărârea lui apoi se îmbrăţişară cu Mboumba şi cu ceilalţi din grup şi pitulaţi printre copaci s-au apropiat cu grijă de plantaţie. Când soldaţii nu s-au uitat înspre ei s-au aşezat lângă un arbore de cauciuc şi au început să trebăluiască la găleţile cu latex. Mercenarii nu au observat nimic, nici ei nu ştiau câţi băştinaşi au în pază, pentru că numărul lor oricum se schimba mereu atunci când mai murea câte unul. Iar cei câţiva congolezi ce îi văzuseră erau cu mult prea slăbiţi şi lipsiţi de vlagă ca să-i mai intereseze ceva. Chiar şi când Umzali şi Bakabana se intersectau cu ei întrebându-i în şoaptă:

– Yenga, sora mea! Ştiţi ceva de ea? dădeau nepăsători din cap a negare şi îşi continuau munca fără să răspundă.

Seara a sosit şi soldaţii au început să-i adune într-un lung şir şi să-i împingă spre cuştile unde erau ţinuţi ceilalţi prizonieri.

Însă Yenga nicăieri! Să tot fi fost 40 sau 50 de bărbaţi în putere şi încă pe atâţia femei, copii şi bătrâni în cuşca aceea imensă construită din bârne groase. Toţi au ridicat din umeri la întrebările despre Yenga, până ce o tânără bătută crunt şi cu cicatrici adânci pe faţă şi vânătăi pe corp le răspunse:

– Ştiu eu unde e Yenga! Acolo unde am fost şi eu! şi arătă spre o colibă din apropiere luminată puternic în jurul căreia soldaţii deja începuseră să se adune, să bea, să mănânce şi să fumeze la mesele aşezate în afara colibei.

– Ce e acolo? întrebă Umzali.

– Bărbaţi! Şi Yenga, sora ta împreună cu încă alte 3 fete tinere. Eu am scăpat când am enervat un soldat lovindu-l acolo unde-l doare ce-l mai tare pe un bărbat, iar el m-a bătut de am ajuns în halul în care mă vezi. Mulţumesc zeilor pentru bătaia primită, orice e mai bine decât ceea ce mi s-a întâmplat în coliba aceea. Lucruri inimaginabile, oribile!

– Cum te numeşti? întrebă Umzali teribil de impresionat de povestea auzită.

– Tsibinda! răspunse tânăra şi începu să-şi tragă de cojile cicatricelor de pe faţă, făcându-le iar să sângereze.

– Aşa plină de vânătăi şi desfigurată de cicatrici supurânde sunt destul de urâtă ca să mai plac vreunui soldat, îl lămuri pe Umzali ce nu înţelegea ce îşi face tânăra Tsibinda.

În acest timp soldaţii beau de zor lângă coliba cea luminată, iar Umzali înţelegea tot ceea ce-şi vorbeau.

– Andreas încă mai poţi bea? Deja ai băut jumătate de sticlă de brandy singur!

– Hahaha, stai liniştit Luc, că până la miezul nopţii o să dau gata toată sticla.

– Bernard, poate ar trebui să-l ajuţi şi tu şi să bei mai cu spor. De când stăm aici n-ai terminat nici măcar un pahar… Sau vrei să fii în formă maximă când intri la fete? continuă primul soldat, Luc.

– Ţine-ţi gura Luc şi lasă-mă să beau în ritmul meu se răsti Bernard la el şi se ridică de la masă.

– Bernard, el e şansa noastră! Soldatul ce s-a ridicat, îi şopti Umzali lui Bakabana când îi recunoscu faţa soldatului. Bakabana însă nu înţelegea despre ce vorbeşte, pentru că atunci când Umzali hotărâse să-i cruţe viaţa, el era leşinat de durere. Iar apoi nu mai vorbiseră niciodată despre acele momente…

Umzali începu a-i istori rapid lui Bakabana ce se întâmplase atunci, când soldatul Bernard începu să se apropie de cuşca lor şi se opri undeva lângă o colibă alăturată, uşurându-se în întuneric. Umzali îl trase pe Bakabana după el şi fugiră printre prizonierii ce dormeau pe pământ, să încerce a se apropia cât mai mult de el.

– Bernard! Hei Bernard!

– Aici în cuşca prizonierilor! îi preciză încetişor Umzali dintre zabrele, când observă că Bernard se uită dezorientat în jur.

Soldatul se apropie de cuşca lor şi în noapte îi recunoscu faţa lui Umzali. Nu l-a putut uita pe cel ce a oprit o suliţă să-i fie implantată în piept de acel mic pigmeu ce năvălise asupra lui când era încurcat în sforile bolas-ului. Îşi văzuse moartea cu ochii şi mulţumea zilnic cerului că scăpase cu viaţa în acea zi.

– Ce e cu voi aici? Când aţi fost aduşi? întrebă când îl recunoscu şi pe Bakabana. Recoltase cu propria maceta atât de multe palme umane, dar nu uitase nicio figură a acelor băştinaşi nenorociţi pe viaţă de propria lui lamă. Vise şi coşmaruri îi bântuiau nopţile şi se blestema pentru ce trebuie să facă de când acceptase să vină ca mercenar în miliţia colonială din Congo. Banii oferiţi cu dărnicie de recrutorul belgian l-au convins să-şi părăsească familia, părinţii, soţia şi copilul. Semnase contractul pentru trei ani şi uite că după nici doi ani nu ar mai fi stat nicio zi în jungla congoleză, când şi-a dat seama cu adevărat pentru ce fusese adus. Dar dacă renunţa acum în timpul contractului ar fi fost obligat să returneze toate simbriile primite. Simbrii ce deja fuseseră investite de către soţia lui într-o casă nouă cu grădină, unde copilul îi creştea şi-l aştepta să se întoarcă acasă. Era ferm convins că niciodată nu va mai semna vreun contract de soldat mercenar, indiferent de suma oferită atunci când acesta i se va sfârşi. Se va apuca de agricultură, ca toţi cei din familia lui şi îşi va petrece zilele alături de familie.

Toate aceste hotărâri le luase după ce realizase că şi-ar fi putut pierde cu uşurinţă viaţa în acea zi, când zăcea la pământ cu o suliţă la câţiva centimetri de inima lui. De atunci bea cu măsură şi nu mai intra în camera unde băştinaşele acelea năpăstuite de soartă erau nevoite să suporte violurile zilnice ale celor 30 de soldaţi, cât avea garnizoana lor de lângă Matadi.

Şi uite că acum soarta îl încearcă din nou şi-l pune faţă în faţă cu salvatorul lui…

– Suntem aici din proprie voinţă, soldatule! îi răspunse mândru Umzali. Iar tu… Ei bine tu soldat Bernard, ne vei ajuta să ieşim de aici, aproape îi porunci Umzali.

Bernard tăcea. Îşi imaginase că se va ajunge la asta încă de când îi recunoscuse pe cei doi. O viaţă eliberată pentru o viaţă salvată, e acelaşi lucru ca şi o viaţă luată pentru o altă viaţă suprimată, gândi Bernard. Dar dacă va fi prins va fi considerat trădător şi împuşcat. Plus că familia îi va ajunge pe drumuri.

Umzali îi citea îndoielile pe faţă şi răsuci şi mai mult cuţitul în sufletul îndoit al lui Bernard:

– Ţi-am salvat viaţa mercenar Bernard şi asta după ce m-ai lăsat fără palmă. Şi pe mine şi pe Bakabana şi amândoi îşi ridicară în întuneric cioatele. Antebraţele ciuntite le luceau în întuneric ca două măciulii negre şi neregulate…

– Iar acolo în coliba cea luminată se afla Yenga, soră-mea! Cea fără ambele palme, soldat Bernard…

La auzul acestor vorbe lui Bernard îi veni să fugă în junglă şi să se ascundă de ruşine. Oare de câte ori nu fusese călare pe acea infirmă incapabilă să se mai apere şi să-i zgârie pe faţă pe soldaţi, aşa cum făcea până să-i fie amputate palmele! Bine măcar că nu i le-a tăiat el, asta era acum singura lui mângâiere. Dar violurile erau întipărite adânc în acel moment pe faţa lui, ca un stigmat ruşinos!

– Yenga, Yenga e sora ta! rosti Bernard cu voce slabă.

Dacă l-ai fi pus atunci în lumina torţelor ai fi văzut paloarea de pe faţa lui şi vinovăţia ce i se întipărise pe chip…

– Bine dar… dar şi eu am fost… am fost la! încercă să-şi scoată Bernard o mărturisire vinovată de pe suflet.

Bakabana îşi dădu imediat seama ce avea să spună Bernard şi cum va reacţiona Umzali. Şi asta ar fi însemnat pierzania lor… Imediat îşi lua prietenul pe după umeri şi îl strânse cât putu de tare şi în belgiana destul de proastă ce o învăţase de la Umzali îi grăi mercenarului:

– Am înţeles soldat Bernard ce doreşti să mărturiseşti şi sunt sigur că Umzali te iartă pentru cele întâmplate. Eşti soldat şi ea îţi era prizonieră! Dar acum ajută-ne să-i curmăm odată pentru totdeauna suferinţa acelei biete fete. Precum şi a celorlalţi nefericiţi de aici.

Umzali nu interveni. A înţeles de ce l-a strâns Bakabana aşa de tare pe după umeri. Dacă ar fi izbucnit în acel moment, agresiv şi furios să-l acuze pe Bernard, l-ar fi pierdut pe vecie… pe când acum soldatul încă era prins în păienjenişul îndoielilor şi al remuşcărilor.

– Aşteptaţi până când soldaţii vor adormi… Am să intru în colibă şi o voi lua pe sora ta şi ţi-o voi aduce aici… şi vru să plece.

– Stai Bernard, ia asta cu tine! Dă-l surorii mele ca să fii sigur că vine cu tine liniştită şi nu se va împotrivi. Spune-i că Umzali, Bakabana, Mbouma şi alţii din tribul Luba sunt aici să o elibereze.

Bernard bagă în buzunar un colier din pietricele tribale purtat de Umzali la gât şi se depărtă grabnic de gardul prizonierilor privind bănuitor pe toţi cei ce-i ieşeau în cale. Nimeni nu-l băgă în seamă, iar asta însemna că nu-l văzuseră cum a stat de vorbă cu băştinaşii. Se linişti! Era sigur că face ceea ce trebuie şi nimeni nu-l va bănui pe el. Nu era nici prima şi nici ultima evadare a unor prizonieri.

Soldaţii s-au culcat cu toţii undeva spre dimineaţă, unii cheflii întârziind să se ducă la culcare dând sticle întregi de băutură pe gât. Iar când nimic nu mai mişca în garnizoană, Bernard se îndreptă spre coliba fetelor şi îi dădu colierul celei cu ambele braţe amputate şi îi aminti toate numele rostite de Umzali, făcându-i semn că ei sunt undeva afară. Yenga însă se opri atunci când el îi spuse să-l urmeze. Arătă spre celalalte 3 fete ce nu înţelegeau ce se întâmplă şi ce ghemuiseră speriate în patul lor.

Yenga le arată fetelor colierul lui Umzali:

– Fratele meu şi alţii din tribul Luba sunt afară. Vom fugi acum.

Bernard acceptă şi asta. Nici nu mai conta încă trei fete în plus. Când totul se va sfârşi va da o sticlă de brandy peste cap ca să uite ce-a făcut şi să fie sigur că niciun alt mercenar nu-l va bănui. Va zăcea mort de beat ca şi ceilalţi şi va scăpa de întrebările sergenţilor.

În acest timp Umzali şi Bakabana deja trimseseră semnale spre ceilalţi 5 din pădure. Semnale ce semănau cu strigătele păsărilor de noapte şi ce le stabiliseră atunci când s-au despărţit. Mboumba le răspunsese din pădure şi asta însemna că toată lumea e pregătită. Ceilalţi prizonieri din cuşcă aşteptau şi ei, neîncrezători că cineva va veni şi le va deschide uşa, dar uite că acest lucru se întâmplă aivea. Dar soldatul Bernard nu era pregătit pentru ceea ce urmă. Nu aşa îşi imaginase el eliberarea băştinaşilor.

Umzali îi instruise pe cei de dinăuntru ce erau prizonieri, că dacă vor să plece de aici trebuie să lupte şi să-i omoare pe soldaţi. Nimeni nu va rămâne în viaţă, doar soldatul Bernard. Toţi ceilalţi trebuiau să plătească pentru ce-i făcuseră surorii lui.

Iar atunci când Bernard deschise uşa cuştii se trezi imediat lângă el cu cei 5 ce aşteptau în pădure. Yenga şi celelalte fete fură trase de lângă el iar Bernard fu legat fedeleş şi târât în cuşcă cu căluş în gură, ca să fie siguri că nu va da alarma.

Prizonierii năvăliră peste soldaţii somnoroşi, ameţiţi de băutură învingandu-i prin forţa numărului lor, chiar şi neînarmaţi. Câţiva băştinaşi bărbaţi căzură totuşi în bătaia puştilor santinelelor ce se treziră buimace în posturile de pază cu zeci de băştinaşi năvălind asupra lor. Apucau doar un singur foc să tragă şi apoi erau răpuşi sub ploaia de pumni, pietre şi bâte ce se abăteau asupra lor. Din fericire cei 3 atinşi de gloanţe erau doar răniţi uşor şi păreau că vor supravieţui, după ce Mbouma îi pansase rapid.

Când toţi belgienii din garnizoană au fost măcelăriţi, băştinaşii adunară toate puştile şi toate gloanţele şi se îndreptară cu toţii spre cuşca lui Bernard. Acei 100 de prizonieri îl cunoşteau prea bine şi ştiau că le fusese gardian pentru multe luni de zile şi-l voiau cu toţii mort. Şi mai ales fetele violate în frunte cu Yenga doreau răzbunare.

Umzali nu se aşteptase la reacţia de necontrolat a băştinaşilor şi se interpuse între mulţimea furioasă şi cuşca lui Bernard oprindu-i cu vocea lui gravă şi cuvinte poruncitoare, bine cumpănite:

– Prieteni, opriţi-vă! Ştim cu toţii că omul belgian ne e duşman, dar vă asigur că nu toţi sunt aşa. Acel soldat de dinăuntru cuştii, e cel ce v-a eliberat, doar aţi văzut cu toţii asta. De bunăvoie ne-a deschis uşa cuştii şi ni le-a scos pe cele 4 fete din colibă.

– Să moară! Toţi belgienii merită să moară în chinuri aşa cum şi ai noştri au murit! se auzeau strigătele băştinaşilor însetaţi de sânge.

– Soldatul Bernard nu e că toţi ceilalţi! Eu personal i-am cruţat viaţa acum câteva săptămâni şi asta chiar după ce maceta lui mi-a tăiat palma dreaptă şi îşi ridică ciotul amputat spre ei. Vă ordon să vă opriţi!

Mulţimea se opri din strigăte şi privea uimită spre mâna amputată a lui Umzali şi de îndrăzneala lui de a da ordine.

Mboumba şi Bakabana, precum şi ceilalţi din grupul lor de şapte se alăturară lui Umzali:

– Umzali grăieşte adevărul! Am fost acolo şi i-am pansat mâna imediat când îi fusese retezată, iar Umzali în înţelepciunea lui i-a cruţat viaţa lui Bernard, deşi acest mic pigmeu Bakabana ar fi putut să-i străpungă foarte uşor inima cu suliţa, le rosti Mboumba. Iar acum cel cruţat de el, soldatul belgian Bernard vă salvează vouă vieţile… Acesta e un semn al zeilor, prieteni congolezi!

Mulţimea ascultă acum ceva mai liniştită, aşa că Mboumba continuă:

– Propun ca de acum încolo Umzali să ne fie căpetenie. Căpetenia acestui trib de prizonieri scăpaţi de la chinuri şi în mod sigur de la moarte, de către el, Umzali. Umzali, cel ce-a prins copil fiind un pui de leu cu mâinile goale şi acum a eliberat 100 de prizonieri din cuşca belgienilor.

O tăcere nefirească cuprinsese mulţimea ce până acum câteva minute ar fi smuls bucăţi de carne din bietul soldat legat şi cu căluş la gură din cuşcă.

Yenga ieşi din mulţime şi îşi ridică ca o martiră deasupra capului cioturile mâinilor, să fie sigură că o zăresc cu toţii.

– Umzali e salvatorul nostru! Umzali e căpetenia noastră! Umzaliii! strigă Yenga şi îngenunche în faţa mulţimii cu cioturile braţelor rămase ridicate spre cer.

Razele soarelui dimineţii filtrate straniu de frunzele junglei cădeau pe tânăra băştinaşă, iar membrele amputate ale Yengai îi luminau dezgustătoare, diforme şi hidoase…

– Umzaliii! Umzaliii! Pui de Leu! Pui de Leu! începură cu toţii să strige înfierbântaţi.

Se depărtară apoi la o distanţă apreciabilă de cuşcă, confirmând cruţarea soldatului Bernard şi acceptarea de căpetenie a lui Umzali.

De acolo din cuşca unde zăcea pe jos legat fedeleş, Bernard deşi nu înţelegea pe deplin dialectul lingala al congolezilor şi-a dat seama că Umzali îi salvase viaţa pentru a doua oară. Umzali intră şi îi tăie legăturile şi-i desfăcu căluşul apoi dădu să plece fără a-i adresa vreun cuvânt, dar Bernard îi făcu semn că e necesar să-i mai facă ceva. Nu putea rămâne singurul supravieţuitor al garnizoanei fără a avea niciun fir de păr atins. Bakabana înţelese şi îl lovi cu arma în figură, undeva în lateral, atât cât să-i provoace o vânătaie mai mare.

– Pleacă soldat Bernard! Părăseşte Congo cât mai ai timp, îi mai spuse Bakabana şi îl părăsiră în cuşca lăsată deschisă.

Băştinaşii au început să plece degrabă din garnizoana acum însângerată plină de leşurile soldaţilor. Pe drum Mboumba îl convinse pe Umzali că acea mică tabără de pe malul raului Congo nu le mai era de ajutor fiind prea mică şi prea expusă, deci trebuie să caute un alt loc, adâncit bine în junglă. Umzali fu de acord şi s-au depărtat de potecile umblate de soldaţi şi de plantaţiile de arbori de cauciuc, stabilind un nou loc de campare.

În drumul lor au mai întâlnit o mică patrulă de 4 mercenari pe care au dovedit-o imediat. Ce pot face patru soldaţi chiar şi înarmaţi când sunt luaţi prin surprindere şi asupra lor se abat 100 de alţi oameni furioşi? Fură şi aceştia dezarmaţi şi măcelăriţi iar ei îşi continuară drumul spre un loc mai bun de tabără.

După câteva zile după oprirea în locul cel nou ales unde izbutiră să-şi organizeze viaţa ca să poată supravieţui, Umzali îi chemă pe cei 7 şi pe Yenga sora sa la un sfat. Prinsese curaj în urma micilor lui victorii şi părea îmbătat de putere.

– Ce aţi spune dacă ne-am unii mai mulţi băştinaşi? Îi vom aduna pe toţi cei ca noi, pe cei năpăstuiţi şi cu mâinile tăiate. Ne vom organiza într-o armată, grai Umzali.

Mboumba se gândi un pic şi îi dădu dreptate.

– Ai dreptate Umzali, aşa ar trebui să facem să ne unim cu toţii, să nu mai atacăm miliţiile separat ca până acum. Suntem mulţi dar putem fi şi mai mulţi. Din cei de aici doar jumătate sunt bărbaţi buni de luptă, restul nu ne sunt de ajutor… Dar cum să-i adunăm pe toţi cei ca noi? Cum să le dăm de ştire? Şi chiar dacă am reuşi să-i anunţăm, de unde ştim că vor avea curaj să vină? Sunt ca şi noi, trăiesc cu frică ascunşi în jungla deasă. Şi plus de asta mulţi dintre ei ne sunt duşmani cu care am purtat războaie de-a lungul anilor.

Umzali tăcea. Se vedea foarte bine pe faţa lui că are un plan, altfel nu ar fi deschis discuţia.

– Vor veni Mboumba, vor veni! Vor veni cu toţii la chemarea sfântă a lui Kalangu.

Mboumba făcu ochii mari. Chemarea lui Kalangu nu mai fusese folosită de peste un secol în Africa.

– Şi cine are cunoştinţă de limbajul Yoruba să poată trimite mesajele?

– Eu, spuse Umzali! L-am învăţat în Bruxelles de la un bătrân nigerian, Mangari pe nume. Şi aşa cum îl ştiu eu, tot aşa să sperăm că şi alte triburi să-l cunoască şi să răspundă chemării mele.

Apoi se adresă prietenului său dulgher:

– Bakabana ştii ce ai de făcut, nu?

– Stai fără grijă Umzali! Mâine seară sau chiar mai repede Kalangu va fi gata, bucuros că îşi va pune mâna rămasă teafără la lucru, după atâta amar de vreme în care se simţise inutil.

VA URMA

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.