CHEMAREA LUI KALANGU ( 3 )- Toba Vorbitoare

proză de Mihai Hai Hui

CHEMAREA LUI KALANGU ( 3 ) – Toba Vorbitoare

În reşedinţa de la marginea oraşului Boma, von Leon Fiveze conform obiceiului, îşi bea cafeaua pe verandă încă de la prima rază de lumină. Întotdeauna se scula foarte devreme, pentru ca după pranz să mai poată trage un pui de somn. Privirea îi era pierdută, undeva spre apa râului Congo din care se ridicau aburii ceţoşi ai dimineţii şi peste pajiştea plină de bivoli sălbatici ce se apropiau nopţile până lângă gardurile fortului.

Mic şi îndesat de statură, ten blond şi destul de bolnăvicios din fire, Von Leon Fiveze era comisarul şef al Miliţiei Coloniale Forqe Publique şi îi raporta direct lui Leopold al II-lea. Avea propriile metode brutale de oprimare a congolezilor, ce îi aduseseră vestita porecla: “Diavolul Ecuatorului”.

Se gândea câte probleme are pe cap, parcă iscate toate deodată acum în ultima vreme. Cea mai gravă era cerinţa lui Leopold să crească prin orice mijloace producţia de cauciuc ce era tot mai greu de vândut pe piaţa întrucât J.P. Dunlop inventase un cauciuc artificial ce putea fi obţinut direct în fabrici cu costuri mult mai reduse, fără creşterea arborelui de cauciuc, recoltare şi transportul latexului pe corabie. Iar el se conformase dorinţei regelui Leopold al II-lea. Luase prizonieri familiile băştinaşilor apţi de muncă, forţându-i să muncească sau familia le va fi omorâtă.

Dar apoi proprii lui mercenari au început să-l fure şi-l minţeau cum că au risipit gloanţele pe băştinaşii fugari de pe plantaţie, deşi Von Leon ştia foarte bine ce făceau cu scumpele gloanţe: Braconau! Apoi trofeele de colţi de elefant, de rinocer sau blănuri preţioase erau vândute comercianţilor spanioli şi britanici din portul Boma.

Nu, nu am avut altă soluţie, se amăgea el ca să-şi justifice nouă regulă impusă în ultimul an soldaţilor din Miliţia Colonială. Gloanţele erau mult prea scumpe şi el trebuia să se supună cerinţei regelui Leopold al II-lea de a reduce costurile. Toţi cei ce raportau că au împuşcat un rebel congolez, trebuiau să-i prezinte palma decedatului, ca să dovedească că omorâse un băştinaş. Dar zvonuri îi ajungeau la urechi cum că soldaţii chiar şi aşa găsiseră o portiţă de scăpare: prindeau băştinaşi şi apoi le tăiau palmele fără să-i mai împuşte, iar în felul acesta ei tot rămâneau cu gloanţele necesare braconajului. Şi primea zilnic tot felul de palme de la copii şi femei, până la bătrâni.

– Ce pericol prezentau oare nişte copii? gândea în timp ce un servitor congolez îi umplea la loc ceaşca de cafea… Poate că e totuşi bine pentru viitor, acei copii nu vor mai putea pune mâna pe arme…

Şi atunci cum se va scuza în faţa britanicilor… ce deja începuseră să-l acuze făţiş de cruzime prin ziarele europene şi pe la curţile regale… cum va putea justifica sutele de mii de oameni vii şi mutilaţi ce îşi poartă câte un ciot, uneori chiar şi două pe lângă corp?

Auzi zgomote. Perdeaua camerei se dădu la o parte şi pe verandă ieşi Florence, soţia lui.

Se ridică imediat să o ajute atunci când ea încercă să-şi tragă un fotoliu lângă el, la marginea verandei…

– Florence dragă, ştii că nu îţi e îngăduit să faci efort! Lasă-mă să te ajut!

După ce o aşeză comod în fotoliu şi o înveli grijului într-o pătură călduroasă, o sărută pe frunte şi îngenunche să-şi plece urechea pe burta soţiei.

– Încă puţin micuţule Pierre, încă puţin!

– Şi dacă e fata tot Pierre o s-o numim? întrebă Florence mângâindu-şi soţul pe cap.

– Nicidecum Florence, nicidecum. Dacă e fată o să te las pe tine să-i alegi numele. Promit să-l accept, aşa cum şi tu l-ai acceptat pe Pierre, rosti împăciuitor von Leon.

Bivolii începuseră să se dea la o parte din calea soldaţilor ce-şi faceau deja apariţia la poarta grea a fortului înconjurat de un gard din bârne înalte. Cu căruţele sau cu braţele cărau preţioasele palme de băştinaşi, în schimbul cărora el le dădea bani sau gloanţe. Mai toţi alegeau gloanţe. Cu un glonte bine ţintit puteau omorî un elefant ce valora cât plata a 30 de palme de băştinaşi…

Se scuză în faţa soţiei că-l cheamă datoria şi plecă să supravegheze personal recolta de palme omeneşti. Florencei niciodată nu-i spusese ce cară soldaţii în acele coşuri şi nici ce e mirosul respingător ce mai venea câteodată din spatele fortului, acolo unde erau arse şi apoi îngropate în gropi imense sutele de mii de palme umane.

***

Pe înserat când îşi termină toate treburile stătea la un pahar de brandy cu ofiţeri apropiaţi şi discuta aprins în timp ce nevestele lor beau ceai în camera cealaltă.

Von Leon era roşu ca un rac şi de furie gesticula ca un apucat, măsurând la pas camera:

– Pe toţi Dumnezeii, de ce aflu asta abia acum? De parcă nu am atâtea probleme pe cap, îmi spuneţi că rebeli evadaţi mi-au atacat patrulele de mercenari şi un post de miliţie şi ne-au luat toate armele? Despre câte arme şi despre câte gloanţe e vorba?

– Comisar von Leon, am crezut că putem ţine situaţia sub control şi ne vom recupera armele. Dar nu am reuşit să le luăm urma acelor rebeli. E vorba de 25 puşti, câteva pistoale şi 250 de gloanţe, deci nu e o pierdere prea mare, sfârşi spăşit un ofiţer.

– Ofiţer Basin, eşti un nevolnic! Şi prost pe deasupra dacă tu crezi că 250 de gloanţe nu contează…Totul contează acum! Leopold mă presează să-i sporesc averea, întreaga Europă mă acuză de crime împotriva băştinaşilor şi eu mă apuc acum să înarmez rebelii congolezi. Şi asta pentru că am în subordine mercenari incompetenţi ce nu pot avea grijă de armele lor… Şi iar începu von Leon să măsoare cu paşi cadenţaţi camera.

La un moment dat se opri şi ascultă ciulindu-şi urechile. Se duse la uşile camerei şi le deschise larg în noapte. Fluturii, moliile şi ţânţarii nopţii dădură năvală înăuntru, atraşi de lumina lumânărilor. Femeile din camera cealaltă se opriseră şi ele din sporovăit şi ascultau cu atenţie.

– Ce Dumnezeu e asta? întrebă von Leon. Nimeni nu-i răspunse însă…

Kalangu îşi începuse chemarea!

Dum Dum-uri ritmate, cadenţate şi puternice vuiau acum în aerul nopţii, în tonalităţi când grave când joase.

Sunetele tobei vorbitoare zburau cu viteză printre copaci lovindu-se de frunzele de palmier şi de tamarin ce le amplificau ecoul şi rezonau până departe, undeva în adâncul junglei chemând la luptă pe toţi băştinaşii congolezi.

Vreme de câteva minute bune nimeni nu mai scoase un cuvânt, doar ascultau aceste sunete iscate brusc din mijlocul junglei.

Într-un târziu ofiţerii îşi reluară iar discuţia cu o ureche la bătăile de tobă când deodată se auzi cum o altă toba îi răspunde de undeva şi mai îndepărtat, întocmai ca un cod secret. Un ofiţer se ridică în picioare şi strigă:

– Sunt rebelii, vorbesc între ei! Sunt sigur de asta, pare un fel de cod Morse dar necunoscut mie. Am fost ofiţer de comunicaţii în telegrafie şi ştiu foarte bine codul Morse şi metodele lui de transmitere. Ce auzim acum sunt bătăi de tobă cu tonalităţi diferite care se repetă la intervale regulate şi se pare că cineva a început să-i răspundă.

– Bazouma, strigă von Leon. Bazoumaaa!

Bazouma, bătrânul lui servitor intră speriat şi se repezi spre sticla de brandy să umple paharele.

– Lasă paharele Bazouma! Spune-ne ce se aude? Ce sunt bătăile de tobă din junglă?

Bazouma african şi el, se clătină vizibil la auzul întrebării şi ridică din umeri încercând să se eschiveze unui răspuns.

– Bazouma, răspunde blestematule sau te împuşc pe loc chiar acum! şi nervos von Leon smulse o puşcă de vânătoare din colecţia de pe perete şi scoţându-şi o cheiţă mică din buzunarul de la piept descheie un sertar. Alese o cutie de cartuşe roşii, groase, pentru elefanţi şi îşi încărcă puşca apoi îi ridică piedica şi se întoarse pe călcâie ţintind spre pieptul lui Bazouma. Florence ţipă ascuţit din camera cealaltă şi ajutată de celelalte femei se ridică rapid de pe canapele şi începu să alerge spre von Leon, să-l oprească. Bazouma îi era drag şi era singurul în care avea încredere dintre toţi servitorii congolezi din casa sa. Ştia că ceilalţi oricând ar fi fugit dacă ar fi putut sau poate chiar i-ar fi omorât pe stăpâni când s-ar fi ivit ocazia. Dar nu Bazouma. Era şcolit la Bruxelles, unde îşi petrecuse mai toată viaţa. De peste zece ani era în slujba casei Fiveze, iar atunci când ei au plecat în Congo a cerut să rămână în slujba lui Florence, deşi ar fi putut sta în Belgia şi să-şi caute o slujbă în altă casă. La ce referinţe i-ar fi dat Florence, cu siguranţă că alţi angajatori s-ar fi bătut pe el.

Însă von Leon îl ura! L-a urât tot timpul fără să aibă o explicaţie, poate culoarea diferită a pielii să fi fost vinovată.

Cocoşul puştii de vânătoare începuse deja să se ridice când Florence se interpuse între Bazouma şi soţul ei.

– Eiii blestemăţia dracului, ai înnebunit Florence? Vrei să mori pentru un servitor? se sperie von Leon când îşi văzu nevasta scut în faţa lui Bazouma.

– Bazouma nu va muri astăzi von Leon Fiveze, îşi înfruntă Florence soţul ţinându-se cu mâinile de burta umflată, de gravidă. Şi nici mâine şi nici poimâine. Altfel promit că te părăsesc! Îţi iau pruncul nenăscut şi mă întorc în Belgia, să scap de crimele şi atrocităţile la care iei parte cu atâta uşurinţă. Da… ştiu ce faci şi cu ce te ocupi von Leon Fiveze!

Von Leon făcu ochii mari şi femeile de dincolo începură să şuşotească. Ofiţerii se ridicaseră în picioare încercând să dispară din faţa acestei scene casnice penibile, dar nu îndrăzneau să plece. Ar fi trebuit să îşi ia şi nevestele cu ei dar ele nu dădeau semne de plecare ci rămăseseră nemişcate, solidare cu Florence.

– Florence draga mea, fii rezonabilă, te rog! Vorbeşti numai prostii. Orice ai fi văzut şi orice ai fi auzit, să ştii că au fost doar ordine îndeplinite. Când însăşi regele Leopold al II-lea îmi porunceşte, nu văd cum aş fi putut să-i nesocotesc ordinele… şi dintr-o mişcare rapidă desfăcu puşca şi-i extrase cartuşele. Le aşeză la loc în cutia din sertar, iar puşca fu aşezată cu grijă pe perete.

– Acum fii bună Florence şi întreabă-l tu pe Bazouma ce sunt bătăile de tobă ce se aud în junglă…

Florence îl privi cu lacrimi în ochi pe Bazouma şi-l apucă de mâinile-i bătrâne:

– Sunt sigură că ştii despre ce e vorba, Bazouma. Eşti învăţat şi eşti şcolit. Şi îmi eşti prieten. Te rog, răspunde-i lui von Leon.

Lui Bazouma în toată scena de mai devreme nu i se mişcase niciun nerv de pe faţă şi îl înfruntase ca un leu pe von Leon, acceptându-şi cu mândrie moartea deja iminentă. Ar fi murit mulţumit că a avut o viaţă plină şi frumoasă. Dar uite că Florence l-a salvat de furia stăpânului său pe care îl slujise cu credinţă atâta amar de ani. Iar acum îl ura şi el la rândul lui pe von Leon Fiveze.

– E chemarea lui Kalangu, stăpână Florence, rosti Bazouma.

– Ce chemare? Despre ce vorbeşti? întrebă ofiţerul expert în telegrafie.

– Nu-i înţeleg vorbele, asta vă asigur. Dar ştiu că toba vorbitoare Kalangu era folosită în vechime pentru a aduna triburile şi a merge la război. Un război împotriva unui duşman comun! Sunetele ei sunt foarte puternice şi ajung chiar până la 10 km depărtare. Sunt acolo cuvinte cu înţeles numai pentru cei ce le cunosc. Dar chemarea lui Kalangu nu poate aduce decât necazuri. Întotdeauna! Cu cât răspund mai multe triburi chemării, cu atât necazul va fi mai mare, îşi închei Bazouma mărturisirea.

Bazouma îi privea superior pe toţi ofiţerii din cameră iar lui von Leon chiar îi rânji un pic din buzele-i groase şi roşii. Doar pe Florence o privea îngrijorat. Ştia ce va veni, iar el nu va putea face nimic să o protejeze. Ba chiar începu să se gândească exact în acel moment dacă nu ar trebui chiar el să plece într-o zi pe ascuns şi să-i caute pe rebeli prin junglă. Dar era prea bătrân pentru asta…

Florence îl expedie pe Bazouma din cameră, după care îl privi triumfătoare pe soţul ei şi se întoarse lângă nevestele ofiţerilor. Von Leon îşi turnă un pahar mare de brandy şi-l dădu peste cap.

– Cred că ştim cu toţii despre ce duşman comun e vorba aici! Am stârnit un cuib de viespi şi acum vom suferi cu toţii consecinţele. Dublaţi, sau mai bine triplaţi paza în fort. Incendiaţi toate satele chiar şi părăsite ce le întâlniţi în junglă, ba chiar şi plantaţiile de cauciuc fără muncitori pe ele. Dacă vom pleca vreodată de aici, nu vrem să vină britanicii sau spaniolii şi să profite de ele, hotărî von Leon şi părăsi camera semn că seara de brandy se sfârşise.

Doar Dum Dum-ul lui Kalangu nu se opri nopţi în şir. Oricât de mult au intrat pe timpul nopţii miliţiile coloniale în junglă să încerce să-i prindă pe băştinaşii ce trimiteau mesajele, nu au reuşit. Se auzeau atât de multe răspunsuri de tobe, de era imposibil a şti cu exactitate sursa bătăilor puternice. Uneori părea că bătăile se aud la doar cincizeci de paşi de ei, pentru ca imediat să se depărteze cu kilometri întregi.

Întreaga junglă africană era acum străbătută de chemarea mistică a lui Kalangu!

***

Toţi bătrânii şi şefii de triburi din junglă ce au răspuns prin bătăi de tobă chemării lui Kalangu, au fost de acord să plece împreună cu războinicii lor spre locul adunării lui Kalangu. Şi-au dat seama că numai unindu-se cu duşmanii lor vor izbuti să-l oprească pe Diavolul Ecuatorului să-i mutileze şi să-i omoare până la exterminare. Însă cei mai mulţi dintre ei erau la fel ca şi Umzali şi ai lui, ciungi de pălmi. Doar foarte puţini dintre băştinaşi scăpaseră întregi, stând luni de zile adânc ascunşi în jungla congoleză.

Vreme de două săptămâni pâlcurile de băştinaşi au curs pe cărări cunoscute numai de ei, spre tabăra lui Umzali stabilită la mare depărtare de Boma, în jungla din Seke-Banza. Chemarea lui Kalangu avusese efectul scontat de Umzali, dar el ştia că trebuie să-i motiveze ca să-l urmeze în luptă şi să-l accepte de căpetenie. Să lupte fiecare trib de capul lui era sinucidere curată.

În seara când Kalangu tăcu şi ecourile lui se opriră definitiv iar în pădure se lăsase din nou vechea linişte gălăgioasă, spartă de sunetele animalelor sălbatice, Umzali hotărî să le vorbească.

Urcat pe o movilă de pământ privea peste mulţimea de băştinaşi adunaţi la sunetul lui Kalangu-toba vorbitoare. Ce mai rămăsese din triburile Mongo, Luba, Kongo, Loango şi Teke se adunară acolo… în jur de câteva sute de băştinaşi.

– Eu sunt Umzali! Umzali cel ce-a prins de mic cu mâinile goale din vizuina leilor un pui de leu! Cel ce a eliberat 100 de băştinaşi dintr-o cuşcă de lemn! Şi cel ce a cerut lui Kalangu să ne unească în lupta împotriva beligienilor! Murmure străbat mulţimea de băştinaşi.

– Cat să mai îndurăm năpasta ce s-a abătut asupra poporului nostru? Câte palme să-i mai dăm omului alb? Câte cioturi să mai apară? O să-i înfruntăm! Împreună! Împreună… chiar aşa ciungi, putem fi o forţă. Vom ataca fiecare patrulă de miliţie şi fiecare sediu al Force Publique. Le vom smulge puştile din mâini şi le vom folosi împotriva lor.

– Nu vom sfârşi aşa, renunţând şi ascunzându-ne prin păduri, continuă Umzali. Suntem luptători. Întotdeauna ne-am luptat între noi. Să ne unim şi vă promit că ne vom lua pământurile înapoi. Iar pe toţi cei ce ne-au mutilat, îi vom face să sufere. Şi îi vom izgoni de pe pământul congolez…

Mulţimea forfotea şi vocifera în continuare nehotărâtă şi Umzali plusă:

– Ne vom duce direct la capul şarpelui, în Boma la Diavolul Ecuatorului von Leon Fiveze şi-l vom omorî! De acolo vin ordinele, armele şi gloanţele şi tot acolo ni se duc şi palmele recoltate. Acel Diavol trebuie să moară cât mai curând! Şi îşi ridică spre ei ciotul mâinii drepte.

Umzali îşi încheiase discursul şi acum aştepta. Dacă bătrânii şi şefii triburilor nu erau de acord cu el totul se sfârşea acum, aici. Se vor întoarce fiecare în pădurile lor şi vor încerca să supravieţuiască şi să lupte separat. Dar Umzali spera ca acest lucru să nu se întâmple. Avea nevoie de ei şi ei aveau nevoie de el, iar promisiunea lui că îl vor ucide pe Diavolul Ecuatorului părea că îi convinsese definitiv.

– Pui de leu, pui de leu! izbucniră câteva ţipete din mulţime. Umzalii! Umzaliii căpetenia noastră! răsună deodată toată pădurea de ţipetele băştinaşilor fără de pălmi.

Cioturile mutilate ridicate deasupra capetelor, erau hâde, urâte, semănând cu bastoane noduroase din lemn de abanos. Bastoane parte din trupul congolezilor şi totuşi fără de valoare în luptă. Ce poţi face cu un ciot în confruntarea cu un alb înarmat cu o puşcă? Nici arcurile nu le mai puteau mânui, darămite o puşcă.

Umzali înţelese acest lucru atunci când îi văzu cu cioturile mâinilor întinse spre cer…

Noaptea se lăsase în pădure iar băştinaşii începură să facă focuri ascunse în buturugi ca să nu atragă atenţia prin lumina lor şi îşi pregătiră cina. În câteva ceasuri toţi dormeau, învăluiţi în sunetele junglei, ale maimuţelor urlătoare şi fiarelor sălbatice cu colţi ascuţiţi.

Umzali nu se culcă ore în şir. Scrijeli cu lama cuţitului pe o scoarţă de copac tot felul de schiţe până fu mulţumit de una. Abia apoi se culcă pentru câteva ceasuri.

În zori i-o arăta lui Bakanana.

– Vezi? Arată exact ca toba mea djembe, aşa trebuie început. Scobeşti aici într-un mic buştean, cât să ne intre ciotul. Iar apoi o continui ca un suport. Un deget mare şi încă o bucată mai zdravănă de lemn, ca şi cum am sta cu cele 4 degete împreunate. E un fel de crăcan… Găureşti aici şi aici şi apoi pui sfori legate de jur împrejur. Iar sforile le vom înfăşura pe braţ şi le vom lega de cot. E o proteză. Iar pe ea ne vom putea sprijini arma, fie ea puşcă sau chiar arc.

Bakabana înţelese ce voia de la el. Cu siguranţă invenţia asta îi va putea ajuta în luptă. Imediat trimise câţiva băştinaşi prin celelalte triburi din tabără să afle cine se pricepe în lucrul cu lemnul. Avea nevoie de ajutoare cât mai multe, iar acestea existau. Mulţi congolezi se pricepeau să lucreze în lemn şi ideea că şi-ar putea pune o mică proteză pe cioatele inutile îi mobilizase. Lemnul de abanos din jur ce creştea din belşug, fură cu toţii de acord ca fiind cel mai potrivit din motive evidente.

Ciopleau şi zgurmau în lemn, alţii adunau liane să împletească corzile şi apoi găureau proteza pe laterale şi făceau teste. Obţinură destul de repede câteva modele ce păreau universale. Pentru copii, femei, bărbaţi şi pentru cei mai groşi în antebraţe. Protezele ce nu se potriveau se ajustau acolo pe loc, din câteva cioplituri suplimentare.

Într-o săptămână sutele de băştinaşi aveau câte o proteză pe ciotul amputat. Cei mai mulţi le purtau tot timpul şi se ajutau de ea de-a lungul zilei, însă alţii destul de puţini, şi-o puneau doar când exersau lupta, cum ar fi trasul cu arcul sau simulau ochitul cu puşca. Nu trăgeau însă focuri de puşcă pentru a nu alarma mercenarii.

– Căpetenie Umzali asta e pentru tine! i se adresă Bakabana într-o din zi.

Îi întinse o proteză cu degetele lucrate cu atenţie, răschirate, ce semăna foarte bine cu o palmă atârnată lejer pe lângă corp. Numai că era albă.

– Ştiu că e albă pentru că e din lemn de balsa, dar e foarte uşoară, îi spuse Bakabana în timp ce i-o monta pe braţul drept, amputat. Şi pentru că ne eşti căpetenie vrem să te depistăm mai uşor printre noi, iar Mboumba chiar ţi-a pregătit şi o surpriză şi îl trase pe Umzali până într-o colibă de nuiele întunecoasă.

Proteza îi lumina fantomatic în întuneric!

– Mboumba a fiert-o o zi întreagă în găinaţ de struţ şi altele pietre ştiute de el, până când fosforul s-a impregnat bine în lemn, destul încât să-l facă să lumineze în noapte.

Umzali fu mulţumit de proteză, chiar dacă era albă. Ba chiar îşi imagina că acea palmă este palma lui von Leon ce visa uneori că i-o va tăia chiar el.

VA URMA

3 comentarii

    • Văd ca vrei să mai înveselești atmosfera mohorâtă din povestea mea. Recunosc că nu e cea mai veselā din lume… și va fi chiar și mai rău de atât.
      Poate tocmai de aceea nu am publicat-o pe 23 Noiembrie… 🙄

      • Dar e la fel de solicitantă, te ține cu respirația oprită. Ai ceva de Daniel Defoe în stil. Creezi o atmosferă plină de colorit și vibrație. Clipul cu Jerusalema mă ducea tot acolo, în Africa. L-am văzut de dimineață și m-am gândit numaidecât la povestirea ta, citită de mine azi-noapte. Nu au nimic în comun, clipul cu textul, în afara ambianței de decor din Africa.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.