CHEMAREA LUI KALANGU (4) – Ofranda Regelui

proză de Mihai Hai Hui

CHEMAREA LUI KALANGU (4) – Ofranda Regelui

Neauziţi şi nevăzuţi băştinaşii alunecau pe râul Congo înspre Boma în noaptea ce le era complice, ţinând luna bine ascunsă printre nori.

Zeci de pirogi fiecare cu 4-5 congolezi în ele dădeau uşor din vâsle ocolind hipopotamii adormiţi şi crocodilii ce la vederea lor se aruncau de pe maluri în apa tulbure. Dar pentru că se ţineau aproape de hipopotami, crocodilii nu-i atacau. Iar hipopotamii erau prea leneşi pentru asta. Mâna de lemn a lui Umzali lumina palid în noapte, când ridica uneori din ea, făcându-le semn că pe acolo trebuie să-l urmeze pe apă.

Umzali hotărâse că atacul asupra fortului lui von Leon să aibă loc de pe apă, după ce câţiva băştinaşi iscodiseră bine locul. Iar 50 de congolezi porniţi înaintea lor, adunaseră într-un singur loc toate pirogile găsite prin satele de pe marginea râului Congo. Acei congolezi îi dădură de veste când se reuniră cu Umzali, că Dembari satul lor împreună cu plantaţia de arbori de cauciuc, le-au găsit arse. Numai cenuşă şi ruine rămăsese din satul natal a celor din tribul Luba, asta mâhnindu-l pe Umzali şi mai ales pe Mboumba, ce mereu sperase că se va întoarce în coliba lui cea plină de leacuri.

– Ne vom apropia pe apă şi vom traversa pajiştea cu bivoli. Nu se aşteaptă să venim dinspre apă, pentru că e teren descoperit şi se gândesc că ne-ar depista şi împuşca cu uşurinţă.

Acesta era planul lui Umzali şi acum încercau pe cât posibil să se apropie pe nesimţite de fort. Au acostat la câteva sute de metri de fort şi îşi făceau loc printre multitudinea de crocodili de pe mal. Câţiva dintre ei au sfârşit în fălcile lor, dar niciunul nu a ţipat. Îşi asumaseră acest risc că s-ar putea să fie înhăţaţi de crocodili, iar unul dintre ei fusese chiar din tribul lor, Hazoume, un masiv congolez.

Ajunsi pe pajistea din faţa fortului au început să se mânjească cu balega proaspătă de bivol peste corpuri. În acest fel bivolii ce rumegau tolăniţi în ierburi îi vor lăsa să treacă iar câinii din fort poate nu le vor putea simţi mirosul şi nu vor da alarma prea curând.

În jur de 100 de băştinaşi înaintară în acest fel târându-se pe nesimţite printre bivolii adormiţi, până ce-au ajuns la o depărtare de vreo 50 metri de fort. Grija lor principală erau acei soldaţi din turnurile de observaţie ce supravegeau gardurile şi poarta fortului acolo unde bătea lumina torţelor, însă ce se întâmpla pe pajişte le era cu neputinţă a desluşi în bezna nopţii.

Acum intră în acţiune Bokoko. Îşi făurise de ceva vreme aşa cum văzuse în trecut la ceilalţi pigmei din tribul lui, o ţeavă prin care începuse să exerseze a sulfa mici săgeţi, un fel de sarbacana de dimensiuni mai reduse. Mboumba îi înmuiase săgeţile în otrăvuri puternice, ce paralizau şi omorau imediat orice vietate.

Micuţul pigmeu Bokoko înaintă acum singur încă vreo 20 de metri până la limita unde făcliile numeroase de pe gardul fortului, luminau pajiştea şi bivolii sălbatici. Rând pe rând începu să sufle din ţeava lui câte o mică săgeată în mercenarii ce stăteau tolăniţi în scaune şi priveau în jur. Nu dormeau, dar nici prea atenţi nu erau.

Micile săgeţi otrăvite începură a li se înfige pe nesimţite fără niciun zgomot în gâtul expus sau în faţă, iar ei înţepeneau paralizaţi instantaneu pentru ca doar după câteva secunde otrava să se răspândească rapid, omorându-i. Iar Bokoko nimerea ţinta una după alta într-o linişte absolută fără ca vreun mercenar să apuce să scoată vreun sunet.

Toate santinelele au fost ucise în cea mai deplină linişte iar cei 100 de congolezi de lângă port dădură semnale şi spre ceilalţi rămaşi lângă apă să înceapă a se apropia de fort.

Curând erau cu toţii adunaţi lângă uşa grea a fortului şi se gândeau cum să o deschidă fără a face zgomot încercând să o dărâme, sau mai bine să încerce a escalada bârnele gardului fortului, ce din loc în loc aveau ţepi şi sus la capete sârmă ghimpată.

Se sfătuiau despre pasul următor al atacului, când poarta cea mare a fortului începu a se deschide încetişor. Imediat îşi îndreptară suliţele şi puştile spre poartă, aşteptând.

În pragul porţii deschise doar cât să se strecoare un om, apăru un congolez cu mâinile ridicate:

– Nu trageţi! şopti el. Vă sunt prieten, nu trageţi! Toată lumea e în cazarmă în camerele lor şi dorm duşi. Câinii sunt bine hrăniţi de către mine şi ceilalţi servitori. Vă aşteptam, încheie bătrânul Bazouma.

– Cine e căpetenie aici? mai şopti el.

– Eu, Umzali!

– Noi, toţi congolezii servitori suntem alături de voi. Intraţi şi omorâţii pe toţi belgienii dacă reuşiţi, pentru că vă văd destui rebeli veniţi. Însă cruţaţi-mi stăpâna, pe doamna Florence. E inofensivă şi poartă un copil în pântece, se rugă Bazouma.

Umzali dădu afirmativ din cap în timp ce greaua poartă a fortului era deschisă de ceilalţi servitori congolezi.

Din seara de când Bazouma auzise chemarea lui Kalangu înţelesese că la un moment dat triburile vor ataca fortul. Şi îl observase pe stăpânul lui, pe von Leon cum deja întărise paza fortului, preventiv.

Credinciosul servitor Bazouma îşi făcuse sieşi un jurământ şi îi promisese chiar şi stăpânei Florence că în cazul unui eventual atac al băştinaşilor congolezi, o va apăra până la moarte. Apoi a ţinut în secret un sfat cu ceilalţi servitori şi au căzut de acord ca de acum încolo în fiecare noapte, unul din ei să rămână de pază, muncind prin curte, pregătind masa pentru a doua zi şi cel mai important să hrănească bine câinii şi să le urmărească reacţiile. Nu era ceva anormal ca servitorii să muncească şi noaptea, aveau destule de trebăluit prin curte, prin bucătarii şi grajduri.

Iar atunci în toiul nopţii când un servitor venise să-l trezească din somn cu vestea că au devenit deodată foarte agitaţi câinii şi caii, înţelesese. Câinii au mai primit imediat o porţie zdravănă de hrană, oricum nu era pe placul stăpânilor să latre a pustie bivolii sălbatici de pe pajişte şi au ieşit cu toţii în curte, ascunşi de ochii santinelelor.

I-au urmărit atent şi nu le-a scăpat privirii cum câte unui mercenar îi cădea capul într-o parte sau mâinile li se relaxau brusc căzute în laterale. Iar când toţi au fost răpuşi de otrăvuri, Bazouma se uitase atent printre bârnele gardului şi văzuse mulţimea de rebeli congolezi.

După ce le-au deschis porţile, servitorii s-au tras în lături şi i-au lăsat pe războinici să continue. Ei îşi făcuseră treaba ajutându-i enorm cu porţile şi câinii.

Alarma s-a dat dar când totul era prea târziu pentru belgieni. Focurile de armă trase de câte un soldat trezit din somn când băştinaşii îi măcelăreau pe ceilalţi, nu au făcut decât să sporească panica şi degringoglada ce cuprinsese fortul lui von Leon.

Von Leon păstrase în fort în jur de 100 de mercenari, suficienţi după părerea lui să reziste unui atac al congolezilor. Cu siguranţă că erau o forţă dacă ar fi fost cu toţii treji şi cu armele în mâini, dar aşa cu cele zece santinele ucise pe nesimţite, o imensă zăpăceală cuprinsese fortul. Femeile ţipau, soldaţii alergau în izmene spre rastelul cu puşti, iar cei ce aveau pistolul la căpătâi izbuteau să omoare câte un băştinaş congolez, însă apoi cădea răpus la rândul lui sub ploaia de gloanţe sau de suliţe ale rebelilor.

În fortul lui von Leon Fiveze din Boma se aflau acum sute de băştinaşi avizi de sânge şi de răzbunare, dornici să-i ucidă pe belgieni şi mai ales pe Diavolul Ecuatorului.

Pe undeva pe când înaintau luptând prin camerele soldaţilor, Bakabana îl atenţionă pe Umzali şi îi arătă un cadavru al unui mercenar belgian. Era tânărul soldat Bernard, cel ce le tăiase în trecut palmele şi îi ajutase la eliberarea Yengăi şi a celor 100 de prizonieri băştinaşi. Nu plecase din Congo aşa cum îl sfătuise Bakabana, iar acum zăcea mort cu zeci de împunsături de suliţă şi de gloanţe.

– A fost alegerea lui să nu părăsească Congo, spuse Umzali. Noi l-am prevenit!

Von Leon Fiveze fu la rândul lui alertat şi strigase după ajutor către mercenarii lui şi după ce luase două puşti de pe perete şi câteva cutii de gloanţe se baricadase într-o cameră împreună cu Florence. Florence plângea şi ţipa întruna strigându-l disperată pe Bazouma să vină să o apere, dar tot ce auzea erau ţipetele războinice în bantu şi lingala ale congolezilor şi strigătele mercenarilor ce dădeau ordine încercând să respingă atacul. Şi ca un făcut probabil din cauza emoţiei, tocmai atunci în mijlocul bătăliei, lui Florence i se rupse apa pântecului şi contracţii dureroase începură să o încovrige, violente.

Cuprinşi de frică erau amândoi şi ea şi Von Leon, când şi-au dat seama că mercenarii sunt înfrânţi şi mai sunt în viaţă doar câţiva ce le apărau cu greutate intrarea în dormitor.

Când ultimele focuri de armă din afara camerei lor se opriră, uşile fură smulse din balamale de mulţimea de băştinaşi furioşi ce năpădiră în cameră.

Umzali şi ai lui din tribul Luba se aflau printre cei ce au năvălit în dormitorul unde după cât de îndârjit au apărat-o mercenarii, îşi dădură seama cu toţii că îl vor găsi pe von Leon Fiveze.

Von Leon răspunse uşii doborâte cu gloanţe trase din cele două puşti, însă băştinaşii năvăleau cu zecile peste ei repezindu-se să-i linşeze.

Mboumba apucase să o tragă pe biata femeie belgiană, pe Florence într-o parte, în timp ce soţul ei era cotropit sub o ploaie de pumni şi de lovituri de picior ce le primea incapabil de se apăra. Cu toţii voiau să-l atingă şi să contribuie la moartea lui, moarte de care a scăpat pe moment din două motive:

Primul e că nimeni nu-şi mai putea folosi puşca sau suliţa în acea îngrămădeală de băştinaşi ce îl înghionteau pe von Leon, singurele lor arme fiind pumnii şi picioarele şi al doilea motiv e ordinul strigat puternic de Umzali ce îi opri din frenezia linşajului:

– Toată lumea înapoi! Von Leon Fiveze îmi aparţine! tunase poruncitor Umzali.

Nu prea convinşi rebelii congolezi se dădeau într-o parte, în timp ce cei din tribul Luba îl înconjuraseră pe Diavolul Ecuatorului cam fără folos, pentru că printre ei tot se mai strecura câte un picior sau câte un pumn repezit spre faţa lui von Leon.

– Moarte! Vrem moarte Diavolului Fiveze! urla mulţimea înnebunită când Umzali ajunse lângă el.

Umzali le făcu semn să tacă şi să se dea câţiva paşi înapoi. Bazouma îşi făcu şi el apariţia şi se alătură celor din tribul Luba uitându-se spre von Leon şi Florence. Florence părea neatinsă, dar starea lui von Leon era groaznică fiind bătut în ultimul hal, deşi încă era conştient. Frica de moarte şi mai ales grija pentru Florence, îl ţinuseră treaz şi-l împiedicau să leşine.

Florence era chircită la podea ascunsă după Mboumba, respirând greu şi părea că intrase deja în travaliu. Contracţiile îi deveniseră tot mai dese şi era evident că o să nască din clipă-n clipă.

Umzali îi făcu semn lui Mboumba şi vindecătorul se aplecă asupra ei. O apucă de genunchi să-i desfacă picioarele, dar Florence se împotrivi:

– Stăpână Florence, lăsaţi-l să vă controleze. Ştie ce face, e Vindecător, o linişti Bazouma ce se apropie de ea luându-i palmele mici şi tremurânde într-ale lui.

Florence se lăsă moale şi îşi desfăcu picioarele ridicându-şi cămaşa de noapte peste pântecele umflat, din care o viaţă se zvârcolea să iasă.

Mboumba îi privi pântecul şi apoi îi măsură mai jos dilataţia uterului. Se ridică clătinând din cap:

– Copilul nu e aşezat cum trebuie, de aceea se chinuie astfel. Trebuie să-i scot eu copilul, altfel în curând vor muri amândoi.

– Adică să o spinteci? O poţi face? se interesă Umzali.

– Dar cum să nu! Apoi o voi coase şi îi voi da cu leacurile mele imbatabile, întări Mboumba.

– Şi copilul va trăi?

– Va trăi! Dar nu vreau să ajut la naşterea acestui copil. Prefer să-i las să moară în chinuri şi privi cu dispreţ spre von Leon.

La auzul acestor vorbe rostite în belgiană, Von Leon se zbătu aprig să scape din strânsoarea lui Malonga ce-l ţinea pe loc, dar fără succes:

– Vă implor ajutaţi-mi soţia să nască, o să fac tot ce doriţi voi, se ruga Von Leon încercând să-şi zărească soţia prin ochii tumefiaţi de loviturile băştinaşilor… Cruţaţi-mi copilul!

– Malonga, Bazouma legaţi-l de scaun şi veniţi să ne sfătuim ce e de făcut mai departe, spuse Umzali.

Umzali, Bakabana, Mboumba, Bineka, Malonga şi Bokoko se adunară într-un colţ al camerei şi-şi vorbiră şoptit. Yenga se apropie şi ea să afle ce decizie va lua fratele său.

Von Leoon legat de scaun nu zărea prea multe, auzea doar fraze fără înţeles pentru el rostite în lingala… Încă nu ştia care va fi soarta lor: vor trăi sau vor fi ucişi?

– Mboumba care e părerea ta?

– Părerea mea e că pruncul Diavolului Ecuatorului nu trebuie să se nască. Cu toţii ar trebui ucişi, acum, aici…

– Asta e şi părerea mea! Dar vom supune la vot, hotărî Umzali.

Supuseră la vot. Erau 7 contra 1, întrucât votase şi Yenga ca fiind parte din tribul Luba. Soarta celor doi era pecetluită şi doar Bazouma servitorul, se împotrivea execuţiei. Ar fi dorit ca numai Florence şi copilul să trăiască, de von Leon nici că-i păsa. Dar soarta le era hotărâtă la comun: în viaţă sau morţi cu toţii.

Işi încărcau acum puştile, hotărâţi să-i execute pe cei doi, cand Bazouma îi opri panicat:

– Ar mai fi o soluţie. Ascultaţi-mă câteva clipe! rosti servitorul Bazouma în belgiană şi se uită în ochii lui Florence ce se chinuia în chinurile facerii, făcându-i un semn din cap, oarecum a liniştire…

Le împărtăşi cu greu ideea lui. I se părea că face un lucru groaznic dar ştia că trebuie să încerce a-şi respecta jurământul de a o scăpa cu viaţă pe stăpâna Florence şi pe copilul ei, dar în acelaşi timp să le ofere ceva asemănător unei răzbunări acestor violenţi băştinaşi congolezi.

Dezbătură şi soluţia lui Bazouma. În câteva minute se hotărâră toţi a fi toţi de acord cu ea, iar Mboumba era deja cu un cuţit lângă Florence pregătit să-i scoată copilul din burtă. Bazouma adusese un ceaun cu apă fiartă şi câteva cearceafuri smulse de pe un pat. Trebuiau să se mişte repede. Mboumba le spusese că se pare că pruncul deja nu mai mişcă.

Von Leon mulţumea cerului că băştinaşii însetaţi de sânge îi ascultară rugile şi îi ajută nevasta să nască şi se liniştise, nu se mai zbătea să scape din strânsoare. Înţelesese că Bazouma intervenise pentru Florence şi copilul lor.

Mboumba reuşi să scoată copilul la timp şi după ce îl aşeză pe masă şi-l frecă un pic pe piept şi spate, camera fu umplută de plânsete de copil. O cusu pe burtă pe Florence şi îi puse câteva feşe pe rană. Adrenalina o ţinuse pe Florence departe de durerile atroce datorate spintecării burţii şi o ţinea şi acum trează, împiedicând-o să leşine. Înaintea tăieturii băuse trei pahare mari de brandy turnate cu de-a sila pe gât de către Bazouma şi tot corpul îi amorţise.

Ceilalţi războinici fură atraşi de zgomotele de copil nou născut şi se opriră din jefuit şi distrus fortul. Stăteau ciorchine pe geamuri cătaraţi unii peste alţii şi în pragul uşilor dormitorului, aşteptând judecata lui Umzali. Oricare ar fi fost ea trebuia acceptată, el fiindu-le căpetenie aleasă de toţi în pădurea din Seke Banza.

Mboumba era acum aplecat pe masă, atent asupra pruncului ce ţipa în continuare sfâşietor iar Florence cu mâinile ridicate se uita de pe podele spre Bazouma, cerşindu-şi copilul. Dar Bazouma plângea. Lacrimi adânci i se scurgeau din ochii cu care o respectase şi o supraveghease cu credinţă pe stăpâna Florence atâţia ani. Plângea îngrozit de ceea ce făcuse şi încerca să evite privirile întrebătoare ale lui Florence.

Umzali se îndreptă spre von Leon şi făcu semn să-i fie dezlegate braţele:

– Copilul îţi e băiat! Întinde palma Diavol Leon Fiveze! îi porunci Umzali.

Auzind aceste cuvinte von Leon se cutremură. Ştia bine ce îl aşteaptă, dar dacă asta era preţul ce trebuie să îl plătească, fie… şi întinse palma dreaptă.

Umzali i-o apucă şi i-o întoarse cu faţa în sus, iar von Leon Fiveze îşi aştepta resemnat lovitura de macetă. Florence de pe podele se ridicase într-o rână şi înţelesese şi ea ce va urma. Fu cuprinsă de convulsii ce o cutremurau precum frigurile, de teamă şi groază aşteptând ca mâna soţului să-i fie retezată… Urletele nou născutului se potoliseră, iar de afară sutele de perechi de ochi aşteptau deznodământul.

– Să-i duci această Ofrandă Regelui tău… să te recompenseze pentru tot ceea ce ai făcut aici, în ţara noastră Congo, îi grăi Umzali lui Von Leon punându-i în palmă o bucată mică de carne însângerată.

Florence încercă să se ridice să vadă ce i se pusese în palmă soţului ei.

Von Leon aproape orbit de sângele ce i se scurgea din arcadele sparte îşi ştergea într-una ochii şi nu înţelegea ce ţine în mână.

Pipăi cu degetele ceea ce crezu la început că e o bucăţică din cordonul ombilical al pruncului şi încercând să desluşească ce e, numără în gând micile formaţiuni osoase şi gelatinoase, ale celei ce semăna după formă cu o minusculă steluţă de mare: 1,2,3,4,5…

Când realiză ce ţine în palmă urlă ca rănit de moarte iar părul îi albi instantaneu. Amuţi brusc şi mâna i se lăsă inertă pe genunchi, strângând mica bucăţică de carne în pumn.

Florence mai mult intuia ce primise soţul său şi începu a se târî pe podele spre palma lui ca să se convingă, dar faţa lui îngrozită şi înţepenită îi confirma ceea ce inima ei de mamă simţise deja. Începu să ţipe şi să-i blesteme pe sălbaticii băştinaşi, apoi pe soţul ce o adusese în Congo şi să-l acuze pe Bazouma de cruzime. Bazouma urmărea cele întâmplate şi plângea în continuare. Se simţea vinovat pentru ceea ce făcuse, dar totuşi eliberat de vină. Îşi ţinuse jurământul făcut! Salvase pe Florence şi pe pruncul ei! Dar cu ce preţ!

– Cu toţii veţi trăi! Şi voi şi pruncul vostru! Astăzi nimeni nu trebuie să mai moară! Veţi fi duşi în portul Boma îmbarcaţi pe un vas şi nicicând nu vă veţi mai întoarce în ţara noastră… spuse Umzali.

– Doar că de acum înainte copilul tău va fi ca şi noi, rânji Umzali spre Von Leon şi arătă spre ciotul fără de palmă al nou născutului…

*****

Luminile s-au aprins în amfiteatrul Facultăţii de Arheologie din Kinsahsa, iar jaluzelele din geamuri încep să se ridice. Opresc proiectorul unde am rulat diapozitivele şi închid foile manuscrisului din care am lecturat audienţei.

Studenţii mă privesc oripilaţi, vădit marcaţi de finalul brutal al poveştii ce le-am citit-o şi încă nu ştiu cum să reacţioneze.

– Vă văd destul de intrigaţi de această poveste, dragi studenţi. Nu, nu este doar o poveste sau vreo legendă ci e istoria noastră aici, ba chiar istoria străstrăbunicului meu, Umzali… Povestea lui mi-a fost spusă de tatăl meu şi el la rândul lui a preluat-o de la tatăl şi bunicul lui. Dacă aveţi ceva întrebări?

Aproape toţi studenţii îşi ridică mâinile deasupra capetelor. Sute de mâini flutură îndreptate spre tavanul facultăţii. Mâini complete, mâini întregi cu falange şi palme. Aleg pe unul dintre ei:

– Spune-mi, cum te numeşti şi ce ai dori să afli?

– Nguya e numele meu… şi sunt tare curios să aflu ce aveţi în acea cutie de pe birou.

Cu toţii izbucnesc în hohote de râs şi îl apostrofează pe curiosul Nguya de penibilul întrebării.

– O întrebare foarte bine pusă student Nguya, deşi pare că nu e pe placul celorlalţi studenţi. Ei bine în cutie avem asta… şi încep să desfac cu un cutter coletul trimis de Activişti ai Drepturilor Congolezilor din Africa. Scot bucata grea şi imensă de bronz din cutie şi o pun cu greutate pe birou. Toţi tac şi nu ştiu ce semnifică.

– E mâna lui Leopold al II-lea! se aude de undeva din sală.

– Exact! confirm eu. E mâna regelui Leopold al II-lea ce a fost smulsă statuii din Kinshasha acum mulţi ani, undeva prin 2004 de către Activiştii Drepturilor Congolezilor din Africa. Iar acum în timpul acestor evenimente importante “Black Lives Matter” ce au cuprins întreaga planetă, mi-a fost trimisă să o îngrop la căpătâiul lui Umzali, al cărui mormânt mărturisesc că nu îl cunosc. Dar locul unde a trăit îl ştiu prea bine. Mâine voi porni spre acel sat dispărut şi oricine va dori să mă însoţească e binevenit, facultatea ne va pune la dispoziţie oricâte autocare dorim.

– Eu, Mabankou, urmaşul lui Umzali, Umzali cel ce-a prins cu mâinile goale un pui de leu şi a eliberat 100 de prizonieri, cel ce-a purtat o mână albă de lemn şi a unit triburile congoleze sub chemarea lui Kalangu… voi îngropa această mâna a regelui Leopold al II-lea în locul unde se presupune că se află îngropat Umzali, undeva pe malul râului Congo, între Boma şi Matadi. E o umilă ofrandă ce o pot aduce pentru tot ce-a făcut pentru noi în acele trecute vremuri!

SFÂRŞIT

NOTA AUTOR:

După Mao Zedong, Hitler şi Stalin… Leopold Louise Philippe Marie Victor, adică Leopold al II-lea al Belgiei… ocupă locul al IV-lea în lista liderilor vinovaţi de cele mai multe victime din istoria omenirii, undeva la peste zece milioane de congolezi, masacraţi şi morţi în urma mutilării braţelor.

Poveste istorică scrisă la dorinţa colegului blogger Condeiblog, cadou pentru ziua lui de naştere!

2 comentarii

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.