PĂDUREA DE TUNGSTEN partea a 2-a

PĂDUREA DE TUNGSTEN partea a 2-a

proză de Mihai Hai Hui

***

Cu siguranţă că piciorul lui Feodor Gherasim e vindecat sută la sută, după cum dansează şi tropăie pe ritmuri de Cazacioc şi Kalinka. Nikolai şi Pyotr sunt şi ei în culmea fericirii şi se bucură ca nişte copii tomnatici în mulţimea pestriţă de cheflii, ce i-am depistat adânc ascunşi în pădurea siberiană din Tunguska.

Zece zile ne-a luat să ajungem aici iar de atunci, de peste trei săptămâni, acelaşi lucru îl facem cu toţii: bem şi petrecem zi şi noapte. Bine… moş Feodor, Nikolai şi Pyotr ca şi toată gaşca cea nebună, pretind că se şi droghează cu Tungstenul ascuns în scoarţa coniferelor dimprejur. Pe dracu! Nu cred nici să mă pişti cu ceară aşa ceva…  Toţi sunt beţi mangă, deşi îmi pare cam ciudat să fie beţi săptămâni în şir, dar fie. Eu deşi am mângâiat şi m-am frecat bine de scoarţa acelor copaci, n-am simţit  nimic:

– Simţi, Mikhail… simţi? îmi strigase Nikolai extaziat  în acea noapte când îi depistasem pe Visătorii din pădure, iar el se repezise disperat la un copac să-l mângâie.

Zgomotele, muzica şi focul lor de tabără ne-au ghidat spre ei în ultima parte a drumului, după ce Grisha Popov ne-a dus spre oraşul Miryuga. De acolo am urmat poteca ce deja o cunoşteam prea bine şi pe care Oleg Alexandr mă călăuzise spre locul prăbuşirii din Tunguska…

– Îhî, simt! ce să zic şi eu… În afara faptului că acei copaci atunci când îi ating luminează noaptea sub palma mea, altceva nu am simţit. Probabil e vreo ciupercă, sau ceva pe ei, ori sunt impregnaţi cu vreo substanţă chimică ce la căldura palmei luminează, în rest sunt brazi ca toţi brazii.

Popov în schimb se ţine departe de acei copaci şi are aceeaşi atitudine ca şi Oleg Alexandr:

– Nu vreau să-mi petrec întreaga viaţă în pădurea din Tunguska, aşa că evit să cad pradă Tungstenului. Am familie acasă, Mikhail!

Pentru Popov a devenit evident că Tungstenul nu mă afectează şi pe mine la fel ca pe ceilalţi ruşi, iar el dă vina pe naţia mea diferită.

– Numai ruşii sunt cei aleşi, doar l-ai auzit pe Moş Feodor! e explicaţia lui.

Aiurea! De mine nu se prinde niciun drog. De felul meu sunt extrem de sceptic şi despic mereu firul în patru, iar negativismul şi pesimismul mă caracterizează dintotdeauna.

Îmi amintesc când am fost într-o excursie în Amsterdam şi am pipat câteva ţigări cu haşiş. Am simţit ceva? Nu! Doar nevasta râdea ceva mai mult, dar eu tot posac şi trist eram că nu simţeam nimic.  Nimic din ceea ce auzisem că s-ar întâmpla, culori aprinse, sunete şi alte senzaţii. Ahh, ba da… la un moment dat am văzut în noapte, zeci de urechi de iepuri pe un câmp şi mă bucurasem că începe drogul să-şi facă efectul. Dar din păcate acei iepuraşi erau reali, maronii şi nu roz la culoare… şi ronţăiau de zor iarbă de pe marginea drumului. Mdea, drogul ăsta trebuie să fie autosugestie şi atât!  Doar aceşti pomi luminiscenţi nu-mi pot explica ce e cu ei, dar asta nu e treaba mea, nu sunt vreun botanist.

După aceste trei săptămâni petrecute în mijlocul pădurii, Popov la fel ca şi mine, nu are stare şi-l simt că ar vrea să plece:

– Grisha Popov dacă ai să te duci acasă, ai să fii prins şi trimis în gulag.

– Da Mikhail, ştiu… dar nici asta nu e viaţa! Să stau în pădure, să cânt şi să dansez? Îmi e de dor de nevastă şi de copii. Ţie nu?

– Normal că aş vrea să mă întorc acasă să-mi văd nevasta şi familia, dar eu deja m-am resemnat, Grisha Popov… Ştiu că nu voi mai ajunge niciodată în România. Îmi e clar că fără acte, fără paşaportul meu, nu am cum trece graniţa. Mie îmi e sortit să-mi petrec restul vieţii în Rusia voastră, fie ascuns în păduri, ori poate mai rău, prizonier în gulag.

Popov îşi mijeşte spre mine ochii mici albaştri, de viezure:

– Şi dacă te-aş ajuta eu Mikhail? Să-ţi faci un nou paşaport? Am destule relaţii în Rusia ce te-ar putea ajuta să-ţi faci alte acte.

– Şi de unde să iau bani, Popov? Nu am nicio leţcaie şi falsificatorii aceia trebuie plătiţi, nu?

Popov se uită atent în jur ca să se asigure că nimeni nu ne priveşte:

– Am eu bani, Mikhail! Îţi dau eu suficiente ruble şi te trimit la sursă sigură, în Krasnoyarsk. Îi spui lui Misha Leonid că vii din partea mea, iar el te va ajuta. Ai reţinut pe unde am ajuns aici, nu? Faci cale întoarsă şi intri pe lumină în oraş, ca să nu dai patrulelor de bănuit. Dacă reuşeşti să ajungi la el fără să te oprească miliţia, pleci de acolo cu paşaport în buzunar.

Mă uit la el gânditor şi sincer nu prea mă încântă planul acesta. Paşaport contrafăcut, falsificatori, ascuns de miliţie… dar ce sunt eu, vreun spion 007?

– Bine, dar tu? De ce nu mă duci chiar tu acolo?

– Ehh, eu o să-mi încerc norocul să ajung la familie în Yagodnoye. Uite aici Mikhail, ai trei sute de mii de ruble. O să-ţi ajungă să-l plăteşti pe Misha şi să-ţi iei un bilet de tren spre ţara ta. Nu lua avionul pentru că nu cred că vei reuşi să treci de vameşi cu acel paşaport. Operele lui Misha nu sunt chiar printre cele mai bune din Rusia şi-mi zâmbi complice.

Privesc la pachetele de bani ce şi le scoate de la brâu şi nu ştiu ce să cred. De unde naibii are Popov atâţia bani la el? Dar Popov îmi răspunde înainte să apuc să-l întreb ceva:

– Ai să fii uimit Mikhail, când ai vedea cum îşi ascund unii averile. Prin poduri şi cămări, printre cârnaţi şi slănină, sau prin sacii de ceapă şi cartofi. Ţăranii ruşi aşa sunt obişnuiţi, nu-şi duc banii în bănci în care nu au încredere.

Căpitanul de submarin a lovit din nou! O dată cu hrana noastră se pare că a subtilizat şi o mică avere de prin casele ruşilor. Cine ştie câţi bani are la el, dacă şi-a permis să-mi dea mie trei sute de mii de ruble, ce în acest moment îmi par grozav de mulţi. Acum îl înţeleg de ce vrea neapărat să ajungă la familia lui.

– Bine Grisha Popov, îţi mulţumesc! Vom pleca dimineaţă când petrecerea ăstora se va termina.

Popov încuviinţează din cap. Amândoi îi privim pe Nikolai Teodorovici, pe moş Feodor Gherasim şi pe malacul de Pyotr Gregoriev, cei trei cu care am evadat din trenul ce ne ducea spre gulagul din Oymyakon. Stau în jurul focului de tabără şi vorbesc aprins cu ceilalţi Visători, să tot fie vreo cincizeci cu toţii. O să-mi fie dor de ei, dar parcă mai dor îmi e de nevastă şi de casă.

– Să mergem lângă ei Grisha Popov, îl îndemn eu. Hai să ne simţim bine şi să ne luăm la revedere în felul lor, cu o petrecere pe cinste. Oricum de mâine nu ne vor mai simţi lipsa.

Luăm câte o sticlă în mână şi ne aşezăm lângă cei trei. Când ne văd ne îmbrăţişează bucuroşi, exact ca pe nişte vechi prieteni reîntâlniţi după ani de zile. Ochii le lucesc într-un fel aparte, iar cuvintele le ies din gură dar nu par spuse pe moment, ci sunt aşa… parcă studiate. Sunt din ce în ce mai mult sub influenţa Tungstenului şi detaşaţi de lumea înconjurătoare: “Un fel de roboţi fericiţi!” cum a spus cândva moş Feodor!

Spre dimineaţă când toată lumea s-a culcat am părăsit acea tabără din pădure. Popov a luat-o spre est spre strâmtoarea Bering să încerce să ajungă în oraşul lui natal, Yagodnoye din regiunea Magadan. Harta a rămas la el, după ce l-am asigurat că ştiu drumul ca să cobor în sud spre Krasnoyarsk, iar el pe un petec de hârtie mi-a scris grijuliu adresa lui Misha, sfătuindu-mă să o învăţ pe de rost în caz că o voi pierde. Ne-am urat drum bun şi apoi am apucat-o fiecare pe poteci diferite.

***

Niciodată nu am stat prea bine la orientarea prin păduri şi asta pentru că nu m-am perindat prea mult prin ele. Ce oare am avut în cap să mă aventurez într-o călătorie singur, prin pădurea asta blestemată şi fermecată totodată? Cu siguranţă că aceşti copaci ce îi privesc acum, nu ar fi trebuit să fie în acest loc… Merg de cinci zile şi până acum trebuia să ajung sau măcar să văd că mă apropii de oraşul Miryuga, dar eu în schimb găsesc un pâlc de copaci carbonizaţi pe-o parte, uscaţi şi cu vârfurile sfârtecate şi trupurile încolăcite în fel şi chip. Sunt din nou în locul prăbuşirii meteoritului, în Tunguska de Nord? Dar eu am mers tot timpul spre sud cu soarele în spate, răsărind din stânga mea şi apunând în dreapta. Nu, nu e bine, ceva e în neregulă! Sunt şanse mari să mă fi rătăcit.

Solul a devenit din ce în ce mai mlăştinos iar turba de sub mine se mişcă şi se clătină ca şi cum aş merge pe o saltea cu apă. Dacă stau prea mult într-un loc apa mi se adună sub bocanc, mustind. Dar totuşi sunt pe o potecă şi tocmai asta mă îndeamnă să continui, trebuie să văd unde duce această potecă.

Un cerb mugeşte undeva, destul de aproape în faţă, dar încă nu îl văd. Copacii dimprejur sunt mai cu toţii morţi şi mai mult ca sigur aceasta e cauza terenului mlăştinos din jur. Arborii împietriţi şi carbonizaţi nu mai extrag din sol apa căzută din ploi sau din alte izvoare supraterane.

Ce bine mi-ar fi prins Cannon-ul meu, ce cadre aş fi tras aici în pădurea moartă ce mă înconjoară. E chiar înfricoşătoare!

Nu sunt un tip fricos dar nu pot să nu mă sperii atunci când sesisez ceva mişcare prin frunziş, undeva în dreapta mea. Grăbesc pasul, pentru ca într-un final să o iau la goană. Mugetul cerbului se aude din ce în ce mai clar şi pare că alerg drept spre el, iar atunci când l-am zărit am înţeles de ce mugea. La câţiva metri de poteca ce se termină brusc într-o mlaştină, cerbul era prins până la burtă în turba ce se scufundase sub greutatea lui, iar picioarele îi erau dispărute cu totul în mlaştina neagră. Tot ce-şi mai putea mişca era capul cu coarne imense ce încerca să şi le înfigă în noroiul negru pentru a se trage în afară, lucru inutil de altfel.

Cu ochii la scena morţii din faţa mea am şi uitat de ce fugeam şi de zgomotele care m-au speriat, iar când cele cinci ciute şi-au făcut apariţia în spatele meu am tresărit şi am sărit într-o parte făcând câţiva paşi în lateralul potecii. Atrase de mugetele cerbului, probabil protectorul turmei lor, ciutele goneau spre el când au dat cu ochii de mine. M-au privit pentru câteva secunde, apoi şi-au privit şi cerbul şi au înţeles că nu are nicio şansă. Instinctul de supravieţuire le-a îndemnat să nu se apropie prea mult de mlaştina cerbului, aflat la nici zece metri de mine.

Deodată cu un zgomot de cearceaf rupt, turba de sub mine începe să cedeze şi se rupe de poteca ce o părăsisem acum câteva secunde. Iarba pârâie violent, iar solul pe care stau îşi pierde legătura cu poteca oarecum solidă pe care fugisem. Firavele rădăcini ale ierbii ce susţineau turba moale, se frâng  sub greutatea mea iar pământul pe care stau se transforma la propriu într-un plaure ce imediat începe să se scufunde în noroi. Apa neagră a dat năvală peste bocancii mei ajungându-mi până peste pulpe, iar dacă încerc să ridic un picior plaurele are tendinţa de a se răsturna sub greutatea celuilalt picior. Mă arunc speriat pe burtă în apă neagră, sulfuroasa, iar plaurele îşi încetineşte scufundarea, dar totuşi ea continuă.

Orice încercare de a mă mişca îl duce puţin câte puţin spre fundul mlaştinii de turbă, iar apa întunecoasă mă înconjoară din toate părţile. După câteva ore scufundarea pare că s-a oprit, iar eu sunt acum ridicat în picioare pe bucata de sol, ce o simt deja cum se dezintegrează sub acţiunea apei şi a apăsării bocancilor mei. Apă îmi e până la brâu şi sunt prins în acesta capcană a mlaştinii. Sunt captiv împreună cu cerbul ce nu mai mugeşte, obosit de sforţări şi dezamăgit că ciutele l-au părăsit. Îmi e absolut imposibil să încerc a înota în clisa dimprejur.

Cum Dumnezeului am ajuns în situaţia de faţă? Dacă tot am evadat şi nu am mai ajuns în gulagul din Oymyakon, măcar trebuia să rămân în pădurea de Tungsten şi nu să-mi găsesc sfârşitul într-o mlaştină siberiană…

Spre seară distanţa până la potecă se mărise undeva cam la cinci metri, iar orice încercare de scăpare mi-a fost zadarnică, căci dacă părăsesc mica bucăţică de pământ de sub mine un hău de noroi se cască alături. Îl simt când mişc picioarele în laterale iar acolo nu e nimic. Pot fi metri întregi de apă amestecată cu turbă clisoasă sub mine. Cred că m-am oprit pe rădăcina vreunui copac, în drumul meu către fundul mlaştinii. Mâinile îmi sunt în continuare deasupra apei şi m-am mânjit cu noroi pe faţă să mă apăr de insectele şi ţânţarii ce dau năvală peste chipul meu. Am scos rucsacul cu alimente din spinare şi după ce am băut apa din cele două sticle ce le luasem din tabără, le-am lăsat înăuntru goale, iar asta face rucsacul să plutească la suprafaţa mâlului. Îmi pot pune pe el capul să încerc să mă odihnesc aşteptându-mi sfârşitul, împreună cu cerbul captiv ca şi mine în mlaştina morţii.

Noaptea s-a lăsat rapid şi o linişte nefirească a cuprins mlaştina din Tunguska. Păsările s-au oprit din ciripit iar ţânţarii s-au ridicat de pe suprafaţa apei, undeva la câţiva metri de apă, speriaţi de multe luminiţe sporadice ce şi-au făcut apariţia din loc în loc pe suprafaţa mlaştinei.

Refuz să cred că sunt datorate Tungstenului, ci le atribui unor insecte fosforescente din familia licuricilor, deşi nu am reuşit să prind vreuna. Luminiţe verzi, galbene sau roşiatice apar din loc în loc îndreptându-se spre cer apoi o iau razant cu mlaştina pentru ca apoi să dispară brusc, înghiţite în noapte. Asta fără să pun la socoteală strălucirile flăcărilor de gaz metan aprinse în diverse ochiuri de apă. Nu e ceva neobişnuit, ştiu din şcoală că plantele putrezite degajă metan care uneori se aprinde spontan, poate chiar din cauza unui licurici, cine ştie.

Atunci când îmi voi da şi ultima suflare, aici în mlaştina de turbă, corpul îmi va fi mumificat de apa neagră de turbă, bogată în acizi rezultaţi din descompunerea materiilor vegetale ce încetinesc creşterea bacteriilor. Încă ceva ce m-am căznit să-mi aduc aminte din şcoală, în încercarea de a afla ceva ce mi-ar putea folosi, ca să scap din strânsoarea apei mâloase. Dar ştiu că nu am prea multe şanse.

Începe să plouă încetişor…

Licuricii îşi continuă nestingheriţi spectacolul de luminiţe oferit aici în mlaştina ucigaşă, dar acum sunt mult mai aproape de suprafaţa apei. Dintr-un motiv necunoscut mie, cerbul începe deodată să se agite. Fornăie speriat şi îl simt prin apă cum dă din picioare încercând să se mişte. Valuri mici de mâl mă ajung, apoi începe brusc să scoată mugete înfiorătoare, mişcându-şi speriat coarnele imense, printre care licuricii fosforescenţi îşi fac loc în zborul lor pe deasupra mlaştinii. Nu-mi dau seama ce a simţit, eu nu văd mai nimic în abisul negru dimprejur.

În câteva minute umbre încep să mişune pe potecă şi se aud paşi urmaţi de mârâituri furioase. O haită de lupi atrasă de corpurile noastre incapabile de mişcare, încearcă să ajungă spre noi. Ochii le lucesc roşiatici în luminile micilor focuri din mlaştină. Îi văd cum sar unii peste alţii, înghesuindu-se şi schelălăind atunci când pun piciorul în apa mâloasă din afara potecii, din care se retrag urlând a neputinţă. Strădania lor de a ne ajunge a durat câteva ore, apoi au renunţat. Dacă ar fi reuşit să mă ajungă mi-aş fi încercat norocul spre mijlocul mlaştinii, spre alt plaure plutitor. În niciun caz nu aş fi stat să fiu devorat de viu de lupi, mai bine înecat în apa neagră.

Am raţionalizat cumpătat cele câteva provizii ce le-am avut în rucsac, iar de sete sorb cu silă din apa neagră, noroioasă, ce la nevoie e bună de băut. Dacă ridic rucsacul de pe suprafaţa mlaştinei, în acea mică adâncitură rămasă în nămol apa de turbă se adună imediat şi preţ de câteva clipe pot bea un fel de apă tulbure, scârboasă, apoi mâlul începe să se adune în mica groapa, nivelând-o.

De o zi cerbul nu a mai mişcat, deşi îl văd cum încă scoate aburi pe nările ce se chinuie să şi le ţină deasupra apei. Acum doar crupele spinării şi capul îndreptat spre cer i-au mai rămas la suprafaţă. Şi corpul meu s-a mai scufundat în noroi, până la nivelul umerilor.

În cele şase zile de când sunt prins în mlaştină, nu am putut să nu remarc cu groază că mai sunt şi alte animale pe lângă mine, de-a lungul şi la capătul potecii. Coarnele sau capetele li se văd răsărindu-Ie din iarbă, nimic care să trădeze că de fapt sunt prinşi într-o apă mocirloasă dedesubt. În jurul meu şi al cerbului încă e noroi negru, gros, dar probabil atunci când nu vom mai sulfa şi ne vom găsi sfârşitul rămânând nemişcaţi, ierburile şi plaurii se vor unii între ele formând din nou un teren ce pare solid, dar în realitate fiind doar o capcană pentru orice vieţuitoare.

În fiecare noapte plouă mărunt. Ploile îmi umezesc părul şi mă înviorează, dar apa ploii înmoaie şi mai mult noroiul mlaştinii. Nu întrevăd nicio speranţă.

***

– Hei, eşti viu? Hei!

Am deschis ochii speriat. E ziua… Capul îmi e lăsat pe rucsacul plutitor, ce mi-a permis să fur în fiecare noapte câteva ore de somn.

Un înger cu faţa murdară de noroi, e aplecat asupra mea şi-mi zgâlţâie capul. Chipul de fată de pe care atârnă spre mine laţe de păr blond, pluteşte într-un mod bizar deasupra mea şi pe deasupra mlaştinii.

Mâini pline de sânge închegat îmi deschid buzele şi-mi toarnă pe gât un lichid arzător: votcă. Las capul mai pe spate ca să pot înghiţi mai uşor alcoolul ce începe să-mi trezească neuronii şi-mi pune sângele îngheţat în mişcare.

Mi-am ridicat capul de pe rucsac am privit-o mai atent. Cu siguranţă e un înger… Murdar, dar e totuşi un înger, pentru că pluteşte la propriu pe suprafaţa  mlaştinii. Privesc îngrozit spre cerbul de lângă mine. Are întreaga spinare tăiată şi carnea îi e decupată până la os. Capul cerbului e crăpat de o lovitură în mijlocul frunţii şi toată carnea i-a dispărut de pe oasele crupelor.

– Te poţi mişca? Ridică braţele, mă sfătuieşte îngerul plutitor. Îmi extrage mâinile din apa mâloasă şi mi le aşează pe pontonul plutitor de sub ea, iar ea se trage mai în spate jumătate de metru. Abia atunci realizez că a ajuns la mine pe o punte plutitoare prinsă cu sfori de un copac de pe potecă. Începe să tragă de mine şi reuşeşte să mă salte câţiva centimetri, iar asta mă trezeşte la realitate. Nu, nu e vreun înger căzut în mlaştină, ci e chiar salvarea mea. Am o bază solidă de care mă pot agăţa, ca să pot scăpa din mlaştină. Puţin câte puţin, ies cu sforţări din mâlul de turbă, până sunt cu totul pe acel ponton plutitor. Merg în urma fetei de-a buşilea până ajung pe poteca unde mă prăvăl în lături. Sunt salvat!

Fata trage de pontonul cel lung şi-l aşează pe potecă. Sub el sunt mici butoaie flotabile, iar din loc în loc e prins cu sârme, în mai multe segmente. Desface sârmele de legătură dintre segmente şi fiecare bucată de ponton o trage cu greutate într-un tufiş frunzos. Atunci când am încercat să mă ridic să o ajut mi-a făcut semn să stau nemişcat, arătând spre sticla de votcă de lângă mine. Mai iau câteva gâturi zdravene şi sângele îmi circula iar prin picioarele şi trupul ce au stat în apă poate zece zile, nici eu nu mai ştiu.

Fata a terminat de dezmembrat pontonul şi l-a ascuns cu grijă în tufe. Carnea cerbului e pe potecă, aşezată în hălci lungi pe bucăţi mari de plastic. Le taie în felii mai mici şi le îndeasă în rucsacul ei. Pune şi în rucsacul meu o bucată de carne, după care mă ajută să mă ridic de jos şi-mi face semn să o urmez.

– Stai… Cine eşti?

– Nataşa! şi-mi întoarce spatele şi dă să plece.

– Mikhail! şoptesc în urma ei.

Îmi pun rucsacul în spinare apoi apuc sticla de votcă şi încep a păşi după ea, încă nesigur de picioarele mele amorţite. Lângă sticla de băutură îmi fusese lăsată într-un ştergar, o bucată zdravănă de plăcintă cu carne. Merg în urma ei şi molfăi cu poftă din plăcintă. E cel mai gustos lucru ce l-am mâncat vreodată, gândesc fericit şi-i mulţumesc Domnului că am scăpat din mlaştină. Pe spatele fetei cocârjat de greutatea rucsacului, atârnă un automat Kalaşnikov.

Nataşa vine regulat la capătul potecii unde animalele hăituite de lupi fug în neştire şi apoi îşi găsesc sfârşitul între plaurii plutitori. Când prada se afundă aproape de poteca, atunci lupii au parte de hrană, când nu, ea rămâne departe de gurile lor flămânde, devenind hrană pentru Nataşa. Îşi întinde pontonul plutitor spre cerbul său căprioara captivă şi după ce o împuşcă sau îi crapă capul cu toporul, taie bucăţi de carne din ea. Kalaşnikovul o apără de atacul lupilor, dar în general aceştia se ţin departe de acea zonă pe timp de zi. Doar noaptea dau târcoale.

Am aflat toate acestea după ce am ajuns la cabana ei aflată la două ore de mers, undeva pe un drum muntos. M-a împins într-un izvor de lângă casă, ca să mă spăl şi mi-a dat haine uscate, bărbăteşti să mă îmbrac.  Pe o masă din curte mă aştepta o tocană fierbinte de carne, lângă o pâine rotundă şi încă o sticlă de votcă. A răspuns greu şi monosilabic întrebărilor mele iar când am terminat masa mi-a spus că mi-a făcut patul în hambar. S-a îndreptat spre cabană trăgând uşa după ea, apoi am auzit cum se zăvoreşte pe dinăuntru.

Hambarul e de fapt o cameră lipită de cabană, plină cu găini ce stau pe cuibare şi cotcodăcesc speriate de prezenţa mea.

Soba din cabană e jumătate aflată în hambarul meu iar înăuntru e cald, sunt uscat, sătul, iar patul îmi e plin de plăpumi călduroase. Cad lat în el… Afară o ploicică uşoară bate uşor în acoperişul hambarului, uşurându-mi somnul. M-am obişnuit deja cu ploile liniştite, nocturne ale Tunguskăi.

Când m-am trezit după multe ore de somn, era deja ziuă de multă vreme.  Găinile ieşiseră din hambar pe undeva printr-un luminator din acoperiş, uşa bine închisă de mine cu zăvorul împiedicându-le să iasă în curte. Fâlfâitul lor de aripi din bârnă în bârnă până în pod şi apoi pe acoperiş mă treziseră.

– Bună dimineaţa, Nataşa!

Salvatoarea mea e acum îmbrăcată simplu, ţărăneşte, cu faţa şi mâinile curate. Acolo în pădure era îmbrăcată bărbăteşte ca un pădurar vânător, plină peste tot de sânge închegat de cerb.

– Masa, Mikhail! şi-mi arătă sub aplecata din curte masa plină cu mâncare. Se aşează lângă mine după ce îmi toarnă un ceai fierbinte cu gust înviorător de ierburi. Alături pune o altă sticlă de votcă şi mă îndeamnă să mănânc alături de ea. Plăcinte, afumături de vânat, ouă fierte şi carne prăjită, rece, alături de felii mari de pâine rotundă.

Timp de câteva săptămâni am încercat să mă fac util prin gospodăria Nataşei, reparând diverse chestii, culegând şi tăind lemne. Doar la mlaştină nu am însoţit-o atunci când merge după alte victime rămase captive în turba mâloasa ascunsă sub iarba de lângă potecă. Un sentiment de frică şi nelinişte mă cuprinde numai când mă gândesc la zilele şi nopţile când am fost prins în mlaştina unde eram sigur că mi-am găsit sfârşitul. Nataşa înţelege şi pleacă singură însoţită doar de Kalaşnikovul ei, puşcă a cărei provenienţă încă nu mi-o pot explica.

Nataşa nu-mi vorbeşte prea mult. În continuare îi smulg cu greu vorbele din gură, iar la întrebările mele răspunde fără prepoziţii de legătură între cuvinte, de-mi pare uneori că nu le ştie sau le-a uitat.

Aranjamentul acesta al nostru din mijlocul pădurii, e ideal pentru mine, trebuie să rămân să mă refac dacă vreau să-mi continui drumul.  Asta îmi tot repetă Nataşa, ce mă opreşte mereu să plec ori de câte ori îi spun că aş dori să ajung în Krasnoyarsk.

Încercarea mea de a o plăti pentru alimente şi ca o recompensă pentru că m-a salvat, a rămas fără rezultat. Banii din rucsac ce i-am uscat şi spălat cu atenţie nu au impresionat-o şi nu a vrut să accepte câteva hârtii de cinci mii de ruble:

– Nataşa, aş dori să te recompensez pentru că m-ai scos din mlaştina morţii şi pentru produsele ce le consum atât cât voi sta aici.

Nataşa a întors uimită pe toate feţele bancnotele de ruble, apoi mi le-a înapoiat gest urmat de un:

– Niet!

Da, cu siguranţă comportamentul Nataşei uneori e greu de înţeles!

Am descoperit în apropiere de cabană un lac în care se varsă câteva râuleţe şi acolo îmi petrec orele libere în care nu am ce face. Pescuiesc aşa de mulţi păstrăvi încât opresc doar câţiva necesari hranei zilnice, restul îi eliberez apei, reuşind în aceste fel să mai schimb dieta bazată mai mult pe vânatul din mlaştină, unde Nataşa se încăpăţânează să meargă singură după carne.

Într-una din zilele când a pornit cu automatul pe umăr spre mlaştină, am plecat şi eu la pescuit, dar atunci când Nataşa s-a îndepărtat m-am întors la cabană. Sunt hotărât să aflu ce ascunde în spatele uşii ce o încuie cu înverşunare după ea, în fiecare noapte.

Dar ziua când pleacă după carne sau prin pădure, nu o încuie niciodată. Înăuntru camera Nataşei, nu găsesc că arată cumva diferit. Nu ştiu ce speram să găsesc.

Pe noptieră, pe pereţi îmi atrag atenţia doar pozele… Multe poze. Le privesc atent. Pe naiba! E incredibil… e imposibil… să fie adevărat aşa ceva?

După prânz Nataşa s-a întors, dar eu încă nu i-am spus nimic despre ce găsisem în camera ei. Spre seară Nataşa şi-a terminat treburile prin curte şi se îndreaptă spre cabană. O urmez şi atunci când intră în cameră şi încearcă din nou să se zăvorească înăuntru, mă proptesc în pragul uşii:

– Nataşa, trebuie să vorbim…

– Mâine!

– Nu Nataşa, nu mâine! Împing uşa, trec pe lângă ea şi mă opresc lângă pozele de pe noptieră.

Afară ploicica obişnuită de seară, începuse să răpăie cu blândeţe în ţigla de pe acoperiş:

– Cine e în poze, Nataşa? Cine e bărbatul ce îţi e alături?

Rusoaica închide uşa, o zăvoreşte şi se apropie. Mângâie cu degetele poza în care stă alături de un soldat îmbrăcat în uniformă rusă.

– Soţul, Anton… Plecat… război, cu nemţii!

Soţul.. exact cum bănuiam şi eu, dar de ce e îmbrăcat în uniforma Armatei Roşii din anii ‘40?

– Iar alături de el, cine e?

Priveşte pierdută fotografia alb negru, ştearsă şi crăpată de vreme, în care o tânără blondă stă alături de Anton, undeva într-o gară plină de soldaţi. Cu poza în mână se îndreaptă spre o mică oglindă de pe perete şi priveşte când la poză când în oglindă, încercând să-şi amintească acel moment. Asemănarea e evidentă şi tocmai de aceea cer lămuriri.

– Eu, Nataşa! şi pune poza înapoi pe noptieră.

– Cum e posibil Nataşa? De ce eşti într-o poză făcută acum 80 de ani la braţul unui soldat din al doilea război mondial? De la el ai Kalaşnikovul?

Dar ea doar da din cap răspunzând monosilabic, conform obiceiului, după care se închide în ea, tăcută. Plec şi eu spre culcare, bulversat de cele aflate. În spate aud cum uşa e din nou zăvorâtă.

Dar somnul nu se prinde de mine prea uşor…  Anton e soţul Nataşei şi e plecat la război, iar ea avea măcar 20 de ani în poză. Îmi ies uşor 100 de ani pentru vârsta Nataşei. Corpul îi e tânăr, dar mintea îi e înceată că a unei bătrâne ce nu a schimbat nicio vorbă cu nimeni timp de decenii.

Ce secrete se mai ascund în această pădure? De ce plouă numai noaptea, iar toată ziua e soare? De ce apele abundă în peşti, iar hrana şi băutura nu ne lipsesc niciodată? Totul e prea idilic ca să fie adevărat.

Trebuie să plec din acest loc… Poate chiar de mâine!

Dis de dimineaţă sunt deja hotărât. Imediat cum am terminat de mâncat i-am spus:

– Eu plec Nataşa!

Încuviinţează dând din cap şi se apucă să-mi pregătească ceva de mâncare şi schimburi de haine, calmă şi netulburată.

Scoate de prin cufere haine de ale lui Anton şi mi le împătureşte atentă şi le îndeasă într-un sac. Pune şi ceva plăcinte, pâini şi carne afumată şi două sticle de votcă.

– Iarna, Mikhail, îmi spune Nataşa când mă uit mirat la paltonul gros ce mi-l pune pe umeri. Îmi încheie nasturii cu atenţie şi apoi se depărtează. Mă priveşte plângând încetişor, atunci când îmi îndes pe cap usanca, o căciulă militară cu urechi.

Îmi bag mâinile în buzunarele călduroase şi scot de acolo un Luger german, semiautomat.

– Pentru ce îmi trebuie pistol, Nataşa?

– Nemţii, Mikhail. Nemţii!

O îmbrăţişez şi pornesc spre Krasnoyarsk. Las în urmă pe bătrâna Nataşa, care numai Dumnezeu ştie cum de a rămas să arate ca la 20 de ani. Îşi aşteaptă bărbatul pe Anton şi e convinsă că nemţii umblă încă pe pământul rusesc.

***

După două săptămâni de la despărţirea de Nataşa am intrat pe înserate în Krasnoyarsk, amestecându-mă printre muncitorii ieşiţi din fabrici. Haină ca e mea veche, militară, e îmbrăcată de destui ruşi ce ies amărâţi de la muncă. Doar că paltoanele lor sunt uzate şi roase de timpul îndelungat al purtărilor.

Indicaţiile Nataşei au fost corecte şi am găsit drumul ce m-a îndreptat spre sudul Siberiei. După încă jumătate de oră sunt în cartierul Sukhaya Balka, pe Uliţa Tsvetushchaya şi bat la uşa unei case. Am trecut de poarta ce dădea în stradă, după ce am ridicat mâna peste ea şi am tras de zăvor, dar numai când am fost sigur că nu e niciun câine înăuntrul curţii.

Uşa se întredeschide doar atât cât să iasă câţiva vălătuci de fum din ţigara ţinută între dinţi de un tip brunet, bărbos.

– Ce vrei? îmi aruncă prin crăpătura mică a uşii, asigurată cu lanţ pe dinăuntru.

– M-a trimis Popov, Grisha Popov. Am nevoie de ajutorul tău.

Lanţul se desface şi uşa se deschide ceva mai mult. Rusul bărbos, masiv şi cu un fes gri cu ciucure pe cap, mă studiază din prag. Un picior îi e proptit pe dinăuntrul uşii, ca să se asigure că nu i-o forţez. Alura lui de malac e distrusă de ciucurele fesului ce-i stă în vârful capului, întocmai ca un pampon pentru fetiţe.

– Nu cunosc niciun Popov! îmi spune fără a-şi deschide nici măcar un milimetru dinţii ce strâng straşnic portţigaretul din lemn îngălbenit, în care e înfiptă o ţigară fără filtru. Uşa mi se trânteşte în nas, iar lanţul e agăţat la loc de uşă.

Sunt descumpănit! La asta nu mă aşteptam… Sunt  într-un oraş, iar în curând se va înnopta. Miliţieni probabil vor începe să iasă în patrulare, iar eu nu am acte. O iau înapoi spre poartă cu paşi şovăielnici când aud din spatele meu:

– Grisha Popov, ziceai? Doctorul?

Misha deschisese larg uşa şi mă privea bănuitor aşteptând răspunsul meu. Ţigara îi fumega în continuare între dinţi… Cu siguranţă că întrebarea lui era doar o capcană!

– Da’ de unde Misha Leonid, da’ de unde! Grisha Popov e căpitan de submarin, cum mă vezi şi cum te văd!

Bărbosul Misha izbucneşte în râs printre dinţii închişi, sfârşind apoi într-o tuse violenta. Îşi scoase ţigaretul dintre dinţi şi se aplecă de şale scuipând o flegmă groasă într-un ghiveci:

– Tot cu chipiul ăla pe cap umbla?

– Îhî, tot cu el! S-a cam decolorat el, dar încă îi dă prestanţă.

– Prestanţă pă dracu! Haide odată în casă, omule, nu-mi mai sta în curte.

Sunt băgat în casă, iar uşa e zăvorâta la loc după ce Misha Leonid a privit atent în urma mea, căutând ceva persoane ce m-ar fi putut urmări. Primesc imediat un pahar de votcă chiar acolo lângă uşă şi-l dau bucuros peste cap. În spatele lui e un birou pe care sunt aşezate de-a valma cartoane, cerneluri şi pixuri, printre imprimante, monitoare de calculator şi tastaturi.

Draperii groase îi acoperă geamurile şi un fum dens de mahoarcă rusească pluteşte undeva la înălţimea capetelor noastre.

În câteva minute i-am spus ce doresc de la el, un paşaport românesc care să mă ajute să ies din Rusia. Dă din cap gânditor şi începe să scormone prin mormanele de cartoane de pe birou, de unde alege o bucată de mucava. O priveşte încântat:

– Asta e numai bună! Acum să ne înţelegem la bani.

Îi scot toţi banii pe care îi am:

– Ăştia sunt toţi, Misha Leonid! O să am nevoie să-mi iau şi un bilet de tren către ţară.

Ia din ei undeva la mai mult de trei sferturi apoi după câteva secunde de gândire, îmi mai returnează câteva zeci de mii de ruble.

– Orice prieten de-al lui Popov, e şi prietenul meu, aşa că iti fac o reducere. Oricum ai aici suficient de-un bilet de tren şi alte cheltuieli suplimentare. Acum dă-ţi căciula jos din cap şi treci pe scaun, pentru poză.

Dintr-un sertar al biroului scoate un Leica vechi, cu caracasa din lemn maroniu.

– Încă face poze de calitate, când îşi dă seama cât sunt de uimit la vederea relicvei, ce socot că ar avea cel puţin 50 ani vechime. Ce oare s-o fi ales de Cannon-ul meu, numai Dumnezeu ştie…

Cât a fost în camera obscură mi-a pus pe masă sticla de votcă, alături de câteva piroşti cu carne scoase din frigider. Când iese de acolo îmi arată poza, iar eu dau mulţumit din cap. Sunt nebărbierit de luni de zile.

Caută prin calculator prin felurite formate de paşapoarte de diferite naţionalităţi şi înainte să  printeaze câteva foi la imprimantă mă întreabă:

– Zi-mi un nume.

– Ce?

– Un nume omule, am nevoie de un nume. Dar nu cel adevărat, ce nici nu vreau să ţi-l ştiu vreodată.

Auzi la el, vrea să-i dau un nume! Oare ce nume să-mi aleg? Am şansa să mă botez din nou cu orice nume doresc. Evident că ar fi bine să mă amestec în mulţime, nu aş vrea să sar în ochii vameşilor cu vreun Napoleon Bonapart scris în paşaport.

– Popescu! Aaa… Popescu Sergiu!

E suficient de comun şi la nevoie mă pot recomanda ruseşte: Serghei… Îl scriu pe o foaie iar Misha apasa atent literele pe tastatură. Imprimanta începe să cârâie şi foile ies una după alta la imprimantă.

Bucată groasă de mucava e băgată într-o menghină prinsă de birou şi Misha o presează până se subţiază îndeajuns, după care o vopseşte în maron.

Misha bagă o găluşcă cu carne în gură:

– Acum aşteptăm să se usuce. Ce face Grisha Popov, e bine?

Nu doresc să intru în toate detaliile evadării şi cu atât mai puţin nu vreau să amintesc despre Pădurea de Tungsten.

– Popov e bine. Doar că îi lipseşte căpitănia submarinului.

Misha iar râde în hohote la remarca mea. Îşi bagă o ţigară în portţigaret apoi şi-o înfige între dinţi:

– Al naibii Popov, tot cu căpitănia lui de submarin o ţine! Îi fac un semn că nu fumez atunci când îmi oferă o ţigară şi pentru că vede că nu marşez la remarca lui despre Popov, Misha continuă:

– E doar un amărât de mecanic de submarine, ce muncea în camera motoarelor şi atât. Îl ştiu de zeci de ani pe Popov, de când şutea piese din submarinele aduse la reparaţii într-un port aflat la Marea Ohotsk, pe insula Sahalin, piese ce le vindea apoi la fier vechi…

– Ahh, şi l-au prins, nu?

-Aiurea, nu l-a prins nimeni ani de zile! Deşuruba piese şi fierătănii ruginite cărora nu le simţea nimeni lipsa. Iar asta a ţinut până când s-a lăcomit la o piesă de vreo 10 kile ce voia cu tot dinadinsul să o ia de pe un submarin şi a scăpat o şurubelniţă între roţile unui angrenaj reductor. Când au pornit motorul după câteva zile, şurubelniţa s-a blocat într-o piuliţă ce s-a deşurubat şi roţile angrenajului au zburat cât colo stricând un motor al naibii de scump. La anchetă ce a urmat incidentului s-a descoperit o şurubelniţă înfiptă lângă piuliţa, şurubelniţă pe coada căreia îşi scrijelise ca prostul iniţialele: G P. Aşa l-au dat afară din marina militară pe Popov, pentru neglijenţă în serviciu.

Acum îmi explic ideea lui Popov de a desface ivărul vagonului de marfă. Bem votcă, pahar după pahar, dar nu pot ţine pasul cu Misha… Simt cum mă cuprinde oboseala. Tare aş vrea să dorm… Misha însă rămâne treaz şi continuă să migălească la noul meu paşaport.

Dimineaţa Misha mă clătină de umeri cu asprime.

– Scularea omule, scularea! E timpul să pleci. Te duc eu cu maşina la gară…

Adormisem pe fotoliul comod unde băusem votcă până undeva după miezul nopţii.

Îmi întinde o cană de cafea şi două piroşti cu carne. Le înfulec rapid şi-mi dau cafeaua pe gât, apoi îl urmez spre garaj. Deschide uşile garajului unde se afla o Volgă neagră, cu vopseaua impecabil de lucioasă. O priveşte cu mândrie şi şterge atent cu o piele de căprioară o mică pată inexistentă de pe capota motorului:

– E o frumuseţe, nu-i aşa?

Dau din cap aprobator. Seamănă cu maşinile KGB-istilor de prin filmele vechi, ruseşti.

Mă strecor pe locul pasagerului cu grijă să nu-i lovesc uşa de perete şi după ce Misha scoate maşina în stradă, se dă jos şi închide porţile curţii în urma noastră.

– În jumătate de oră suntem la gară. Îţi cumpăr eu bilet de tren, la cuşeta până la Kiev, în Ucraina. De acolo o să schimbi trenul să traversezi Ucraina şi Republica Moldova. Te descurci tu mai departe.

Îmi pare un plan bun. Sper numai să fie în regulă paşaportul contrafăcut. După spusele lui Misha până la Kiev aş face cam 4 zile, apoi nu mai ştie cât mai durează drumul. Socot că în maxim zece zile aş fi în Bucureşti, unde sunt hotărât să cer ajutorul guvernului, ca să fiu absolvit de pedeapsa dată de tribunalul rusesc. Nu pot trăi ca un fugar în propria mea ţară…

După nici cinci minute de condus îl aud pe Misha:

– La dracu! Avem o coadă!

Misha începe panicat să schimbe traseul cotind pe străduţe laterale, sperând că totul e doar vreo închipuire. Întorc şi eu capul şi mă uit speriat prin lunetă. Un Moskvitch verde se ţine după noi, ori de câte ori Misha schimbă direcţia de mers. Suntem urmăriţi vreme de zece minute şi oricât s-a străduit Misha, nu reuşeşte să scape de urmăritor. Pe o stradă mai largă ne oprim la un semafor, iar Moskvitch-ul ne ajunge din urmă şi se opreşte lângă noi. Geamul fumuriu al şoferului se lăsă în jos, la nici un metru de geamul meu.

Scot un ţipăt de uimire şi Misha demarează în trombă când semaforul se face verde.

– Ce-i cu tine omule, ce-ai văzut?

Nu apuc să-i răspund. Moskvitch-ul verde ajunge în dreptul nostru, iar fata aflată la volan trage brusc stânga de volan, acroşându-ne aripa dreaptă. Şocul izbiturii ne scoate de pe şosea, azvârlindu-ne într-un stâlp de iluminat ce se frânge peste capota noastră. Stâlpul e de lemn şi mai rămâne agăţat de cablurile de telefonie şi de curent, ce pocnesc cu scântei şi scurticuite, unul după altul. Stâlpul atinge acum tavanul Volgăi, ce rezista la presiune şi nu suntem striviţi. Maşina verde se opreşte la câţiva metri de noi cu motorul pornit, iar Tania îşi scoate capul pe fereastră şi se uită spre noi, probabil să se asigure că suntem blocaţi definitiv. Când sirenele maşinilor de miliţie se fac auzite în depărtare, s-a făcut nevăzută.

– Nenorocită întâmplare, spune Misha frecându-şi un cucui de pe frunte. Al dracului Moskvitch, ne-a făcut-o… Să ne păstrăm însă cumpătul şi poate scăpăm cu bine. E doar un accident în drumul spre gară, unde îmi conduceam un vechi prieten.

Al dracului Moskvitch, Misha? Mai bine a dracului Tania, gândesc eu…  Ce naibii e cu Tania aici în Krasnoyarsk? După ce că o bănuiam că mi-a plantat în aparatul foto pozele compromiţătoare pe aeroportul din Moscova, acum văd că e din nou scai după mine. De ce? E cumva din KGB, cum a spus moş Feodor? Şi dacă e aşa, de ce nu mă arestează chiar ea? De ce doar mă împinge în belele şi mă împiedică să plec din Rusia asta blestemată?

Maşinile miliţiei sunt deja lângă noi cu girofarurile pornite. E cel puţin ciudat de cât de repede au apărut, la nici trei minute după impact.

Suntem scoşi din maşină şi miliţienii încep să constate pagubele destul de mari aduse stâlpului şi Volgăi. Şi eu şi Misha răspundem că suntem în regulă la întrebarea dacă suntem răniţi. Nu suflăm însă nicio vorbă despre Moskvitch-ul verde şi nici martorii gură cască ieşiţi de prin case la auzul impactului, nu par să îl fi văzut.

Pentru continuarea anchetei suntem duşi la secţie să dăm câteva declaraţii.

Un miliţian rotofei se uită în paşaportul meu în timp ce Misha zâmbeşte superior, ştiind că actul falsificat de el va trece de testul unui simplu miliţian de circulaţie.

Totul îi pare în regulă şi nu prea.

– Tovarăşe Popescu Sergiu… Serghei, se corectează el, aş dori să vă iau amprentele. E doar o formalitate, să ne asigurăm că nu eraţi dumneavoastră la volan. Ştiţi, pentru compania de asigurări, se scuză încurcat miliţianul.

Nu sunt acuzat de nimic, dar totuşi trebuie să-l las să-mi ia amprentele. Pot oare refuza? Îl privesc încurcat pe Misha şi el dă din cap să accept. Îngrijorarea mi se citeşte pe faţă, iar asta îl face şi pe Misha să-şi piardă calmul:

– E în regulă tovarăşe miliţian, eu am condus Volga. Sunt sigur că se va dovedi foarte uşor, pentru că veţi afla doar amprentele mele pe volanul maşinii şi de altfel prin toată maşina.

Îmi amintesc când Misha înainte să-mi dea paşaportul i-a şters atent coperţile şi fiecare filă dinăuntru. În acel moment nu am înţeles de ce a făcut asta, dar acum dacă vreun miliţian mai curios mi-ar fi verificat de amprente paşaportul, nu ştiu cum am fi putut justifica multitudinea de amprente ale lui Misha în paşaportul meu.

Îmi înmoi rând pe rând degetele în tuşiera mov şi apoi miliţianul mi le apasă atent în pătratele corespunzătoare fiecarui deget, pe un tipizat de hârtie. Socot că ăsta îmi e sfârşitul: cu siguranţă că la o simplă verificare în baza de date, condamnarea mea pentru spionaj o să iasă la iveală.

Ni s-a adus cafea şi apă, cât timp miliţienii continuă să facă măsurători la locul accidentului. Ni se spune că Volga e destul de şifonată, dar se poate repara pe cheltuiala şoferului. A fost ridicată de compania de asigurări ce va plăti doar pentru daunele aduse stâlpului de electricitate. Totul e privit de miliţieni ca un simplu accident nefericit, accidente destul de frecvente în Rusia, celebră pentru prostiile ce le fac şoferii în trafic.

Stau lângă Misha şi ne abţinem să vorbim, ştiind că în secţiile de miliţie pot fi microfoane peste tot.

După prânz uşa camerei unde stăteam se dă cu zgomot în lături şi patru miliţieni, însoţiţi de miliţianul rotofei ce mi-a luat amprentele, năvălesc peste noi. Rotofeiul răcneşte:

– El e!

Unul din cei patru scoate o pereche de cătuşe, iar ceilalţi trei mă îmbrâncesc cu faţa la perete. În încăpere se aude numai scrâşnetul de metal al cătuşelor ce se închid peste încheieturile mele.

– Cetăţene Serghei Popescu, eşti arestat pentru uciderea Nataşei, din ţinutul Tunguska! Împuşcată în ceafă cu acest pistol Luger găsit sub scaunul pasagerului din autoturismul Volga aparţinând lui Misha Leonid.

Ei drăcie… La asta nu mă aşteptasem absolut deloc!

Lugerul băgat acum într-o pungă de plastic, e aşezat pe masă. Îl scosesem din rucsac şi-l ascunsesem sub scaun imediat după impact, când am văzut cum suntem înconjuraţi de maşinile poliţiei.

Misha mă priveşte cu reproş, dezaprobator:

– În ce m-ai băgat Serghei, în ce? Eşti un criminal?  Tovarăşi miliţieni, eu nu am nimic de a face cu crima, se tânguie Misha.

E luat şi el la rândul lui din camera de miliţianul rotofei, însă fără cătuşe la mâini.

***

Ore în şir am răspuns nesfârşitelor întrebări ale anchetatorilor ce se perindă în camera unde am fost dus, departe de Misha. Unii dintre miliţieni sunt violenţi atunci când îmi pun întrebările şi mă îmbrâncesc sau mai scapă câte o palmă pe obrajii mei, în încercarea de a mă intimida. Sunt evident nemulţumiţi de răspunsurile mele.

– Ce ai avut cu biata bătrână de ai omorât-o? Bătrâna Nataşa a fost descoperită de câţiva pădurari zăcând fără viaţă într-un izvor din apropierea cabanei ei, împuşcată în ceafă de la mică distanţă cu pistolul Luger pe care s-au descoperit amprentele tale.  De ce ai ucis-o?

Nataşa e moartă! Bătrâna Nataşa e moartă!

Nu sunt căutat pentru evadarea din trenul spre gulagul Oymyakon. Oare anchetatorii chiar nu ştiu despre asta?

– Nu am omorât-o pe Nataşa! Dar mai mult ca sigur şi ea era prada Tungstenului din Pădurea de Tungsten, la fel ca şi ceilalţi Visători.

Anchetatorii sunt miraţi de explicaţia mea şi-mi râd în nas:

– Cetăţene Serghei, doar nu vrei să credem aşa ceva. Tungstenul e doar o legendă rusească, tovarăşe, aşa ceva nu există!

– Nu, nu e adevărat! Tungstenul există, ţip la ei înnebunit! Există! E adânc ascuns în pădurea siberiană din Tunguska… E în copaci, în brazi, în apă… e peste tot!

Ştiu că nu mai am nimic de pierdut şi hotărăsc să le spun şi de Tania, fata din Moskvitch-ul verde şi iarăşi mă privesc cu neîncredere:

– Nimeni, dar absolut nimeni nu are cunoştinţă că o altă maşină v-a acroşat si v-a împins în acel stâlp. Şi mai ales şoferul Misha Leonid, susţine că singur a pierdut controlul volanului şi a ieşit de pe carosabil. Avem declaraţia lui semnată, iar dumneata cu siguranţă eşti nebun de legat!

Normal, aşa cum era de aşteptat Misha îşi susţinea până-n pânzele albe prima declaraţie,  despre care căzusem amândoi de acord să o spunem miliţienilor. Dar nu el e acuzat de crimă, ci eu.

Când au văzut că nu pot scoate nimic altceva de la mine şi delirez întruna despre Tungstenul siberian, am fost lăsat singur în cameră până când unul dintre anchetatori s-a întors însoţit de cineva:

– Cu siguranţă că acest cetăţean nu e în toate minţile, îi spune anchetatorul unui rus bătrân îmbrăcat în halat alb. Are ochelari pe nas şi o geantă pătrăţoasă în mână. Îmi pare a fi medic.

Se aşează pe scaun lângă mine şi-mi ia pulsul cu ochii pe ceasul de la mână. De la piept îşi scoate o mică lanternă şi-mi bagă lumina în ochi. Îşi scoate ochelarii de la ochi şi se freacă gânditor la baza nasului, clătinând din cap.:

– Are pupilele dilatate. Pare a fi în stare de şoc… Şi după cum aţi spus chiar d-voastra, delirează… Vă recomand să-l trimiteţi la psihuşca, la spitalul de nebuni. Cu siguranţă că locul lui nu e în arestul miliţiei, conchide doctorul.

În nici douazeci de minute sunt băgat într-o salvare şi depus apoi într-un spital. Imediat doi zdrahoni m-au imobilizat şi medicul ce m-a consultat în secţia de miliţie mi-a făcut o injecţie în braţ. Sunt lăsat singur într-o celulă de spital şi zăvorât pe dinafară. O linişte şi o moleşeală caldă mă cuprinde…

***

– Aici avem un caz aparte, îşi începe doctorul prezentarea.

Vreo cincisprezece studenţi rezidenţi, bărbaţi şi femei sunt lângă el şi fiecare notează conştiincios pe mici carneţele ce le spune medicul…

– După cum observaţi bolnavul e puternic sedat şi bine legat de pat în cămaşa de forţă. Dacă nu am proceda astfel l-am fi găsit dezbrăcat încercând disperat în toiul nopţii să-şi zărească spatele, sau jupuindu-şi bucăţi de piele de pe el, căutând bucăţi dintr-un aşa zis metal Tungsten… Acest bolnav Serghei Popescu pe nume, originar din România, e acuzat că a omorât o biată bătrână din regiunea Tunguska, dar nu poate fi făcut răspunzător pentru faptele sale. Cel mai probabil îşi va petrece restul vieţii în psihuşca.

Tot ce spune acum medicul, e adevărat. Nu îl pot contrazice pentru că am căluş la gură. Paznicii de noapte şi toţi medicii s-au săturat să mă audă cum urlu despre pădurea de Tungsten şi de ceva vreme mă ţin cu căluş la gură. Mi-l dau jos doar atunci când primesc de mâncare.

Şi da, uneori am impresia că încă am undeva ascunsă în mine o bucată de Tungsten, ce îşi eliberează treptat puterile Visului, ceea ce mi-a adus şi cămaşa de forţă în urma multiplelor răni autoprovocate…

Doctorul continuă prezentarea cazului meu iar studenţii continuă să noteze totul. De două luni de când am fost adus aici, am avut timp să mă gândesc la toate cele petrecute:

Aeroportul din Moscova, Tania, evadarea, pădurea de Tungsten şi toate celelalte…

Dacă am omorât-o pe Nataşa? Nici eu nu sunt sigur de asta! E foarte probabil să o fi ucis-o!

Împotrivirea ei de a nu mă lăsa să plec din cabană şi ceaiul acela primit în fiecare dimineaţă cu aromă răcoritoare de brad, mă făcuseră să încep a fi circumspect.

Iar în acea seară după ce am întrebat-o pe Nataşa de poze şi ea mi-a spus de Anton, bărbatul ei din Armata Roşie, m-am hotărât. Nataşa s-a zăvorât ca de obicei în cameră, iar eu doar m-am prefăcut că mă duc la culcare în hambar. Am stat la pândă aşteptând. După miezul nopţii Nataşa a ieşit din camera ei cu prosopul în mână, îndreptându-se spre izvor să se îmbăieze. Exact cum am bănuit! Când s-a băgat în apă, pielea Nataşei începuse a lumina puternic, albăstrui. Atunci am ştiut şi am apăsat pe trăgaciul Lugerului, ce-l sustrasesm dintr-un sertar când i-am cotrobăit prin cameră de dimineaţă.

Şi Nataşa la fel ca toţi ceilalţi Visători, era sub influenţa Tungstenului şi încerca să mă ţină captiv acolo, în cabana ei din pădure.

Sunt sigur că aşa am procedat, sau cel puţin aşa mi-am imaginat! Nici eu nu ştiu sigur, dacă chiar am omorât-o pe Nataşa. Toţi cei din jurul meu spun că am făcut-o şi asta mă face să cred că e posibil să o fi ucis-o.

Un singur lucru nu-mi da însă pace…

Uneori când efectul sedativelor trece iar mintea îmi e suficient de limpede, mă întreb dacă nu cumva chiar acum sunt şi eu la rândul meu captivul Tungstenului?!

Sunt cumva tot în Pădurea de Tungsten, poate chiar din acel moment când l-am părăsit pe Oleg Alexandr, acum multe luni de zile în drumul nostru spre locul prăbuşirii meteoritului?

Dacă tot ceea ce mi se întâmplă şi mi s-a întâmplat, e doar o plăsmuire a imaginaţiei mele? Arestarea din Moscova, evadarea din tren, Nataşa, chiar şi spitalul ăsta de nebuni, sunt doar închipuiri? Un Vis? Şi din cauza caracterului meu pesimist şi negativist, în care pun mereu răul înaintea binelui, în loc să am parte de un Vis Frumos cauzat de drogul Tungsten, am parte doar de un Coşmar Real?

Sau poate această ipoteză e doar idee nebunească… un fel de portiţă de scăpare creată de mintea mea, iţită ca să mă rup de realitate, ca o scuză pentru crima ce-am săvârşit-o?

Medicul şi-a terminat dizertaţia, iar el şi studenţii se pregătesc să iasă din salon. O rezidentă însă rămâne în urmă şi se apropie de mine. Figura ei arhicunoscută şi aducătoare de probleme, mă face să mă zbat în curele. Sunete şi gemete înfundate îmi ies din gura încăluşată:

– Trezeşte-te Mikhail, trezeşte-te! Sau Visează în continuare… Acum e alegerea ta, îmi şopteşte Tania la ureche…

 

SFÂRŞIT

4 comentarii

    • Multumesc!
      Nu ca vreau sa ma laud 😀, dar Chemarea lui Kalangu in 4 parti si Raza de Luna tot in 4 parti, sunt mult mai bune.
      Chemarea lui Kalangu e scrisa special pentru ziua lui Condei, pentru ca si-a dorit o poveste istorica din partea mea, doar ca am publicat-o prea devreme, de nerabdare cred.
      Iar Raza de Luna a fost cadoul meu pentru ziua sotiei in Septembrie.
      Am scapat mai ieftin ca un cadou


      Pentru amandoi, evident 😏

  1. E altfel, dar nu e mai prejos. Parcă am vizionat un thriller psihologic, așa m-am simțit. Ce să zic! Mustești de imaginație, mai ceva ca mlaștina din Tunguska de apă, prietene… Mi-a plăcut foarte mult!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.