Chemarea lui Kalangu – Editie Completa

CHEMAREA LUI KALANGU ( 1 ) – Cioturi

proză de Mihai Hai Hui

Corabia se legăna alene în bătaia brizei leneşe, sufocante, ce deja începea să se simtă dinspre coasta Africii. În colţul amenajat special pentru ei, băştinaşii îşi petreceau ultimele zile de pe corabie lenevind la umbră şi urmărind delfinii sau bălăcindu-se în apa de mare pompată manual de către un băştinaş mai vânjos.

Umzali bătea cu podul palmelor în a sa tobă djembe şi se străduia să ţină ritmul cu valurile ce se spărgeau de coca navei. Îşi aminti ceva şi râse dezvelindu-şi dinţii albi, ascuţiţi şi sănătoşi înfipţi în gingii sângerii şi privi spre Bakabana prietenul său, dorind să-i spună ceva. Dar Bakabana picotea toropit de legănatul navei, obosit după multele luni de zile în care făcuse ce ştia el mai bine: să prelucreze lemnul. Palmele-i bătătorite cu degete groase, noduroase, pline de bătături în mijlocul palmelor i se odihneau mulţumite pe genunchi, dormind şi ele, fericite.

Le era mult mai bine aici pe corabie. În şarpele lung cu roţi de fier au stat săptămâni întregi înghesuiţi ca animalele, adunaţi unul în altul în vagoane vechi şi ruginite de pasageri, vagoanele mai noi fiind rezervate soldaţilor şi nevestelor lor. În timpul călătoriei în cele 4 vagoane rezervate băştinaşilor erau aduşi zilnic saci de alimente cu pâini uscate, fructe, carne sărată şi butoiaşe de apă. Apa niciodată nu era destulă. Carnea sărată era bună, dar apoi cerea apă din belşug. Bărbaţii beau doar la început înainte de masă şi apoi lăsau butoaiele în seama femeilor şi copiilor, întrucât ştiau că întotdeauna după sărătură va urma şi setea.

Realiză că şi acum îi e sete şi se ridică îndreptându-se spre ceilalţi congolezi. Umzali salută pe câţiva dintre ei, îşi umplu o cană mare de apă dintr-o găleată şi se sprijini de marginea navei privindu-şi compatrioţii.

Cei 267 de băştinaşi din diverse triburi ale regiunii Congo din Africa se reîntorceau acasă, după o lungă perioadă în care au fost expuşi timp de şase luni într-o imensă şi bizară expoziţie umană organizată în Bruxelles în anul 1897, la ordinele lui Leopold al II-lea.

Adunaţi de prin sate şi aduşi mai mult cu forţa de către soldaţii din Force Publique, nu s-au simţit nici sclavi, nici oameni liberi. Nici ei nu ştiau ce-au fost.

Unii dintre ei ar fi dorit să iasă din cuştile în care erau expuşi, ca să poată vizita palatele cu ziduri groase dimprejur sau să admire de aproape statuile de marmură ce îi dominau şi-i supravegheau înalte şi impunătoare, acolo în piaţa din centrul Bruxelles-ului

Dar nu le era îngăduit, instrucţiunile au fost clare atunci când au fost băgaţi în cuşti.

– Nu, nu suntem prizonieri! le traducea Umzali în limbajul bantu explicaţiile soldaţilor belgieni.

– Vom fi expuşi o perioadă ca şi exponate exotice doamnelor şi domnilor ce vor veni din întreaga lume, să ne vadă pe noi băştinaşii din Congo, supuşi ai regelui Leopold al II-lea, încheie el.

Fiecare băştinaş avea toată ziua câte ceva de meşterit. Cuştile erau mari semănând mai mult cu o curte îngrădită, burduşită la un capăt de materiale necesare băştinaşilor pentru construcţia colibelor de locuit. Bărbaţii tăiau, ciopleau şi cântau iar femeile găteau, ridicau şi lipeau colibe rotunde din chirpici roşu, ca şi cum ar fi încercat acolo în mijlocul civilizaţiei europene să ridice o mică tabără africană de la zero.

Pe Umzali îl aduseseră pentru că ştia să cânte foarte bine la djembe, o tobă tradiţională africană. Învăţase de mic de la vindecătorul satului Mboumba alături de care îşi petrecuse o mare parte din copilăria sa, aşa că aici Umzali în marea majoritate a timpului doar lovea cu podul palmelor în toba lui, învăluind toată piaţa într-o atmosferă mistică de ritmuri africane.

Bakabana prietenul său dulgher, i-o făurise chiar acolo în piaţa belgiană în doar câteva ore, sub ochii vizitatorilor ce murmurau admirativ. Dintr-un butuc gros începu să formeze un cilindru, mai mic la bază şi mai larg la capătul superior. Scobi atent interiorul şi când fu mulţumit de rezultat, astupase toba cu o piele de capră strânsă cu un inel de fier de gura tobei. Alte câteva sfori fură trase şi legate de jumătatea tobei cu un alt inel de fier. Umzali fu satisfăcut de rezultat atunci când bătu în pielea de capră şi strângând puţin câte puţin sforile, întocmai ca pe nişte corzi de chitară, obţinu sunetul perfect.

Mai urmară câteva gravuri laterale în vopseluri roşiatice şi toba fu gata, în aplauzele doamnelor cu rochii înfoiate ce lăsară umbreluţele de soare la picioare pentru a-şi putea pocni palmele înmănuşate.

Domnii cu monoclu pe nas şi pipe în gură, întoarseră doar puţin capul către consoartele lor nefiind deloc interesaţi de confecţionatul tobelor. Altceva îi interesa pe ei. Femeile africane!

Adunaţi ciorchine fără să le pese că şi-au părăsit nevestele şi ţiitoarele, stăteau lipiţi de zabrele salivând la vederea sânilor dezgoliţi şi la rontunjimile pubiene şi ale feselor ce se zăreau printre frunzele de palmier uscat ce le alcătuiau fustele… Aşa ceva, asemenea tinere goliciuni nu se văzuse niciodată în centrul Bruxelles-ului.

Umzali ce înţelegea limba stăpânirii, îi auzea cum strigă aluzii nesimţite tinerelor ce-şi fâţâiau ţâţele prin faţa bătrânilor şi tinerilor din înalta societate belgiană sau de pe unde mai veniseră aici, asta supărându-l peste măsură. Dar nu le putea spune nimic, doar limbajul bantu era admis în interiorul cuştilor…

Atunci demult, când miliţiile coloniale înarmate au început să cotrobăie prin fiecare trib anunţând sec că cei înzestraţi cu darul meşteşugului, gătitului, argăsitului pieilor sau te miri ce trebuie să-i însoţească, aproape nimeni nu se opuse. Bătrânii triburilor îi sfătuiră să accepte plecarea, şuşotind tainic între ei, părând că ştiu mai multe ca ceilalţi băştinaşi. Zvonuri ciudate despre soldaţii din Force Publique le ajunseseră tuturor la urechi, dar nimeni nu le dădea crezare.

Acele miliţii sosite parcă de nicăieri acum câţiva ani ocupaseră toate satele primprejur, dar totuşi nu se purtau prea urât cu băştinaşii. Dis de dimineaţă până să se crape de ziuă şi să nu mai poată munci de arşiţa soarelui Africii, soldaţii intrau printre colibe mărşăluind apăsat şi apoi băteau cu paturile puştilor în umerii de lemn ce le sprijineau colibele la intrare, strigând adunarea.

Încolonaţi, pâlcuri pâlcuri de băştinaşi congolezi plecau râzând şi sporavaind spre plantaţiile arborilor de cauciuc, ce ajunseseră prin decrete regale propietatea regelui belgian Leopold al II-lea, de unde extrăgeau valoroasa sevă de latex.

Crestau începând de la baza pomului câte o crăpătură în scoarţa copacului şi acesta începea timid să sângereze gros şi alburiu, culoarea albă contrastând puternic cu degetele lor. Atunci când arborele începea să-şi închidă crăpătura supurândă cicatrizându-şi rana, băştinaşii mutau găleţile din ce în ce mai sus palmă cu palmă, legându-le din nou cu sârme îndoite pe după pom şi crestând din nou copacul. Iar arborele de cauciuc îşi relua cursul lacrimilor cele albe şi-şi accepta resemnat soarta de a fi suspus zilnic caznelor dureroase.

Atâta timp cât îşi îndeplineau cota zilnică de butoiaşe pline cu lichidul alb lăptos, totul era bine pentru cei din trib.

***

– Oare pe pom îl doare atunci când îl tai, exact ca şi pe noi? întrebase Umzali copil fiind, pe Mboumba, vindecătorul satului.

Mboumba nu răspunse imediat, deşi mai degrabă ar fi voit să râdă zgomotos de întrebarea nevinovată a băiatului. Îl privi doar mai atent pe Umzali, încercând să afle de unde îi venise acest gând în căpşorul lui creţ, la doar cei câţiva anişori ai lui. Negreşit e ceva deosebit în el, îşi spuse atunci Mboumba. Privirea sclipitoare, inteligentă a micului congolez se rostogolea printre rafturile pline de rădăcini, leacuri sau pomezi iar el turuia încontinuu:

– Planta acesta la ce foloseşte? Dar pasta urât mirositoare din borcan din ce e făcută? şi tot aşa întrebare după întrebare Umzali cerea mereu lămuriri.

Mboumba îi tratase atunci rana de înţepătură de viespe pentru care maică-sa Lubuya îl adusese în coliba lui. Îl frecase pe înţepătură cu ierburi ce miroseau urât şi acru, iar el ţipase de durere la apăsarea pe umflatura ce i se iţea pe gleznă, din ce în ce mai mare, parcă acolo făcându-şi loc să crească un nou genunchi. Apoi îl unse cu o cremă puturoasă făcută pe loc din untură de antilopă, amestecată cu balegă de bivol sălbatic. Puse şi o mică faşă de jur împrejur şi-l îndemnă apoi pe micuţ:

– Hai încearcă să păşeşti Umzali, dă o raită pe afară şi vezi cum te simţi. Veninul trebuie să se împrăştie uniform în corp, ca să-ţi scadă durerea. Aleargă şi ţopăie primprejurul colibei mele de câteva ori, dar ai grijă să nu-ţi pierzi pansamentul. Şi să nu sperii iar vreo viespe să se ia după tine, râse Mboumba urmărindu-l cu privirea cu micuţul băştinaş cum păşea nesigur pe piciorul cu o gâlmă cât un pumn, apărută sub genunchiul stâng.

– N-ai grijă Lubuya, o să fie bine. E vânjos copilul tău, o să-i treacă. Când se înzdrăveneşte trimite-l la mine, să-i mai ostoiesc setea ce-i cutreieră mintea. E tare isteţ şi îl vreau pe lângă mine, hotărâse atunci Mboumba.

Peste un ceas când plecă spre casa aflată la marginea satului cu Umzali de mână, Lubuya nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Poate că Umzali va merge pe urmele lui Mboumba şi va învăţa arta vindecării. Şi ce respectat ar ajunge atunci băiatul ei cel neastâmpărat.

Cei doi copii ai ei erau iubiţi egal, fiecare atât cât trebuia. Băiatul era crescut ca şi bărbat adult încă de mic neavând nicio sarcină de făcut în casă, aşa ceva fiind foarte ruşinos pentru spiţa bărbătească africană. În schimb Yenga, sora lui cu doi ani mai mare, era muncită din greu aşa cum numai femeile africane o fac. Să fii femeie africană era tare greu. Fetele şi femeile muncesc laolaltă în case trebăluind şi gătind, tăind frunze de palmieri şi stuf de pe malul râului Congo ca să-şi acopere casele, pentru ca atunci când musonii vor lovi satul nicio picătură de apă să nu se scurgă în coliba rotundă din chirpici. Lutul roşu căzut de pe pereţii interiori şi exteriori era înlocuit tot de către fete şi femei, ori de câte ori era nevoie.

Bărbaţii se ocupau doar cu vânătoarea şi pescuitul, în rest stăteau la vorbe şi sfade zilnice.

Dar ani trecură şi Umzali nu deprinse meşteşugul vindecării. Vrăcitul, cu siguranţă nu era pentru el!

În timpul petrecut cu vindecătorul Mboumba doar punea ca de obicei, întrebări. Multe! Voia să ştie şi să cunoască totul. Despre cer şi stele, despre savană şi jungla deasă, despre leu şi despre antilopă. Dar mai ales despre oameni. Atât oamenii europeni, cât şi cei africani. Mboumba îi răspundea răbdător la fiecare întrebare, umplându-i buretele avid de cunoaştere al minţii lui Umzali, până într-o zi când hotărî că e cazul să treacă mai departe cu învăţătura lui.

– Umzali, astăzi o să-ţi dezvălui un mic secret. Până acum te-am învăţat toate tainele lumii, dar acum a venit timpul să înveţi lucruri noi. Urmează-mă, îi spuse vindecătorul Mboumba.

Merseră până în spatele colibei cele mari aflată în mijlocul satului în care nu locuia nimeni niciodată. Doar uneori se adunau acolo bătrânii satului şi şefii de triburi din tot Congo-ul să se tocmească, să pornească sau să curme războaie. Dădu la o parte un drug de lemn ce era lipit de casă, părând că-i susţine acoperişul şi îi arătă o gaură în chirpiciul roşu.

Umzali făcu ochii mari ruşinându-se. Adică a ajuns să-l considere fată? Ca pe Yenga soră-sa? Ce dorea oare de la el, să se apuce să o lipească cu lut şi balegă? Sângele îi năvălea tot mai mult în obrajii ce-i luaseră foc şi ochii tânărului vânjos ce acum numărau vreo 12 ani scăpărau fulgere. Ar fi vrut să-l înfrunte pe Mboumba, dar înţelepciunea căpătată de-a lungul anilor tot de la el, de la Mboumba vindecătorul, îl calmă. Se gândi de câte ori nu-l pusese la încercări mai grele şi pline de tâlc în trecut.

Aşa că atunci în faţa acelei găuri din coliba din centrul satului, îşi înghiţi toată furia şi vorbele ce îi veneau necontenit în cerul gurii şi încuviinţă, dând din cap a înţelegere. Mboumba zâmbi şi plecă ştiind ce va face tânărul mai departe, doar îl cunoştea atât de bine.

Exact cum se aştepta Mboumba, Umzali nici gând să se apropie de gaura aceea pe lumina zilei. Numai gândul că l-ar vedea fetele din sat, sau mai rău Yenga soră-sa pentru ca apoi să râdă de el, îl făcea să se sperie de gaura din zid mai ceva ca de vizuina leilor.

Şi ca un făcut femeile făcură toată ziua un du-te vino în coliba cea mare, să trebăluiască şi să aducă bucate. Pentru cine, asta nu putea şti…

Stătu toată ziua îmbufnat în colţul lui din coliba părinţilor şi abia când veni noaptea, îi veni curajul şi hotărî să iasă în sat. Fiecare se retrăsese deja în coliba lui, nici ţipenie de lume prin sat. Luă două găleţi şi un cuţit de pe masă şi ieşi tiptil pe uşă. Merse la lumina lunii până la malul apei şi taie dintr-un mal câţiva bulgari lipicioşi de lut roşu, atent la crocodilii de pe malul râului, apoi îşi umplu găleata jumătate cu lut şi ceva apă. Căută apoi cu piciorul baligi uscate de bivol pe pajiştea inundabilă de lângă râu şi bagă câteva în cealaltă găleata apoi nevăzut de nimeni merse tupilat numai pe la margini de sat, până ajunse în spatele colibei. Dădu drugul de lemn la o parte să măsoare gaura cu palma, ca să-şi dea seama de cât lut are nevoie să o astupe şi să se apuce de morfolit la chirpici în găleată. O geană de lumină răzbătea pe gaura din zid, ce era ascunsă vederilor celor de dinăuntru de un cuptor imens. Şi voci, multe voci grave se auzeau din colibă, dintre care unele nu erau de înţeles pentru el. Ascultă câtva timp până recunoscu vocea lui Mboumba ce îi atrase imediat atenţia:

– Ar trebui totuşi să ne gândim mai atent la propunerile domniei sale, Henry Stanley. Şi voi, înţelepţi şefi ai marilor triburi Mongo, Kongo, Loango și Teke ar trebui să cumpăniţi bine şi să observaţi cât de otrăvite sunt aceste daruri pe care ni le oferă cu atâta dărnicie şi bunăvoinţă exploratorul belgian. Întotdeauna ne-am avut bine cu oamenii albi europeni, dar haideţi să nu ne grăbim. Nu trebuie să ajungem la o înţelegere chiar acum.

– Mboumba apreciem sfatul tău şi îţi mulţumim că ne găzduieşti şi că eşti alături de noi în seara aceasta. Dar după cum vezi, eşti în minoritate. Toţi cei prezenţi aici vom semna şi vom fi de acord cu ce ne cere domnia sa Stanley. Până şi şeful tău de trib Sanga, va semna în numele tribului vostru, Luba. În definitiv ce se poate întâmpla? Traducătorul ne-a asigurat că sunt doar acorduri prin care îi lăsăm să vină în continuare în jungla noastră şi să înfiinţeze o tabără. Deci nimic important. Ba chiar ar fi benefic pentru noi să avem omul european mai aproape de noi, să putem face oarece negoţ şi schimburi mai uşor. Plus că ne-au promis că vor construi drumuri, spitale şi şcoli, nu-i aşa?

Din nou vocile străine şi neinteligibile se auziră, iar Umzali deduse că una ar putea fi a lui Henry Stanley, europeanul şi cealaltă cu accent din dialectul lingala al limbii bantu, părea că e traducătorul.

Ore în şir prin gaura din zid se zăriră umbre mişcătoare şi se auziră certuri ce dezbăteau probleme importante. Singurul ce se împotrivea era Mboumba. Dar ce să facă el singur?

După ce şi cea din urmă vorbă din colibă se stinse plecă şi Umzali spre casa lui, fără însă a mai astupa gaura din lutul colibei, nedumerit de ce auzise. Nu ştia că problemele oamenilor mari sunt atât de grave. Îşi dădu seama că Mboumba nu îl adusese acolo pentru a petici gaura din zid, ci pentru a asculta. De ce? Numai Mboumba ştia asta.

A doua zi când Umzali se întâlni cu vindecătorul, acesta îi aruncă priviri complice:

– Şi cum ţi-ai petrecut seara?

– Ascultând, răspunse Umzali.

– De bună seamă ai înţeles de ce te-am adus acolo. Ori de câte ori şefii de triburi sau bătrânii satelor se vor întâlni acolo, eşti binevenit să asculţi tot ceea ce vorbim. Asta până când… şi se opri brusc.

– Până când Mboumba? Până când?

– Până îţi va veni şi ţie timpul să-ţi spui părerile. Şi asta va veni foarte, foarte curând. Vremuri grele ne aşteaptă, ascultă la mine tinere Umzali. Iar tu trebuie să fii pregătit pentru cele ce vor urma.

Umzali îl ascultă şi încercă să-şi aducă aminte discuţia de noaptea trecută, dar fără însă a înţelege tâlcul celor petrecute.

Nimeni nu ştia că în acea noapte în spatele acelei găuri, se hotărâse soarta unui popor întreg!

Poate că Henry Stanley nu fusese de rea credinţă şi el doar urmase ordinele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, ce îi ceruse să pornească o expediţie în Congo şi să încheie unele acorduri cu şefii de triburi din zonă. Şefii de triburi ameţiţi şi orbiţi de cadourile europenilor, unele dintre ele chiar fără de valoare, nimicuri strălucitoare şi promisiuni măreţe… semnară acele hârtii din care nu înţeleseseră o iotă. Îşi puseseră doar degetul înmuiat în ocru pe hârtie, exact ca cei ce nu ştiau carte… Şi apoi şi acel traducător care s-a pus chezaş pentru Stanley le crescuse oarecum încrederea că fac un lucru bun. Nicidecum nu ştiau că s-au vândut cu totul.

Pe baza acelor acorduri cu şefii de triburi obţinute de Henry Stanley, Conferinţa de la Berlin din anul 1885 îi acorda regelui Leopold al II-lea al Belgiei, dreptul deplin de a administra după bunul plac tot Congo-ul. Dar ce administrare urmă!

Nu, nu fură făcuţi sclavi, ci doar obligaţi prin decret regal să muncească pe plantaţiile arborilor de cauciuc, iar seva lăptoasă era trimisă în Europa şi vândută pe bani frumoşi ce intrau în visteria personală a regelui Leopold al II-lea…

***

Când marinarul ce stătea de veghe strigă în sfârşit: – Pământ! după mai mult de 3 luni de navigat de-a lungul coastelor Africii şi Europei, Umzali nu se mai dezlipi de prova navei.

O larmă mare se iscă dimprejur când băştinaşii africani începură să chiuie de bucurie, dar el era surd şi orb la tot ceea ce-l înconjura. Surd ca o ureche ce tocmai nimerise lângă o puşcă ce-şi slobozise glontele şi orb ca un om ce a stat minute în şir cu ochii fix spre soare. În urechile lui Umzali răsunau doar sunetele junglei şi vedea doar animale forfotind prin tufişuri şi ape. Era acasă… după aproape un nesfârşit an şi jumătate de peregrinări prin Europa.

La ţărm corabia de lemn se lovi de doapele mari de plută, apoi se poticni legănându-se pentru ultima oară după care în sfârşit se opri.

– Am ajuns în Congo! îl întrerupse din visare Bakabana. În câteva minute vom pune piciorul pe pământ congolez, prietene Umzali. Îl strângea bine pe după umeri pe cel cu care copilărise şi trăise în satul lor de pe malul raului Congo.

Corabia oprise în ultimul mare port în oraşul Boma, iar cei doi începură să coboare de pe navă împreună cu ceilalţi băştinaşi, ca să caute o barcă mai mică ce mergea înspre satul lor Dembari, aflat în susul râului spre Matadi.

Doar ei doi erau din acel sat, restul băştinaşilor erau de prin alte sate răsfirate de-a lungul râului Congo sau mai de prin adâncul junglei. Dar totuşi lucru ciudat, nicio barcă nu urca spre Matadi.

– Care să fie cauza Umzali? De ce nu găsim barcă spre satul nostru?

Umzali nu scosese un cuvânt de când acostaseră în Boma. Detalii mărunte fără importanţă pentru alţii le observase cât au navigat apropiaţi de ţărm şi atunci când au coborât de pe corabie. În primul rând mercenarii din Force Publique erau cu mai mulţi ca de obicei şi păreau că se poartă foarte brutal cu băştinaşii congolezi. Şi încă ceva ce zărise doar pentru câteva secunde, dar nu, nu putea fi adevărat! Soldaţi încolonaţi doi câte doi ce cărau între ei coşuri de nuiele, în care i se păru că zărise ceva. Ce… nici el nu putea fi sigur, corabia alunecase mult prea repede şi totul dispăruse vederii lui.

După o vreme în care întrebară pe toţi barcagii, un bătrân marinar belgian se apropie de ei:

– Am auzit că vreţi să urcaţi spre Matadi, aşa e?

Umzali îi privi faţa bărboasă, arsă de soare:

– Intradevar asta dorim, dar nu găsim nicio barcă să ne ducă până acolo!

– Vă iau eu în barca mea! Doar că trebuie să staţi în cală. Nu vreau să am probleme!

Fie şi în cală. Barca era suficient de mare ca să aibă o cală sub punte. Măcar să ajungă odată acasă în micul lor sat Dembari, asta era tot ce-şi doreau amândoi. Toţi băştinaşii de pe malul raului îşi preferau propriile pirogi lungi din lemn scobit, unui drum pe poteci rar umblate prin junglă. Dar până la pirogile lor din sat aveau nevoie de acest marinar.

În câteva ore Umzali şi Bakabana erau acasă, dar satul nu mai era nicidecum ce a fost. Toate casele rotunde din chirpici roşu erau fantomatice, pustii şi liniştite. Nici urmă de părinţi sau de Yenga, soră-sa. Umzali dădu fuga la coliba vindecătorului Mboumba dar şi aceasta era goală. Borcanele cu pomezi şi leacuri stăteau nemişcate pe mese şi rafturi, de parcă cineva plecase de acolo în grabă mare.

O luă atunci spre plantaţia de arbori de cauciuc dar o găsi părăsită şi în paragină. Seva lăptoasă de latex umpluse găleţile scorojite de tablă şi se scursese de-a lungul copacilor, întărindu-se în dâre albe şi lungi.

Umzali îndrăgea nespus de mult arborii de cauciuc şi nu înţelegea de ce nu e nimeni să muncească pe plantaţie.

Privi găleţile pline şi îşi aminti de vremurile când la rândul lui muncise aici, printre arborii acum deja cu mult mai înalţi. Atunci când nimeni nu se uita, îşi înmuia înadins palma până la încheietură în găleata umplută peste noapte cu seva lăptoasă. Mâna îi dispărea brusc în albul lucios şi cremos al sângelui de arbore de cauciuc, retezându-i-o de la încheietură. Îşi privea cu groază ciotul rămas în afara pojghiţei groase, neputând străbate cu privirea albul intens al sevei de latex, spre a-şi zări propria palma. Senzaţia era una fantomatică. Indiferent de cât de tulbure era apa unui râu sau a unei găleţi cu apă pe unde şi-a mai cufundat palmele, tot le mai vedea cât de cât. Dar acolo în găleata cea scorojita şi îndoită într-o parte după forma copacului spre a nu se pierde nicio picătură de lapte de cauciuc, ei bine acolo mâna îi dispărea complet. Acum avea palmă, acum nu mai avea palmă!

Se cutremură îngrozit la revenirea acelei amintiri, ca după trezirea dintr-un coşmar ce prevestea apropierea multor rele.

Îşi reluă căutarea prin satul acesta bântuit până i se păru că aude ceva, înspre casa lui Bakabana. Se despărţiseră şi fiecare o luase spre coliba lui, iar acum îi auzea pe undeva în apropiere strigătele înfundate.

Umzali dădu fuga spre sursa zgomotelor iar ce văzu acolo îl umplu de groază, înţepenindu-l.

Bakabana se zavarcolea pe pământ de durere, iar ţipetele îi erau înfundate de căluşul grosolan legat pe după ceafă. O baltă de sânge se lăţea sub el în timp ce încerca disperat să-şi acopere cu palma dreaptă ciotul mâinii stângi, din care îi ţâşnea un izvor de sânge… Lângă el erau doi soldaţi belgieni din miliţia colonială Force Publique, iar unul ţinea într-o mână o macetă însângerată, iar în cealaltă atârnată şi spânzurată, era palma stângă a prietenului Bakabana din care sângele încă mai picura.

Nu ştia ce să facă, să intervină sau să fugă. Arme nu găsise pe nicăieri nici măcar în coliba lui, iar soldaţii erau înarmaţi cu puşti şi macete, aşa că stătea în continuare lipit de peretele colibei incapabil să facă vreo mişcare.

– Să i-o tăiem şi pe cealaltă, spuse sergentul ce stătea cu puşca îndreptată spre Bakabana. Vom fi astfel plătiţi dublu. Eu o să cer două gloanţe drept recompensă, ca bani am tot primit. Cu ele poate am noroc să împuşc vreun rinocer sau elefant, sau măcar un leu pentru blană…

– Ştiu şi eu… veni răspunsul celui cu maceta însângerată. Îţi dai seama că dacă le tăiem ambele palme acestor nenorociţi, îi condamnam la moarte sigură!

– De când îţi pasă de băştinaşii ăştia, Bernard? Doar pentru asta te-ai înrolat în Miliţia Colonială, nu? Sau poate între timp ai devenit sentimental?!

Soldatul căruia îi fusese adresată întrebarea stătu un pic pe gânduri. Era tânăr, blond cu ochi albaştri şi cu obrajii încă neacoperiţi de barbă.

– Nu Sergent Pascal, nu-mi pasă! Dar e bine totuşi să mai păstrăm o urmă de umanitate în noi, din brutele ordinare ce-am devenit de când am ajuns în Africa asta blestemată. Cauciucul, fildeşul şi blănurile ne-au luat minţile, Pascal… Tu nu observi asta? şi îşi ridică mâna arătându-i bătrânului Pascal palma lui Bakabana. Între timp Bakabana probabil de durere, leşinase şi nu mai mişca.

Gestul lui Bernard de a ridica palma tăiată în sus îl sperie pe Umzali ce făcu un pas înapoi şi răsturnă un vas gol de lângă peretele colibei unde stătea lipit. Realiză că asta văzuse de pe vapor în acele coşuri ce le duceau mercenarii din Force Publique pe ţărmul din Boma. Palme! Palme umane! Palme de băştinaşi congolezi!

– Uite încă unul Bernard! Nu-l lăsa să-ţi scape, strigă Pascal şi o rupse la fugă spre Umzali. Dar Umzali nu fugea. Stătea nemişcat ca o căprioară şi se uita hipnotizat la scena aceea halucinantă din faţa lui, paralizat de frică.

Fu izbit în plină figură de patul de armă al lui Pascal şi sângele îi ţâşni din belşug pe nas. Se prăvăli la pământ iar acum bocancii lui Pascal i se repezeau când în burtă când spre faţa ce încerca zadarnic să şi-o apere cu mâinile.

Bernard îl opri:

– Lasă-l, sergent Pascal! Cruţă-l, nu-l omorî! Îi voi tăia şi ăstuia o palmă şi o să ai două, aşa cum ţi-ai dorit, Pascal. Bătrânul sergent se opri din loviturile de bocanci şi arătă spre palma dreaptă a lui Umzali.

– Lu’ ăsta i-o tai pe cea dreaptă! hotărî Pascal.

La auzul acestor vorbe Umzali se strânse ghemotoc ca un arici, încercând disperat să-şi ţină palmele adunate undeva înspre burta să le protejeze, dar un nou bocanc primit în faţă îl rostogoli pe spate. Ameţit după atâtea lovituri, mâinile i se despărţiră şi îi căzură inerte în laterale. Soarele îi bătea acum pe faţa plină de sânge ce curând îi fu umbrită de Bernard ce se apropiase de el. Se aplecă şi i se aşeză greu cu genunchiul pe mâna lui dreaptă şi-şi ridică maceta.

– Pe toţi sfinţii Bernard pune-i căluş, nu-i tăia aşa palma! Altfel o să zbiere împieliţatul ca din gură de şarpe şi o să-i stârnească ca pe viespi pe băştinaşii ce stau ascunşi prin tufişurile astea, izbucni Pascal privind îngrijorat undeva spre malul raului Congo.

Bernard se uită la Pascal şi nu-i răspunse… în schimb maceta i se lăsă fulgerător retezându-i palma dreaptă a lui Umzali.

Imaginile se derulau cu încetinitorul în ochii lui Umzali. Mâinile căzându-i în lături după ultima lovitură de bocanc a lui Pascal primită în plină figură, apăsarea genunchiului lui Bernard pe antebraţul drept şi privirea acestuia compătimitoare atunci când ridicase maceta. Văzuse cum Bernard s-a uitat blând spre el, parcă şoptindu-i să fie tare că nu o să-l doară, poate tocmai de aceea îi apăsa aşa de tare cu genunchiul pe antebraţ.

Auzise un pocnet de oase sfărâmate şi o secundă mai târziu Umzali îşi privea uluit palma cu degetele-i strânse ca un păianjen chircit, ce până mai adineaori fusese parte din trupul lui. Palma îi începuse apoi a-şi răsfira încet degetele, ce se relaxară brusc după retezare… undeva la câţiva centimetri de antebraţ. Câteva clipe se uită consternat la sângele ce-i ţâşnea din membrul amputat, neînţelegând pe deplin tot ce se întâmplă cu el şi abia atunci când Bernard se ridică în picioare durerea ascuţită începu să-i urce ca un impuls nervos dinspre braţ spre creier şi-l făcu să ţipe de durere. Urla şi se zvârcolea în timp ce îşi ţinea ciotul astupat cu palma stângă, încercând disperat să-şi oprească sângerarea…

– Te-am prevenit Bernard! Ţi-am spus să-i pui căluş! Să ne luăm tălpăşiţa cât mai repede de aici, tună Pascal şi se aplecă să culeagă din colbul înroşit de sânge membrul fără de viaţă al lui Umzali. În acel moment o suliţă venită de nicăieri i se înfipse în coapsa dreaptă şi încă una în spate şi-l prăvăli la pământ horcăind. O spumă roşiatică din plămânul perforat îi ţâşni pe nas şi gură, năclăindu-i barba blondă.

Soldatul cel tânăr se uită spre Pascal după care începu speriat de moarte să fugă printre colibe, dar după nici zece paşi un bolas, o sfoară cu doi bolovani la capete folosit în special la vânatul struţilor, i se încolăci de picioare şi-l rostogoli la pământ.

Umzali zări feţe cunoscute ce apar de după pereţii colibelor şi se apleacă asupra lui şi a lui Bakabana, apăsându-le bucăţi de cârpă peste resturile însângerate ale antebraţelor. Tuturor băştinaşilor ce veniseră în ajutorul lor, le atârnau pe lângă corp aproape inerte şi inutile, membre amputate, cicatrizate şi fără de palma.

Unul dintre congolezi, un micuţ pigmeu se îndreptă spre tânărul soldat Bernard ce se zbătea să scape din strânsoarea lasoului ce i se încolăcise pe picioare şi ridică suliţa să-l străpungă în piept, dar în acel moment Umzali se ridică în picioare şi strigă tunător:

– Opreşte-te! Nu-l omorî pe acel soldat! Lasă-l să trăiască!

Pigmeul se opri şi ascultător îşi lăsase suliţa într-o parte. Privirile tuturor se îndreptară spre el, spre Umzali, deoarece vocea lui sunase gravă şi poruncitoare întocmai ca a unui lider. Bernard profită de momentul de confuzie creat şi îşi dezlegă legătura de la picioare şi o luă la goană. Umzali îl privi mulţumit cum aleargă şi ochii au început să i se înceţoşeze atunci când se uită la ciotul antebraţului din care sângele şiroia cu putere prin bandajul de cârpe roşii. În acel moment leşină!

CHEMAREA LUI KALANGU ( 2 ) – Yenga

O ceaţă grea îi apăsa pe ochi dar Umzali se căzni să îi deschidă. Vocile celor din jur îl îndemnau să facă asta, iar una dintre ele îi lumina ca un far calea. Era vocea vindecătorului Mboumba:

– Micul meu Pui de Leu, deschide ochii! Eşti în siguranţă acum!

– Febra i-a scăzut de câteva ore. În curând ar trebui să îşi revină! le spuse Mboumba celor câţiva congolezi din micul lor grup ce veniseră imediat când au auzit că Umzali dă semne de trezire.

Da… Pui de Leu! Prin aburii febrei mari ce-i cuprinsese trupul, Umzali auzea totul şi îşi amintea ca prin vis cum primise aceasta poreclă. Mboumba i-o dăduse.

Pe când era copil şi ucenicul lui Mboumba, acesta îi spusese într-o dimineaţă să-I aducă pe puiul regelui animalelor că doreşte să-i facă un control. Dar să-l aducă neapărat pe cel mai mic, ultimul născut.

Toţi ştiau că regele animalelor e leul şi Umzali asta ştia şi el. Şi să-i aducă lui Mboumba un pui de leu, îi părea ceva imposibil. Dar ştia că până atunci nu-şi dezamăgise niciodată mentorul, de ce ar face-o tocmai acum? Se dusese spre locul unde se afla vizuina cea mai apropiată a unei familii de lei şi pândi ore în şir câteva zeci de metri de gura ei, în afara bătăii vântului, spurcat din cap până-n picioare cu rahat de leu şi bine frecat cu pământ umezit de urina leilor. Când după plecarea leilor părinţi, puii ieşiră să se bucure de soare în cei câţiva metri pe care aveau curaj să-i parcurgă în jurul vizuinii întunecoase, Umzali înşfăcă unul şi îl puse într-o traistă, iar apoi ţinându-l pe micuţ de gură să nu schelălăie, o luă la sănătoasa.

Mboumba rămase ca trăznit când se trezi cu Umzali, ca o arătare urât mirositoare în coliba lui. Şi pe deasupra şi cu-n pui de leu în mână, mic cât o veveriţă.

– Ai spus cel mai mic pui al regelui animalelor. El era cel mai mic, exclamă triumfător Umzali cu dinţii albi rânjindu-i pe faţa mânjită cu fecale de leu.

Satul se strânsese la uşa colibei văzându-l cum intrase în sat murdar şi mirosind a leu. Îl urmăriră şi acum aşteptau afară deznodământul întâmplărilor. Nimeni nu intra neinvitat la Mboumba în colibă.

Mboumba cântări faptele şi-şi cumpăni atent răspunsul:

– Asta Umzali, denotă că nu ai învăţat nimic din ce ţi-am spus până acum. Regele animalelor este însăşi omul. Omul este un animal, ţi-am spus de atâtea ori. Şi dacă ai fi fost mai atent la ce se întâmplă în jurul tău, ai fi ştiut că acum în satul nostru a mai apărut un nou membru. Acum câteva zile Ndaya ce abia a născut un băiat, s-a prăpădit lăsând orfani 5 copii. Iar cum tatăl lor Sanga, şeful tribului nostru, e plecat la vânătoare de o săptămână, eu doar voiam să-l controlez pe micuţ, să mă asigur că surioarele sale mai mari se descurcă cu nou născutul. Şi tu mi-ai adus un pui de leu! Îmi e şi groază să aflu cum l-ai luat, încheie apucându-se de părul creţ din creştetul capului.

Ieşi afară şi vorbi cu câţiva vânători ai tribului să-l însoţească pe Umzali care le va indica locul şi să lase cât pot de aproape de vizuina leilor, pe micul pui de leu. Aici în sat va fi cu siguranţă dibuit de haită şi răzbunarea lor s-ar fi putut abate asupra întregului sat, pentru nesăbuinţa lui Umzali.

Care nesăbuinţă deveni imediat legendă prin satele dimprejur, când toţi şefii de triburi auziră de isprava lui Umzali ce luase un pui de leu de lângă mama lor, înarmat doar ceva rahat de leu pe el…

***

Umzali mai zăcu răpus de fierbinţeala febrei încă vreo câteva zile. Când se trezi se simţea întremat şi durerea din braţ îi dispăruse. Braţul îi era era cusut cu aţă şi uns cu o cremă groasă, din ierburi amestecate cu grăsimi de antilopă şi bivol. Mboumba făcuse treabă bună, ca dealtfel şi cu Bakabana. Bakabana nu făcuse febră şi era în picioare de zile întregi, dar numai sănătos nu se simţea. Lipsa palmei stângi îl afectase cumplit şi o depresie grea îl cuprinsese. Se simţea inutil, el care o viaţă întreagă muncise numai cu mâinile, acum era ciung de palma stângă.

Primul lucru pe care îl întrebă Umzali când deschise ochii fu:

– Mama mea Lubuya, unde e? Şi tatăl meu Tseke? însă Mboumba tăcu. Nu ştia ce să-i răspundă. Cu siguranţă erau morţi, nu-i văzuse de când soldaţii veniseră în sat şi îi luară prizonieri.

Femeile, bătrânii şi copii au fost făcuţi prizonieri în urma unor răzmeriţe din triburile alăturate. Congolezii se răsculară şi nu mai doreau să muncească cu de-a sila pe plantaţiile de cauciuc. Atunci Von Leon Fivez, comisarul şef al Miliţiei Coloniale dăduse ordin ca toţi bătrânii, femeile şi copii să fie făcuţi prizonieri, iar bărbaţii să fie obligaţi să meargă la muncă sau familia le va fi omorâtă.

– Umzali, nu ştiu nimic de părinţii tăi. După cum vezi stăm ascunşi în junglă de frică mercenarilor din Force Publique ce sunt recompensaţi în bani sau gloanţe când se întorc în Boma la comandamentul general şi îi predau lui Von Leon palmele fraţilor noştri congolezi. Ei o consideră o garanţie că nu mai putem nicicând pune mâna pe arme ca să ne răsculăm, îl lămuri Mboumba.

Aşa bătrân cu părul nins, creţ şi cu faţa plină de câlţi albi, arăta cu siguranţă a vraci din junglă. Scăpase de la moarte sigură destui congolezi ce aveau palmele recoltate de mercenari îngrijindu-le mâinile amputate cu pomezi preparate de el, ferindu-i de cangrene şi infecţii ucigătoare… În mâna dreaptă ţinea un toiag îngroşat la capătul de sus ca o mică ghioaga, cu siguranţă o armă bună în lupta corp la corp. Însă antebraţul stâng îi ieşea ciuntit de palmă de sub roba ce-o purta, cu carnea cicatrizată urât şi neregulat şi asta din lipsa pielii ce ar fi trebuit să-i astupe osul…

– Dar surioara mea mai mare, Yenga? Spune-mi te rog Mboumba, că măcar ea mai trăieşte! întrebă Umzali înlăcrimat.

Mboumba îşi plecă ochii şi se sculă de lângă patul lui Umzali, încercând să evite a-l privi în ochi.

– Yenga trăieşte!

Umzali tresări…

– Dar nu printre noi. E prizonieră într-o garnizoană lângă Matadi şi imediat ieşi din coliba de nuiele în care zăcuse Umzali.

Băştinaşii, cei ce îi salvaseră pe Umzali şi Bakabana, erau de câteva luni de zile refugiaţi adânc în junglă, trăind mereu cu frica de a nu se întâlni cu patrulele de mercenari ce uneori mai vânau fugarii pentru palmele lor. Erau doar 5 la număr. Mboumba, Bineka, Malonga, Hazoume şi Bokoko. În afară de Bokoko toţi erau bărbaţi în toată firea şi era tot ce mai rămăsese din fostul lor trib, Luba. Ceilalţi erau morţi.

Bokoko în schimb era un copil pigmeu din tribul Bambuti ce fugise atunci când soldaţii le-au ars satul. Se pripăşise pe lângă Mboumba şi ai lui şi nu mai avea de gând să plece. Văzuse cu ochii lui cum părinţii îi fuseseră omorâţi şi cum palmele le-au fost recoltate de mercenari. El în schimb fiind copil se ascunsese cu uşurinţă şi scăpase cu viaţa. Şi ce era cel mai important: avea ambele braţe întregi.

Micul bastinaş Bokoko o zvârlugă de copil, se pricepea de minune să arunce orice… de la bolasul cu sfori, la pietre şi suliţe. Şi indiferent de cât de mică era ţinta, Bokoko o nimerea întotdeauna.

Acum cu cei doi noi băştinaşi salvaţi, Umzali şi Bakabana, grupul le ajunsese la 7.

7 oameni cu 8 palme!

***

De când Umzali aflase că Yenga e prizonieră îi tot cerea lui Mboumba să încerce să o salveze, însă Mboumba era neînduplecat:

– Umzali, încă nu eşti refăcut pe deplin. Carnea încă îţi e crudă şi supurândă pe ciotul braţului. Trebuie să mai aştepţi câteva zile, altfel rişti din nou o infecţie.

Însă atunci când Umzali se simţi pe deplin vindecat îi anunţă pe ceilalţi tovarăşi că mâine vor merge să-şi elibereze sora şi niciunul nu se opuse. Au acceptat tacit! Şi-au luat câte o suliţă cu ei întrucât arcurile nu le puteau folosi aşa ciungi cum erau şi au plecat spre Matadi, în frunte cu Mboumba ce ştia drumul.

Când au ajuns la postul mercenarilor, în fapt un grup de câteva colibe mai răsărite de la marginea unei plantaţii unde încă mai munceau câţiva băştinaşi bărbaţi, şi-au dat seama că nu pot face mare lucru. Soldaţii erau numeroşi şi nu se puteau apropia de locul unde au presupus că sunt ţinuţi prizonieri băştinaşii, femei şi copii. Conform ultimelor decrete ale lui Leopold toţi băştinaşii congolezi trebuiau să muncească pe plantaţiile arborilor de cauciuc şi ca o garanţie femeile şi copii erau ţinuţi ostatici. Când refuzau să muncească sau cădeau de epuizare, familia le era omorâtă drept exemplu. Iar atunci când nu mai rămâneau băştinaşi să recolteze latexul, satul întreg era ars din temelii împreună cu ostaticii rămaşi.

Mboumba îl avertizase deja pe Umzali că asta se întâmplă în tot Congo-ul, dar el abia acum vedea aceste grozăvii.

Două zile au stat ascunşi în preajma plantaţiei observând programul de lucru şi alte tabieturi ale miliţiei coloniale şi ale băştinaşilor scoşi la muncă.

Umzali observase că unii dintre cei scoşi la muncă aveau deja câte o palmă recoltată, dar totuşi munceau. Hotărârea îi era luată. Oricât s-au împotrivit ceilalţi, nu au reuşit să-i schimbe decizia. Se va amesteca printre muncitori iar seara va fi dus în locul unde erau ţinuţi prizonieri femeile şi copiii. Iar de acolo totul era în mâna zeilor. Nu ştia ce va face mai departe, ştia doar că trebuie să încerce să ajungă lângă sora lui.

Când a văzut Mboumba că nu mai are cu cine se înţelege i-a dezvăluit ceea ce evitase să îi spună de la început:

– Ştii Umzali, Yenga nu mai e ce-a fost! Cunoşti doar ce frumoasă şi plină de viaţă era sora ta… Noi cei câţiva scăpaţi de sub supravegherea soldaţilor după ce ne-au fost amputate palmele, stăteam ascunşi în junglă lângă satul nostru şi supravegheam pe ascuns ce se mai întâmplă cu cei din tribul nostru. Aşa am aflat că Yenga era violată zilnic de soldaţi şi pentru că ea se împotrivea de fiecare dată, i-au tăiat palmele. Ambele! E ciungă, Umzali… şi incapabilă să mai riposteze violurilor ce au continuat imediat după ce rănile i s-au vindecat, întrucât a fost îngrijită cu atenţie chiar de către medicii lor. După ce toţi bărbaţii noştri din trib au fost ucişi, soldaţii şi-au mutat tabăra aici, lângă Matadi. Ştiu asta pentru că am mers pe urmele lor şi ne-am dat seama cu toţii că nu putem să o ajutăm şi atunci am hotărât să ne întoarcem lângă satul nostru. Şi bine am făcut pentru că v-am găsit la timp, pe tine şi pe Bakabana!

Umzali a plâns cât a ţinut dezvăluirea lui Mboumba, imaginându-şi chinurile de nedescris la care e supusă Yenga şi asta i-a întărit şi mai mult convingerea că trebuie să încerce să o salveze.

– Voi merge cu tine Umzali! îi spuse deodată Bakabana şi-l cuprinse pe după umeri. Îţi voi fi alături în planul ăsta nebunesc chiar de ar fi să murim amândoi. Oricum pentru mine, asta nu e viaţă! şi îşi ridică ciotul amputat.

Umzali aprobă hotărârea lui apoi se îmbrăţişară cu Mboumba şi cu ceilalţi din grup şi pitulaţi printre copaci s-au apropiat cu grijă de plantaţie. Când soldaţii nu s-au uitat înspre ei s-au aşezat lângă un arbore de cauciuc şi au început să trebăluiască la găleţile cu latex. Mercenarii nu au observat nimic, nici ei nu ştiau câţi băştinaşi au în pază, pentru că numărul lor oricum se schimba mereu atunci când mai murea câte unul. Iar cei câţiva congolezi ce îi văzuseră erau cu mult prea slăbiţi şi lipsiţi de vlagă ca să-i mai intereseze ceva. Chiar şi când Umzali şi Bakabana se intersectau cu ei întrebându-i în şoaptă:

– Yenga, sora mea! Ştiţi ceva de ea? dădeau nepăsători din cap a negare şi îşi continuau munca fără să răspundă.

Seara a sosit şi soldaţii au început să-i adune într-un lung şir şi să-i împingă spre cuştile unde erau ţinuţi ceilalţi prizonieri.

Însă Yenga nicăieri! Să tot fi fost 40 sau 50 de bărbaţi în putere şi încă pe atâţia femei, copii şi bătrâni în cuşca aceea imensă construită din bârne groase. Toţi au ridicat din umeri la întrebările despre Yenga, până ce o tânără bătută crunt şi cu cicatrici adânci pe faţă şi vânătăi pe corp le răspunse:

– Ştiu eu unde e Yenga! Acolo unde am fost şi eu! şi arătă spre o colibă din apropiere luminată puternic în jurul căreia soldaţii deja începuseră să se adune, să bea, să mănânce şi să fumeze la mesele aşezate în afara colibei.

– Ce e acolo? întrebă Umzali.

– Bărbaţi! Şi Yenga, sora ta împreună cu încă alte 3 fete tinere. Eu am scăpat când am enervat un soldat lovindu-l acolo unde-l doare ce-l mai tare pe un bărbat, iar el m-a bătut de am ajuns în halul în care mă vezi. Mulţumesc zeilor pentru bătaia primită, orice e mai bine decât ceea ce mi s-a întâmplat în coliba aceea. Lucruri inimaginabile, oribile!

– Cum te numeşti? întrebă Umzali teribil de impresionat de povestea auzită.

– Tsibinda! răspunse tânăra şi începu să-şi tragă de cojile cicatricelor de pe faţă, făcându-le iar să sângereze.

– Aşa plină de vânătăi şi desfigurată de cicatrici supurânde sunt destul de urâtă ca să mai plac vreunui soldat, îl lămuri pe Umzali ce nu înţelegea ce îşi face tânăra Tsibinda.

În acest timp soldaţii beau de zor lângă coliba cea luminată, iar Umzali înţelegea tot ceea ce-şi vorbeau.

– Andreas încă mai poţi bea? Deja ai băut jumătate de sticlă de brandy singur!

– Hahaha, stai liniştit Luc, că până la miezul nopţii o să dau gata toată sticla.

– Bernard, poate ar trebui să-l ajuţi şi tu şi să bei mai cu spor. De când stăm aici n-ai terminat nici măcar un pahar… Sau vrei să fii în formă maximă când intri la fete? continuă primul soldat, Luc.

– Ţine-ţi gura Luc şi lasă-mă să beau în ritmul meu se răsti Bernard la el şi se ridică de la masă.

– Bernard, el e şansa noastră! Soldatul ce s-a ridicat, îi şopti Umzali lui Bakabana când îi recunoscu faţa soldatului. Bakabana însă nu înţelegea despre ce vorbeşte, pentru că atunci când Umzali hotărâse să-i cruţe viaţa, el era leşinat de durere. Iar apoi nu mai vorbiseră niciodată despre acele momente…

Umzali începu a-i istori rapid lui Bakabana ce se întâmplase atunci, când soldatul Bernard începu să se apropie de cuşca lor şi se opri undeva lângă o colibă alăturată, uşurându-se în întuneric. Umzali îl trase pe Bakabana după el şi fugiră printre prizonierii ce dormeau pe pământ, să încerce a se apropia cât mai mult de el.

– Bernard! Hei Bernard!

– Aici în cuşca prizonierilor! îi preciză încetişor Umzali dintre zabrele, când observă că Bernard se uită dezorientat în jur.

Soldatul se apropie de cuşca lor şi în noapte îi recunoscu faţa lui Umzali. Nu l-a putut uita pe cel ce a oprit o suliţă să-i fie implantată în piept de acel mic pigmeu ce năvălise asupra lui când era încurcat în sforile bolas-ului. Îşi văzuse moartea cu ochii şi mulţumea zilnic cerului că scăpase cu viaţa în acea zi.

– Ce e cu voi aici? Când aţi fost aduşi? întrebă când îl recunoscu şi pe Bakabana. Recoltase cu propria maceta atât de multe palme umane, dar nu uitase nicio figură a acelor băştinaşi nenorociţi pe viaţă de propria lui lamă. Vise şi coşmaruri îi bântuiau nopţile şi se blestema pentru ce trebuie să facă de când acceptase să vină ca mercenar în miliţia colonială din Congo. Banii oferiţi cu dărnicie de recrutorul belgian l-au convins să-şi părăsească familia, părinţii, soţia şi copilul. Semnase contractul pentru trei ani şi uite că după nici doi ani nu ar mai fi stat nicio zi în jungla congoleză, când şi-a dat seama cu adevărat pentru ce fusese adus. Dar dacă renunţa acum în timpul contractului ar fi fost obligat să returneze toate simbriile primite. Simbrii ce deja fuseseră investite de către soţia lui într-o casă nouă cu grădină, unde copilul îi creştea şi-l aştepta să se întoarcă acasă. Era ferm convins că niciodată nu va mai semna vreun contract de soldat mercenar, indiferent de suma oferită atunci când acesta i se va sfârşi. Se va apuca de agricultură, ca toţi cei din familia lui şi îşi va petrece zilele alături de familie.

Toate aceste hotărâri le luase după ce realizase că şi-ar fi putut pierde cu uşurinţă viaţa în acea zi, când zăcea la pământ cu o suliţă la câţiva centimetri de inima lui. De atunci bea cu măsură şi nu mai intra în camera unde băştinaşele acelea năpăstuite de soartă erau nevoite să suporte violurile zilnice ale celor 30 de soldaţi, cât avea garnizoana lor de lângă Matadi.

Şi uite că acum soarta îl încearcă din nou şi-l pune faţă în faţă cu salvatorul lui…

– Suntem aici din proprie voinţă, soldatule! îi răspunse mândru Umzali. Iar tu… Ei bine tu soldat Bernard, ne vei ajuta să ieşim de aici, aproape îi porunci Umzali.

Bernard tăcea. Îşi imaginase că se va ajunge la asta încă de când îi recunoscuse pe cei doi. O viaţă eliberată pentru o viaţă salvată, e acelaşi lucru ca şi o viaţă luată pentru o altă viaţă suprimată, gândi Bernard. Dar dacă va fi prins va fi considerat trădător şi împuşcat. Plus că familia îi va ajunge pe drumuri.

Umzali îi citea îndoielile pe faţă şi răsuci şi mai mult cuţitul în sufletul îndoit al lui Bernard:

– Ţi-am salvat viaţa mercenar Bernard şi asta după ce m-ai lăsat fără palmă. Şi pe mine şi pe Bakabana şi amândoi îşi ridicară în întuneric cioatele. Antebraţele ciuntite le luceau în întuneric ca două măciulii negre şi neregulate…

– Iar acolo în coliba cea luminată se afla Yenga, soră-mea! Cea fără ambele palme, soldat Bernard…

La auzul acestor vorbe lui Bernard îi veni să fugă în junglă şi să se ascundă de ruşine. Oare de câte ori nu fusese călare pe acea infirmă incapabilă să se mai apere şi să-i zgârie pe faţă pe soldaţi, aşa cum făcea până să-i fie amputate palmele! Bine măcar că nu i le-a tăiat el, asta era acum singura lui mângâiere. Dar violurile erau întipărite adânc în acel moment pe faţa lui, ca un stigmat ruşinos!

– Yenga, Yenga e sora ta! rosti Bernard cu voce slabă.

Dacă l-ai fi pus atunci în lumina torţelor ai fi văzut paloarea de pe faţa lui şi vinovăţia ce i se întipărise pe chip…

– Bine dar… dar şi eu am fost… am fost la! încercă să-şi scoată Bernard o mărturisire vinovată de pe suflet.

Bakabana îşi dădu imediat seama ce avea să spună Bernard şi cum va reacţiona Umzali. Şi asta ar fi însemnat pierzania lor… Imediat îşi lua prietenul pe după umeri şi îl strânse cât putu de tare şi în belgiana destul de proastă ce o învăţase de la Umzali îi grăi mercenarului:

– Am înţeles soldat Bernard ce doreşti să mărturiseşti şi sunt sigur că Umzali te iartă pentru cele întâmplate. Eşti soldat şi ea îţi era prizonieră! Dar acum ajută-ne să-i curmăm odată pentru totdeauna suferinţa acelei biete fete. Precum şi a celorlalţi nefericiţi de aici.

Umzali nu interveni. A înţeles de ce l-a strâns Bakabana aşa de tare pe după umeri. Dacă ar fi izbucnit în acel moment, agresiv şi furios să-l acuze pe Bernard, l-ar fi pierdut pe vecie… pe când acum soldatul încă era prins în păienjenişul îndoielilor şi al remuşcărilor.

– Aşteptaţi până când soldaţii vor adormi… Am să intru în colibă şi o voi lua pe sora ta şi ţi-o voi aduce aici… şi vru să plece.

– Stai Bernard, ia asta cu tine! Dă-l surorii mele ca să fii sigur că vine cu tine liniştită şi nu se va împotrivi. Spune-i că Umzali, Bakabana, Mbouma şi alţii din tribul Luba sunt aici să o elibereze.

Bernard bagă în buzunar un colier din pietricele tribale purtat de Umzali la gât şi se depărtă grabnic de gardul prizonierilor privind bănuitor pe toţi cei ce-i ieşeau în cale. Nimeni nu-l băgă în seamă, iar asta însemna că nu-l văzuseră cum a stat de vorbă cu băştinaşii. Se linişti! Era sigur că face ceea ce trebuie şi nimeni nu-l va bănui pe el. Nu era nici prima şi nici ultima evadare a unor prizonieri.

Soldaţii s-au culcat cu toţii undeva spre dimineaţă, unii cheflii întârziind să se ducă la culcare dând sticle întregi de băutură pe gât. Iar când nimic nu mai mişca în garnizoană, Bernard se îndreptă spre coliba fetelor şi îi dădu colierul celei cu ambele braţe amputate şi îi aminti toate numele rostite de Umzali, făcându-i semn că ei sunt undeva afară. Yenga însă se opri atunci când el îi spuse să-l urmeze. Arătă spre celalalte 3 fete ce nu înţelegeau ce se întâmplă şi ce ghemuiseră speriate în patul lor.

Yenga le arată fetelor colierul lui Umzali:

– Fratele meu şi alţii din tribul Luba sunt afară. Vom fugi acum.

Bernard acceptă şi asta. Nici nu mai conta încă trei fete în plus. Când totul se va sfârşi va da o sticlă de brandy peste cap ca să uite ce-a făcut şi să fie sigur că niciun alt mercenar nu-l va bănui. Va zăcea mort de beat ca şi ceilalţi şi va scăpa de întrebările sergenţilor.

În acest timp Umzali şi Bakabana deja trimseseră semnale spre ceilalţi 5 din pădure. Semnale ce semănau cu strigătele păsărilor de noapte şi ce le stabiliseră atunci când s-au despărţit. Mboumba le răspunsese din pădure şi asta însemna că toată lumea e pregătită. Ceilalţi prizonieri din cuşcă aşteptau şi ei, neîncrezători că cineva va veni şi le va deschide uşa, dar uite că acest lucru se întâmplă aivea. Dar soldatul Bernard nu era pregătit pentru ceea ce urmă. Nu aşa îşi imaginase el eliberarea băştinaşilor.

Umzali îi instruise pe cei de dinăuntru ce erau prizonieri, că dacă vor să plece de aici trebuie să lupte şi să-i omoare pe soldaţi. Nimeni nu va rămâne în viaţă, doar soldatul Bernard. Toţi ceilalţi trebuiau să plătească pentru ce-i făcuseră surorii lui.

Iar atunci când Bernard deschise uşa cuştii se trezi imediat lângă el cu cei 5 ce aşteptau în pădure. Yenga şi celelalte fete fură trase de lângă el iar Bernard fu legat fedeleş şi târât în cuşcă cu căluş în gură, ca să fie siguri că nu va da alarma.

Prizonierii năvăliră peste soldaţii somnoroşi, ameţiţi de băutură învingandu-i prin forţa numărului lor, chiar şi neînarmaţi. Câţiva băştinaşi bărbaţi căzură totuşi în bătaia puştilor santinelelor ce se treziră buimace în posturile de pază cu zeci de băştinaşi năvălind asupra lor. Apucau doar un singur foc să tragă şi apoi erau răpuşi sub ploaia de pumni, pietre şi bâte ce se abăteau asupra lor. Din fericire cei 3 atinşi de gloanţe erau doar răniţi uşor şi păreau că vor supravieţui, după ce Mbouma îi pansase rapid.

Când toţi belgienii din garnizoană au fost măcelăriţi, băştinaşii adunară toate puştile şi toate gloanţele şi se îndreptară cu toţii spre cuşca lui Bernard. Acei 100 de prizonieri îl cunoşteau prea bine şi ştiau că le fusese gardian pentru multe luni de zile şi-l voiau cu toţii mort. Şi mai ales fetele violate în frunte cu Yenga doreau răzbunare.

Umzali nu se aşteptase la reacţia de necontrolat a băştinaşilor şi se interpuse între mulţimea furioasă şi cuşca lui Bernard oprindu-i cu vocea lui gravă şi cuvinte poruncitoare, bine cumpănite:

– Prieteni, opriţi-vă! Ştim cu toţii că omul belgian ne e duşman, dar vă asigur că nu toţi sunt aşa. Acel soldat de dinăuntru cuştii, e cel ce v-a eliberat, doar aţi văzut cu toţii asta. De bunăvoie ne-a deschis uşa cuştii şi ni le-a scos pe cele 4 fete din colibă.

– Să moară! Toţi belgienii merită să moară în chinuri aşa cum şi ai noştri au murit! se auzeau strigătele băştinaşilor însetaţi de sânge.

– Soldatul Bernard nu e că toţi ceilalţi! Eu personal i-am cruţat viaţa acum câteva săptămâni şi asta chiar după ce maceta lui mi-a tăiat palma dreaptă şi îşi ridică ciotul amputat spre ei. Vă ordon să vă opriţi!

Mulţimea se opri din strigăte şi privea uimită spre mâna amputată a lui Umzali şi de îndrăzneala lui de a da ordine.

Mboumba şi Bakabana, precum şi ceilalţi din grupul lor de şapte se alăturară lui Umzali:

– Umzali grăieşte adevărul! Am fost acolo şi i-am pansat mâna imediat când îi fusese retezată, iar Umzali în înţelepciunea lui i-a cruţat viaţa lui Bernard, deşi acest mic pigmeu Bakabana ar fi putut să-i străpungă foarte uşor inima cu suliţa, le rosti Mboumba. Iar acum cel cruţat de el, soldatul belgian Bernard vă salvează vouă vieţile… Acesta e un semn al zeilor, prieteni congolezi!

Mulţimea ascultă acum ceva mai liniştită, aşa că Mboumba continuă:

– Propun ca de acum încolo Umzali să ne fie căpetenie. Căpetenia acestui trib de prizonieri scăpaţi de la chinuri şi în mod sigur de la moarte, de către el, Umzali. Umzali, cel ce-a prins copil fiind un pui de leu cu mâinile goale şi acum a eliberat 100 de prizonieri din cuşca belgienilor.

O tăcere nefirească cuprinsese mulţimea ce până acum câteva minute ar fi smuls bucăţi de carne din bietul soldat legat şi cu căluş la gură din cuşcă.

Yenga ieşi din mulţime şi îşi ridică ca o martiră deasupra capului cioturile mâinilor, să fie sigură că o zăresc cu toţii.

– Umzali e salvatorul nostru! Umzali e căpetenia noastră! Umzaliii! strigă Yenga şi îngenunche în faţa mulţimii cu cioturile braţelor rămase ridicate spre cer.

Razele soarelui dimineţii filtrate straniu de frunzele junglei cădeau pe tânăra băştinaşă, iar membrele amputate ale Yengai îi luminau dezgustătoare, diforme şi hidoase…

– Umzaliii! Umzaliii! Pui de Leu! Pui de Leu! începură cu toţii să strige înfierbântaţi.

Se depărtară apoi la o distanţă apreciabilă de cuşcă, confirmând cruţarea soldatului Bernard şi acceptarea de căpetenie a lui Umzali.

De acolo din cuşca unde zăcea pe jos legat fedeleş, Bernard deşi nu înţelegea pe deplin dialectul lingala al congolezilor şi-a dat seama că Umzali îi salvase viaţa pentru a doua oară. Umzali intră şi îi tăie legăturile şi-i desfăcu căluşul apoi dădu să plece fără a-i adresa vreun cuvânt, dar Bernard îi făcu semn că e necesar să-i mai facă ceva. Nu putea rămâne singurul supravieţuitor al garnizoanei fără a avea niciun fir de păr atins. Bakabana înţelese şi îl lovi cu arma în figură, undeva în lateral, atât cât să-i provoace o vânătaie mai mare.

– Pleacă soldat Bernard! Părăseşte Congo cât mai ai timp, îi mai spuse Bakabana şi îl părăsiră în cuşca lăsată deschisă.

Băştinaşii au început să plece degrabă din garnizoana acum însângerată plină de leşurile soldaţilor. Pe drum Mboumba îl convinse pe Umzali că acea mică tabără de pe malul raului Congo nu le mai era de ajutor fiind prea mică şi prea expusă, deci trebuie să caute un alt loc, adâncit bine în junglă. Umzali fu de acord şi s-au depărtat de potecile umblate de soldaţi şi de plantaţiile de arbori de cauciuc, stabilind un nou loc de campare.

În drumul lor au mai întâlnit o mică patrulă de 4 mercenari pe care au dovedit-o imediat. Ce pot face patru soldaţi chiar şi înarmaţi când sunt luaţi prin surprindere şi asupra lor se abat 100 de alţi oameni furioşi? Fură şi aceştia dezarmaţi şi măcelăriţi iar ei îşi continuară drumul spre un loc mai bun de tabără.

După câteva zile după oprirea în locul cel nou ales unde izbutiră să-şi organizeze viaţa ca să poată supravieţui, Umzali îi chemă pe cei 7 şi pe Yenga sora sa la un sfat. Prinsese curaj în urma micilor lui victorii şi părea îmbătat de putere.

– Ce aţi spune dacă ne-am unii mai mulţi băştinaşi? Îi vom aduna pe toţi cei ca noi, pe cei năpăstuiţi şi cu mâinile tăiate. Ne vom organiza într-o armată, grai Umzali.

Mboumba se gândi un pic şi îi dădu dreptate.

– Ai dreptate Umzali, aşa ar trebui să facem să ne unim cu toţii, să nu mai atacăm miliţiile separat ca până acum. Suntem mulţi dar putem fi şi mai mulţi. Din cei de aici doar jumătate sunt bărbaţi buni de luptă, restul nu ne sunt de ajutor… Dar cum să-i adunăm pe toţi cei ca noi? Cum să le dăm de ştire? Şi chiar dacă am reuşi să-i anunţăm, de unde ştim că vor avea curaj să vină? Sunt ca şi noi, trăiesc cu frică ascunşi în jungla deasă. Şi plus de asta mulţi dintre ei ne sunt duşmani cu care am purtat războaie de-a lungul anilor.

Umzali tăcea. Se vedea foarte bine pe faţa lui că are un plan, altfel nu ar fi deschis discuţia.

– Vor veni Mboumba, vor veni! Vor veni cu toţii la Chemarea Sfântă a lui Kalangu.

Mboumba făcu ochii mari. Chemarea lui Kalangu nu mai fusese folosită de peste un secol în Africa.

– Şi cine are cunoştinţă de limbajul Yoruba să poată trimite mesajele?

– Eu, spuse Umzali! L-am învăţat în Bruxelles de la un bătrân nigerian, Mangari pe nume. Şi aşa cum îl ştiu eu, tot aşa să sperăm că şi alte triburi să-l cunoască şi să răspundă chemării mele.

Apoi se adresă prietenului său dulgher:

– Bakabana ştii ce ai de făcut, nu?

– Stai fără grijă Umzali! Mâine seară sau chiar mai repede Kalangu va fi gata, bucuros că îşi va pune mâna rămasă teafără la lucru, după atâta amar de vreme în care se simţise inutil.

CHEMAREA LUI KALANGU ( 3 ) – Toba Vorbitoare

În reşedinţa de la marginea oraşului Boma, von Leon Fiveze conform obiceiului, îşi bea cafeaua pe verandă încă de la prima rază de lumină. Întotdeauna se scula foarte devreme, pentru ca după pranz să mai poată trage un pui de somn. Privirea îi era pierdută, undeva spre apa râului Congo din care se ridicau aburii ceţoşi ai dimineţii şi peste pajiştea plină de bivoli sălbatici ce se apropiau nopţile până lângă gardurile fortului.

Mic şi îndesat de statură, ten blond şi destul de bolnăvicios din fire, Von Leon Fiveze era comisarul şef al Miliţiei Coloniale Forqe Publique şi îi raporta direct lui Leopold al II-lea. Avea propriile metode brutale de oprimare a congolezilor, ce îi aduseseră vestita porecla: “Diavolul Ecuatorului”.

Se gândea câte probleme are pe cap, parcă iscate toate deodată acum în ultima vreme. Cea mai gravă era cerinţa lui Leopold să crească prin orice mijloace producţia de cauciuc ce era tot mai greu de vândut pe piaţa întrucât J.P. Dunlop inventase un cauciuc artificial ce putea fi obţinut direct în fabrici cu costuri mult mai reduse, fără creşterea arborelui de cauciuc, recoltare şi transportul latexului pe corabie. Iar el se conformase dorinţei regelui Leopold al II-lea. Luase prizonieri familiile băştinaşilor apţi de muncă, forţându-i să muncească sau familia le va fi omorâtă.

Dar apoi proprii lui mercenari au început să-l fure şi-l minţeau cum că au risipit gloanţele pe băştinaşii fugari de pe plantaţie, deşi Von Leon ştia foarte bine ce făceau cu scumpele gloanţe: Braconau! Apoi trofeele de colţi de elefant, de rinocer sau blănuri preţioase erau vândute comercianţilor spanioli şi britanici din portul Boma.

Nu, nu am avut altă soluţie, se amăgea el ca să-şi justifice nouă regulă impusă în ultimul an soldaţilor din Miliţia Colonială. Gloanţele erau mult prea scumpe şi el trebuia să se supună cerinţei regelui Leopold al II-lea de a reduce costurile. Toţi cei ce raportau că au împuşcat un rebel congolez, trebuiau să-i prezinte palma decedatului, ca să dovedească că omorâse un băştinaş. Dar zvonuri îi ajungeau la urechi cum că soldaţii chiar şi aşa găsiseră o portiţă de scăpare: prindeau băştinaşi şi apoi le tăiau palmele fără să-i mai împuşte, iar în felul acesta ei tot rămâneau cu gloanţele necesare braconajului. Şi primea zilnic tot felul de palme de la copii şi femei, până la bătrâni.

– Ce pericol prezentau oare nişte copii? gândea în timp ce un servitor congolez îi umplea la loc ceaşca de cafea… Poate că e totuşi bine pentru viitor, acei copii nu vor mai putea pune mâna pe arme…

Şi atunci cum se va scuza în faţa britanicilor… ce deja începuseră să-l acuze făţiş de cruzime prin ziarele europene şi pe la curţile regale… cum va putea justifica sutele de mii de oameni vii şi mutilaţi ce îşi poartă câte un ciot, uneori chiar şi două pe lângă corp?

Auzi zgomote. Perdeaua camerei se dădu la o parte şi pe verandă ieşi Florence, soţia lui.

Se ridică imediat să o ajute atunci când ea încercă să-şi tragă un fotoliu lângă el, la marginea verandei…

– Florence dragă, ştii că nu îţi e îngăduit să faci efort! Lasă-mă să te ajut!

După ce o aşeză comod în fotoliu şi o înveli grijului într-o pătură călduroasă, o sărută pe frunte şi îngenunche să-şi plece urechea pe burta soţiei.

– Încă puţin micuţule Pierre, încă puţin!

– Şi dacă e fata tot Pierre o s-o numim? întrebă Florence mângâindu-şi soţul pe cap.

– Nicidecum Florence, nicidecum. Dacă e fată o să te las pe tine să-i alegi numele. Promit să-l accept, aşa cum şi tu l-ai acceptat pe Pierre, rosti împăciuitor von Leon.

Bivolii începuseră să se dea la o parte din calea soldaţilor ce-şi faceau deja apariţia la poarta grea a fortului înconjurat de un gard din bârne înalte. Cu căruţele sau cu braţele cărau preţioasele palme de băştinaşi, în schimbul cărora el le dădea bani sau gloanţe. Mai toţi alegeau gloanţe. Cu un glonte bine ţintit puteau omorî un elefant ce valora cât plata a 30 de palme de băştinaşi…

Se scuză în faţa soţiei că-l cheamă datoria şi plecă să supravegheze personal recolta de palme omeneşti. Florencei niciodată nu-i spusese ce cară soldaţii în acele coşuri şi nici ce e mirosul respingător ce mai venea câteodată din spatele fortului, acolo unde erau arse şi apoi îngropate în gropi imense sutele de mii de palme umane.

***

Pe înserat când îşi termină toate treburile stătea la un pahar de brandy cu ofiţeri apropiaţi şi discuta aprins în timp ce nevestele lor beau ceai în camera cealaltă.

Von Leon era roşu ca un rac şi de furie gesticula ca un apucat, măsurând la pas camera:

– Pe toţi Dumnezeii, de ce aflu asta abia acum? De parcă nu am atâtea probleme pe cap, îmi spuneţi că rebeli evadaţi mi-au atacat patrulele de mercenari şi un post de miliţie şi ne-au luat toate armele? Despre câte arme şi despre câte gloanţe e vorba?

– Comisar von Leon, am crezut că putem ţine situaţia sub control şi ne vom recupera armele. Dar nu am reuşit să le luăm urma acelor rebeli. E vorba de 25 puşti, câteva pistoale şi 250 de gloanţe, deci nu e o pierdere prea mare, sfârşi spăşit un ofiţer.

– Ofiţer Basin, eşti un nevolnic! Şi prost pe deasupra dacă tu crezi că 250 de gloanţe nu contează…Totul contează acum! Leopold mă presează să-i sporesc averea, întreaga Europă mă acuză de crime împotriva băştinaşilor şi eu mă apuc acum să înarmez rebelii congolezi. Şi asta pentru că am în subordine mercenari incompetenţi ce nu pot avea grijă de armele lor… Şi iar începu von Leon să măsoare cu paşi cadenţaţi camera.

La un moment dat se opri şi ascultă ciulindu-şi urechile. Se duse la uşile camerei şi le deschise larg în noapte. Fluturii, moliile şi ţânţarii nopţii dădură năvală înăuntru, atraşi de lumina lumânărilor. Femeile din camera cealaltă se opriseră şi ele din sporovăit şi ascultau cu atenţie.

– Ce Dumnezeu e asta? întrebă von Leon. Nimeni nu-i răspunse însă…

Kalangu îşi începuse chemarea!

Dum Dum-uri ritmate, cadenţate şi puternice vuiau acum în aerul nopţii, în tonalităţi când grave când joase.

Sunetele tobei vorbitoare zburau cu viteză printre copaci lovindu-se de frunzele de palmier şi de tamarin ce le amplificau ecoul şi rezonau până departe, undeva în adâncul junglei chemând la luptă pe toţi băştinaşii congolezi.

Vreme de câteva minute bune nimeni nu mai scoase un cuvânt, doar ascultau aceste sunete iscate brusc din mijlocul junglei.

Într-un târziu ofiţerii îşi reluară iar discuţia cu o ureche la bătăile de tobă când deodată se auzi cum o altă toba îi răspunde de undeva şi mai îndepărtat, întocmai ca un cod secret. Un ofiţer se ridică în picioare şi strigă:

– Sunt rebelii, vorbesc între ei! Sunt sigur de asta, pare un fel de cod Morse dar necunoscut mie. Am fost ofiţer de comunicaţii în telegrafie şi ştiu foarte bine codul Morse şi metodele lui de transmitere. Ce auzim acum sunt bătăi de tobă cu tonalităţi diferite care se repetă la intervale regulate şi se pare că cineva a început să-i răspundă.

– Bazouma, strigă von Leon. Bazoumaaa!

Bazouma, bătrânul lui servitor intră speriat şi se repezi spre sticla de brandy să umple paharele.

– Lasă paharele Bazouma! Spune-ne ce se aude? Ce sunt bătăile de tobă din junglă?

Bazouma african şi el, se clătină vizibil la auzul întrebării şi ridică din umeri încercând să se eschiveze unui răspuns.

– Bazouma, răspunde blestematule sau te împuşc pe loc chiar acum! şi nervos von Leon smulse o puşcă de vânătoare din colecţia de pe perete şi scoţându-şi o cheiţă mică din buzunarul de la piept descheie un sertar. Alese o cutie de cartuşe roşii, groase, pentru elefanţi şi îşi încărcă puşca apoi îi ridică piedica şi se întoarse pe călcâie ţintind spre pieptul lui Bazouma. Florence ţipă ascuţit din camera cealaltă şi ajutată de celelalte femei se ridică rapid de pe canapele şi începu să alerge spre von Leon, să-l oprească. Bazouma îi era drag şi era singurul în care avea încredere dintre toţi servitorii congolezi din casa sa. Ştia că ceilalţi oricând ar fi fugit dacă ar fi putut sau poate chiar i-ar fi omorât pe stăpâni când s-ar fi ivit ocazia. Dar nu Bazouma. Era şcolit la Bruxelles, unde îşi petrecuse mai toată viaţa. De peste zece ani era în slujba casei Fiveze, iar atunci când ei au plecat în Congo a cerut să rămână în slujba lui Florence, deşi ar fi putut sta în Belgia şi să-şi caute o slujbă în altă casă. La ce referinţe i-ar fi dat Florence, cu siguranţă că alţi angajatori s-ar fi bătut pe el.

Însă von Leon îl ura! L-a urât tot timpul fără să aibă o explicaţie, poate culoarea diferită a pielii să fi fost vinovată.

Cocoşul puştii de vânătoare începuse deja să se ridice când Florence se interpuse între Bazouma şi soţul ei.

– Eiii blestemăţia dracului, ai înnebunit Florence? Vrei să mori pentru un servitor? se sperie von Leon când îşi văzu nevasta scut în faţa lui Bazouma.

– Bazouma nu va muri astăzi von Leon Fiveze, îşi înfruntă Florence soţul ţinându-se cu mâinile de burta umflată, de gravidă. Şi nici mâine şi nici poimâine. Altfel promit că te părăsesc! Îţi iau pruncul nenăscut şi mă întorc în Belgia, să scap de crimele şi atrocităţile la care iei parte cu atâta uşurinţă. Da… ştiu ce faci şi cu ce te ocupi von Leon Fiveze!

Von Leon făcu ochii mari şi femeile de dincolo începură să şuşotească. Ofiţerii se ridicaseră în picioare încercând să dispară din faţa acestei scene casnice penibile, dar nu îndrăzneau să plece. Ar fi trebuit să îşi ia şi nevestele cu ei dar ele nu dădeau semne de plecare ci rămăseseră nemişcate, solidare cu Florence.

– Florence draga mea, fii rezonabilă, te rog! Vorbeşti numai prostii. Orice ai fi văzut şi orice ai fi auzit, să ştii că au fost doar ordine îndeplinite. Când însăşi regele Leopold al II-lea îmi porunceşte, nu văd cum aş fi putut să-i nesocotesc ordinele… şi dintr-o mişcare rapidă desfăcu puşca şi-i extrase cartuşele. Le aşeză la loc în cutia din sertar, iar puşca fu aşezată cu grijă pe perete.

– Acum fii bună Florence şi întreabă-l tu pe Bazouma ce sunt bătăile de tobă ce se aud în junglă…

Florence îl privi cu lacrimi în ochi pe Bazouma şi-l apucă de mâinile-i bătrâne:

– Sunt sigură că ştii despre ce e vorba, Bazouma. Eşti învăţat şi eşti şcolit. Şi îmi eşti prieten. Te rog, răspunde-i lui von Leon.

Lui Bazouma în toată scena de mai devreme nu i se mişcase niciun nerv de pe faţă şi îl înfruntase ca un leu pe von Leon, acceptându-şi cu mândrie moartea deja iminentă. Ar fi murit mulţumit că a avut o viaţă plină şi frumoasă. Dar uite că Florence l-a salvat de furia stăpânului său pe care îl slujise cu credinţă atâta amar de ani. Iar acum îl ura şi el la rândul lui pe von Leon Fiveze.

– E chemarea lui Kalangu, stăpână Florence, rosti Bazouma.

– Ce chemare? Despre ce vorbeşti? întrebă ofiţerul expert în telegrafie.

– Nu-i înţeleg vorbele, asta vă asigur. Dar ştiu că toba vorbitoare Kalangu era folosită în vechime pentru a aduna triburile şi a merge la război. Un război împotriva unui duşman comun! Sunetele ei sunt foarte puternice şi ajung chiar până la 10 km depărtare. Sunt acolo cuvinte cu înţeles numai pentru cei ce le cunosc. Dar chemarea lui Kalangu nu poate aduce decât necazuri. Întotdeauna! Cu cât răspund mai multe triburi chemării, cu atât necazul va fi mai mare, îşi închei Bazouma mărturisirea.

Bazouma îi privea superior pe toţi ofiţerii din cameră iar lui von Leon chiar îi rânji un pic din buzele-i groase şi roşii. Doar pe Florence o privea îngrijorat. Ştia ce va veni, iar el nu va putea face nimic să o protejeze. Ba chiar începu să se gândească exact în acel moment dacă nu ar trebui chiar el să plece într-o zi pe ascuns şi să-i caute pe rebeli prin junglă. Dar era prea bătrân pentru asta…

Florence îl expedie pe Bazouma din cameră, după care îl privi triumfătoare pe soţul ei şi se întoarse lângă nevestele ofiţerilor. Von Leon îşi turnă un pahar mare de brandy şi-l dădu peste cap.

– Cred că ştim cu toţii despre ce duşman comun e vorba aici! Am stârnit un cuib de viespi şi acum vom suferi cu toţii consecinţele. Dublaţi, sau mai bine triplaţi paza în fort. Incendiaţi toate satele chiar şi părăsite ce le întâlniţi în junglă, ba chiar şi plantaţiile de cauciuc fără muncitori pe ele. Dacă vom pleca vreodată de aici, nu vrem să vină britanicii sau spaniolii şi să profite de ele, hotărî von Leon şi părăsi camera semn că seara de brandy se sfârşise.

Doar Dum Dum-ul lui Kalangu nu se opri nopţi în şir. Oricât de mult au intrat pe timpul nopţii miliţiile coloniale în junglă să încerce să-i prindă pe băştinaşii ce trimiteau mesajele, nu au reuşit. Se auzeau atât de multe răspunsuri de tobe, de era imposibil a şti cu exactitate sursa bătăilor puternice. Uneori părea că bătăile se aud la doar cincizeci de paşi de ei, pentru ca imediat să se depărteze cu kilometri întregi.

Întreaga junglă africană era acum străbătută de chemarea mistică a lui Kalangu!

***

Toţi bătrânii şi şefii de triburi din junglă ce au răspuns prin bătăi de tobă chemării lui Kalangu, au fost de acord să plece împreună cu războinicii lor spre locul adunării lui Kalangu. Şi-au dat seama că numai unindu-se cu duşmanii lor vor izbuti să-l oprească pe Diavolul Ecuatorului să-i mutileze şi să-i omoare până la exterminare. Însă cei mai mulţi dintre ei erau la fel ca şi Umzali şi ai lui, ciungi de pălmi. Doar foarte puţini dintre băştinaşi scăpaseră întregi, stând luni de zile adânc ascunşi în jungla congoleză.

Vreme de două săptămâni pâlcurile de băştinaşi au curs pe cărări cunoscute numai de ei, spre tabăra lui Umzali stabilită la mare depărtare de Boma, în jungla din Seke-Banza. Chemarea lui Kalangu avusese efectul scontat de Umzali, dar el ştia că trebuie să-i motiveze ca să-l urmeze în luptă şi să-l accepte de căpetenie. Să lupte fiecare trib de capul lui era sinucidere curată.

În seara când Kalangu tăcu şi ecourile lui se opriră definitiv iar în pădure se lăsase din nou vechea linişte gălăgioasă, spartă de sunetele animalelor sălbatice, Umzali hotărî să le vorbească.

Urcat pe o movilă de pământ privea peste mulţimea de băştinaşi adunaţi la sunetul lui Kalangu-toba vorbitoare. Ce mai rămăsese din triburile Mongo, Luba, Kongo, Loango şi Teke se adunară acolo… în jur de câteva sute de băştinaşi.

– Eu sunt Umzali! Umzali cel ce-a prins de mic cu mâinile goale din vizuina leilor un pui de leu! Cel ce a eliberat 100 de băştinaşi dintr-o cuşcă de lemn! Şi cel ce a cerut lui Kalangu să ne unească în lupta împotriva beligienilor! Murmure străbat mulţimea de băştinaşi.

– Cat să mai îndurăm năpasta ce s-a abătut asupra poporului nostru? Câte palme să-i mai dăm omului alb? Câte cioturi să mai apară? O să-i înfruntăm! Împreună! Împreună… chiar aşa ciungi, putem fi o forţă. Vom ataca fiecare patrulă de miliţie şi fiecare sediu al Force Publique. Le vom smulge puştile din mâini şi le vom folosi împotriva lor.

– Nu vom sfârşi aşa, renunţând şi ascunzându-ne prin păduri, continuă Umzali. Suntem luptători. Întotdeauna ne-am luptat între noi. Să ne unim şi vă promit că ne vom lua pământurile înapoi. Iar pe toţi cei ce ne-au mutilat, îi vom face să sufere. Şi îi vom izgoni de pe pământul congolez…

Mulţimea forfotea şi vocifera în continuare nehotărâtă şi Umzali plusă:

– Ne vom duce direct la capul şarpelui, în Boma la Diavolul Ecuatorului von Leon Fiveze şi-l vom omorî! De acolo vin ordinele, armele şi gloanţele şi tot acolo ni se duc şi palmele recoltate. Acel Diavol trebuie să moară cât mai curând! Şi îşi ridică spre ei ciotul mâinii drepte.

Umzali îşi încheiase discursul şi acum aştepta. Dacă bătrânii şi şefii triburilor nu erau de acord cu el totul se sfârşea acum, aici. Se vor întoarce fiecare în pădurile lor şi vor încerca să supravieţuiască şi să lupte separat. Dar Umzali spera ca acest lucru să nu se întâmple. Avea nevoie de ei şi ei aveau nevoie de el, iar promisiunea lui că îl vor ucide pe Diavolul Ecuatorului părea că îi convinsese definitiv.

– Pui de leu, pui de leu! izbucniră câteva ţipete din mulţime. Umzalii! Umzaliii căpetenia noastră! răsună deodată toată pădurea de ţipetele băştinaşilor fără de pălmi.

Cioturile mutilate ridicate deasupra capetelor, erau hâde, urâte, semănând cu bastoane noduroase din lemn de abanos. Bastoane parte din trupul congolezilor şi totuşi fără de valoare în luptă. Ce poţi face cu un ciot în confruntarea cu un alb înarmat cu o puşcă? Nici arcurile nu le mai puteau mânui, darămite o puşcă.

Umzali înţelese acest lucru atunci când îi văzu cu cioturile mâinilor întinse spre cer…

Noaptea se lăsase în pădure iar băştinaşii începură să facă focuri ascunse în buturugi ca să nu atragă atenţia prin lumina lor şi îşi pregătiră cina. În câteva ceasuri toţi dormeau, învăluiţi în sunetele junglei, ale maimuţelor urlătoare şi fiarelor sălbatice cu colţi ascuţiţi.

Umzali nu se culcă ore în şir. Scrijeli cu lama cuţitului pe o scoarţă de copac tot felul de schiţe până fu mulţumit de una. Abia apoi se culcă pentru câteva ceasuri.

În zori i-o arăta lui Bakanana.

– Vezi? Arată exact ca toba mea djembe, aşa trebuie început. Scobeşti aici într-un mic buştean, cât să ne intre ciotul. Iar apoi o continui ca un suport. Un deget mare şi încă o bucată mai zdravănă de lemn, ca şi cum am sta cu cele 4 degete împreunate. E un fel de crăcan… Găureşti aici şi aici şi apoi pui sfori legate de jur împrejur. Iar sforile le vom înfăşura pe braţ şi le vom lega de cot. E o proteză. Iar pe ea ne vom putea sprijini arma, fie ea puşcă sau chiar arc.

Bakabana înţelese ce voia de la el. Cu siguranţă invenţia asta îi va putea ajuta în luptă. Imediat trimise câţiva băştinaşi prin celelalte triburi din tabără să afle cine se pricepe în lucrul cu lemnul. Avea nevoie de ajutoare cât mai multe, iar acestea existau. Mulţi congolezi se pricepeau să lucreze în lemn şi ideea că şi-ar putea pune o mică proteză pe cioatele inutile îi mobilizase. Lemnul de abanos din jur ce creştea din belşug, fură cu toţii de acord ca fiind cel mai potrivit din motive evidente.

Ciopleau şi zgurmau în lemn, alţii adunau liane să împletească corzile şi apoi găureau proteza pe laterale şi făceau teste. Obţinură destul de repede câteva modele ce păreau universale. Pentru copii, femei, bărbaţi şi pentru cei mai groşi în antebraţe. Protezele ce nu se potriveau se ajustau acolo pe loc, din câteva cioplituri suplimentare.

Într-o săptămână sutele de băştinaşi aveau câte o proteză pe ciotul amputat. Cei mai mulţi le purtau tot timpul şi se ajutau de ea de-a lungul zilei, însă alţii destul de puţini, şi-o puneau doar când exersau lupta, cum ar fi trasul cu arcul sau simulau ochitul cu puşca. Nu trăgeau însă focuri de puşcă pentru a nu alarma mercenarii.

– Căpetenie Umzali asta e pentru tine! i se adresă Bakabana într-o din zi.

Îi întinse o proteză cu degetele lucrate cu atenţie, răschirate, ce semăna foarte bine cu o palmă atârnată lejer pe lângă corp. Numai că era albă.

– Ştiu că e albă pentru că e din lemn de balsa, dar e foarte uşoară, îi spuse Bakabana în timp ce i-o monta pe braţul drept, amputat. Şi pentru că ne eşti căpetenie vrem să te depistăm mai uşor printre noi, iar Mboumba chiar ţi-a pregătit şi o surpriză şi îl trase pe Umzali până într-o colibă de nuiele întunecoasă.

Proteza îi lumina fantomatic în întuneric!

– Mboumba a fiert-o o zi întreagă în găinaţ de struţ şi altele pietre ştiute de el, până când fosforul s-a impregnat bine în lemn, destul încât să-l facă să lumineze în noapte.

Umzali fu mulţumit de proteză, chiar dacă era albă. Ba chiar îşi imagina că acea palmă este palma lui von Leon ce visa uneori că i-o va tăia chiar el.

CHEMAREA LUI KALANGU (4) – Ofranda Regelui

Neauziţi şi nevăzuţi băştinaşii alunecau pe râul Congo înspre Boma în noaptea ce le era complice, ţinând luna bine ascunsă printre nori.

Zeci de pirogi fiecare cu 4-5 congolezi în ele dădeau uşor din vâsle ocolind hipopotamii adormiţi şi crocodilii ce la vederea lor se aruncau de pe maluri în apa tulbure. Dar pentru că se ţineau aproape de hipopotami, crocodilii nu-i atacau. Iar hipopotamii erau prea leneşi pentru asta. Mâna de lemn a lui Umzali lumina palid în noapte, când ridica uneori din ea, făcându-le semn că pe acolo trebuie să-l urmeze pe apă.

Umzali hotărâse că atacul asupra fortului lui von Leon să aibă loc de pe apă, după ce câţiva băştinaşi iscodiseră bine locul. Iar 50 de congolezi porniţi înaintea lor, adunaseră într-un singur loc toate pirogile găsite prin satele de pe marginea râului Congo. Acei congolezi îi dădură de veste când se reuniră cu Umzali, că Dembari satul lor împreună cu plantaţia de arbori de cauciuc, le-au găsit arse. Numai cenuşă şi ruine rămăsese din satul natal a celor din tribul Luba, asta mâhnindu-l pe Umzali şi mai ales pe Mboumba, ce mereu sperase că se va întoarce în coliba lui cea plină de leacuri.

– Ne vom apropia pe apă şi vom traversa pajiştea cu bivoli. Nu se aşteaptă să venim dinspre apă, pentru că e teren descoperit şi se gândesc că ne-ar depista şi împuşca cu uşurinţă.

Acesta era planul lui Umzali şi acum încercau pe cât posibil să se apropie pe nesimţite de fort. Au acostat la câteva sute de metri de fort şi îşi făceau loc printre multitudinea de crocodili de pe mal. Câţiva dintre ei au sfârşit în fălcile lor, dar niciunul nu a ţipat. Îşi asumaseră acest risc că s-ar putea să fie înhăţaţi de crocodili, iar unul dintre ei fusese chiar din tribul lor, Hazoume, un masiv congolez.

Ajunsi pe pajistea din faţa fortului au început să se mânjească cu balega proaspătă de bivol peste corpuri. În acest fel bivolii ce rumegau tolăniţi în ierburi îi vor lăsa să treacă iar câinii din fort poate nu le vor putea simţi mirosul şi nu vor da alarma prea curând.

În jur de 100 de băştinaşi înaintară în acest fel târându-se pe nesimţite printre bivolii adormiţi, până ce-au ajuns la o depărtare de vreo 50 metri de fort. Grija lor principală erau acei soldaţi din turnurile de observaţie ce supravegeau gardurile şi poarta fortului acolo unde bătea lumina torţelor, însă ce se întâmpla pe pajişte le era cu neputinţă a desluşi în bezna nopţii.

Acum intră în acţiune Bokoko. Îşi făurise de ceva vreme aşa cum văzuse în trecut la ceilalţi pigmei din tribul lui, o ţeavă prin care începuse să exerseze a sulfa mici săgeţi, un fel de sarbacana de dimensiuni mai reduse. Mboumba îi înmuiase săgeţile în otrăvuri puternice, ce paralizau şi omorau imediat orice vietate.

Micuţul pigmeu Bokoko înaintă acum singur încă vreo 20 de metri până la limita unde făcliile numeroase de pe gardul fortului, luminau pajiştea şi bivolii sălbatici. Rând pe rând începu să sufle din ţeava lui câte o mică săgeată în mercenarii ce stăteau tolăniţi în scaune şi priveau în jur. Nu dormeau, dar nici prea atenţi nu erau.

Micile săgeţi otrăvite începură a li se înfige pe nesimţite fără niciun zgomot în gâtul expus sau în faţă, iar ei înţepeneau paralizaţi instantaneu pentru ca doar după câteva secunde otrava să se răspândească rapid, omorându-i. Iar Bokoko nimerea ţinta una după alta într-o linişte absolută fără ca vreun mercenar să apuce să scoată vreun sunet.

Toate santinelele au fost ucise în cea mai deplină linişte iar cei 100 de congolezi de lângă port dădură semnale şi spre ceilalţi rămaşi lângă apă să înceapă a se apropia de fort.

Curând erau cu toţii adunaţi lângă uşa grea a fortului şi se gândeau cum să o deschidă fără a face zgomot încercând să o dărâme, sau mai bine să încerce a escalada bârnele gardului fortului, ce din loc în loc aveau ţepi şi sus la capete sârmă ghimpată.

Se sfătuiau despre pasul următor al atacului, când poarta cea mare a fortului începu a se deschide încetişor. Imediat îşi îndreptară suliţele şi puştile spre poartă, aşteptând.

În pragul porţii deschise doar cât să se strecoare un om, apăru un congolez cu mâinile ridicate:

– Nu trageţi! şopti el. Vă sunt prieten, nu trageţi! Toată lumea e în cazarmă în camerele lor şi dorm duşi. Câinii sunt bine hrăniţi de către mine şi ceilalţi servitori. Vă aşteptam, încheie bătrânul Bazouma.

– Cine e căpetenie aici? mai şopti el.

– Eu, Umzali!

– Noi, toţi congolezii servitori suntem alături de voi. Intraţi şi omorâţii pe toţi belgienii dacă reuşiţi, pentru că vă văd destui rebeli veniţi. Însă cruţaţi-mi stăpâna, pe doamna Florence. E inofensivă şi poartă un copil în pântece, se rugă Bazouma.

Umzali dădu afirmativ din cap în timp ce greaua poartă a fortului era deschisă de ceilalţi servitori congolezi.

Din seara de când Bazouma auzise chemarea lui Kalangu înţelesese că la un moment dat triburile vor ataca fortul. Şi îl observase pe stăpânul lui, pe von Leon cum deja întărise paza fortului, preventiv.

Credinciosul servitor Bazouma îşi făcuse sieşi un jurământ şi îi promisese chiar şi stăpânei Florence că în cazul unui eventual atac al băştinaşilor congolezi, o va apăra până la moarte. Apoi a ţinut în secret un sfat cu ceilalţi servitori şi au căzut de acord ca de acum încolo în fiecare noapte, unul din ei să rămână de pază, muncind prin curte, pregătind masa pentru a doua zi şi cel mai important să hrănească bine câinii şi să le urmărească reacţiile. Nu era ceva anormal ca servitorii să muncească şi noaptea, aveau destule de trebăluit prin curte, prin bucătarii şi grajduri.

Iar atunci în toiul nopţii când un servitor venise să-l trezească din somn cu vestea că au devenit deodată foarte agitaţi câinii şi caii, înţelesese. Câinii au mai primit imediat o porţie zdravănă de hrană, oricum nu era pe placul stăpânilor să latre a pustie bivolii sălbatici de pe pajişte şi au ieşit cu toţii în curte, ascunşi de ochii santinelelor.

I-au urmărit atent şi nu le-a scăpat privirii cum câte unui mercenar îi cădea capul într-o parte sau mâinile li se relaxau brusc căzute în laterale. Iar când toţi au fost răpuşi de otrăvuri, Bazouma se uitase atent printre bârnele gardului şi văzuse mulţimea de rebeli congolezi.

După ce le-au deschis porţile, servitorii s-au tras în lături şi i-au lăsat pe războinici să continue. Ei îşi făcuseră treaba ajutându-i enorm cu porţile şi câinii.

Alarma s-a dat dar când totul era prea târziu pentru belgieni. Focurile de armă trase de câte un soldat trezit din somn când băştinaşii îi măcelăreau pe ceilalţi, nu au făcut decât să sporească panica şi debandada ce cuprinsese fortul lui von Leon.

Von Leon păstrase în fort în jur de 100 de mercenari, suficienţi după părerea lui să reziste unui atac al congolezilor. Cu siguranţă că erau o forţă dacă ar fi fost cu toţii treji şi cu armele în mâini, dar aşa cu cele zece santinele ucise pe nesimţite, o imensă zăpăceală cuprinsese fortul. Femeile ţipau, soldaţii alergau în izmene spre rastelul cu puşti, iar cei ce aveau pistolul la căpătâi izbuteau să omoare câte un băştinaş congolez, însă apoi cădea răpus la rândul lui sub ploaia de gloanţe sau de suliţe ale rebelilor.

În fortul lui von Leon Fiveze din Boma se aflau acum sute de băştinaşi avizi de sânge şi de răzbunare, dornici să-i ucidă pe belgieni şi mai ales pe Diavolul Ecuatorului.

Pe undeva pe când înaintau luptând prin camerele soldaţilor, Bakabana îl atenţionă pe Umzali şi îi arătă un cadavru al unui mercenar belgian. Era tânărul soldat Bernard, cel ce le tăiase în trecut palmele şi îi ajutase la eliberarea Yengăi şi a celor 100 de prizonieri băştinaşi. Nu plecase din Congo aşa cum îl sfătuise Bakabana, iar acum zăcea mort cu zeci de împunsături de suliţă şi de gloanţe.

– A fost alegerea lui să nu părăsească Congo, spuse Umzali. Noi l-am prevenit!

Von Leon Fiveze fu la rândul lui alertat şi strigase după ajutor către mercenarii lui şi după ce luase două puşti de pe perete şi câteva cutii de gloanţe se baricadase într-o cameră împreună cu Florence. Florence plângea şi ţipa întruna strigându-l disperată pe Bazouma să vină să o apere, dar tot ce auzea erau ţipetele războinice în bantu şi lingala ale congolezilor şi strigătele mercenarilor ce dădeau ordine încercând să respingă atacul. Şi ca un făcut probabil din cauza emoţiei, tocmai atunci în mijlocul bătăliei, lui Florence i se rupse apa pântecului şi contracţii dureroase începură să o încovrige, violente.

Cuprinşi de frică erau amândoi şi ea şi Von Leon, când şi-au dat seama că mercenarii sunt înfrânţi şi mai sunt în viaţă doar câţiva ce le apărau cu greutate intrarea în dormitor.

Când ultimele focuri de armă din afara camerei lor se opriră, uşile fură smulse din balamale de mulţimea de băştinaşi furioşi ce năpădiră în cameră.

Umzali şi ai lui din tribul Luba se aflau printre cei ce au năvălit în dormitorul unde după cât de îndârjit au apărat-o mercenarii, îşi dădură seama cu toţii că îl vor găsi pe von Leon Fiveze.

Von Leon răspunse uşii doborâte cu gloanţe trase din cele două puşti, însă băştinaşii năvăleau cu zecile peste ei repezindu-se să-i linşeze.

Mboumba apucase să o tragă pe biata femeie belgiană, pe Florence într-o parte, în timp ce soţul ei era cotropit sub o ploaie de pumni şi de lovituri de picior ce le primea incapabil de se apăra. Cu toţii voiau să-l atingă şi să contribuie la moartea lui, moarte de care a scăpat pe moment din două motive:

Primul e că nimeni nu-şi mai putea folosi puşca sau suliţa în acea îngrămădeală de băştinaşi ce îl înghionteau pe von Leon, singurele lor arme fiind pumnii şi picioarele şi al doilea motiv e ordinul strigat puternic de Umzali ce îi opri din frenezia linşajului:

– Toată lumea înapoi! Von Leon Fiveze îmi aparţine! tunase poruncitor Umzali.

Nu prea convinşi rebelii congolezi se dădeau într-o parte, în timp ce cei din tribul Luba îl înconjuraseră pe Diavolul Ecuatorului cam fără folos, pentru că printre ei tot se mai strecura câte un picior sau câte un pumn repezit spre faţa lui von Leon.

– Moarte! Vrem moarte Diavolului Fiveze! urla mulţimea înnebunită când Umzali ajunse lângă el.

Umzali le făcu semn să tacă şi să se dea câţiva paşi înapoi. Bazouma îşi făcu şi el apariţia şi se alătură celor din tribul Luba uitându-se spre von Leon şi Florence. Florence părea neatinsă, dar starea lui von Leon era groaznică fiind bătut în ultimul hal, deşi încă era conştient. Frica de moarte şi mai ales grija pentru Florence, îl ţinuseră treaz şi-l împiedicau să leşine.

Florence era chircită la podea ascunsă după Mboumba, respirând greu şi părea că intrase deja în travaliu. Contracţiile îi deveniseră tot mai dese şi era evident că o să nască din clipă-n clipă.

Umzali îi făcu semn lui Mboumba şi vindecătorul se aplecă asupra ei. O apucă de genunchi să-i desfacă picioarele, dar Florence se împotrivi:

– Stăpână Florence, lăsaţi-l să vă controleze. Ştie ce face, e Vindecător, o linişti Bazouma ce se apropie de ea luându-i palmele mici şi tremurânde într-ale lui.

Florence se lăsă moale şi îşi desfăcu picioarele ridicându-şi cămaşa de noapte peste pântecele umflat, din care o viaţă se zvârcolea să iasă.

Mboumba îi privi pântecul şi apoi îi măsură mai jos dilataţia uterului. Se ridică clătinând din cap:

– Copilul nu e aşezat cum trebuie, de aceea se chinuie astfel. Trebuie să-i scot eu copilul, altfel în curând vor muri amândoi.

– Adică să o spinteci? O poţi face? se interesă Umzali.

– Dar cum să nu! Apoi o voi coase şi îi voi da cu leacurile mele imbatabile, întări Mboumba.

– Şi copilul va trăi?

– Va trăi! Dar nu vreau să ajut la naşterea acestui copil. Prefer să-i las să moară în chinuri şi privi cu dispreţ spre von Leon.

La auzul acestor vorbe rostite în belgiană, Von Leon se zbătu aprig să scape din strânsoarea lui Malonga ce-l ţinea pe loc, dar fără succes:

– Vă implor ajutaţi-mi soţia să nască, o să fac tot ce doriţi voi, se ruga Von Leon încercând să-şi zărească soţia prin ochii tumefiaţi de loviturile băştinaşilor… Cruţaţi-mi copilul!

– Malonga, Bazouma legaţi-l de scaun şi veniţi să ne sfătuim ce e de făcut mai departe, spuse Umzali.

Umzali, Bakabana, Mboumba, Bineka, Malonga şi Bokoko se adunară într-un colţ al camerei şi-şi vorbiră şoptit. Yenga se apropie şi ea să afle ce decizie va lua fratele său.

Von Leoon legat de scaun nu zărea prea multe, auzea doar fraze fără înţeles pentru el rostite în lingala… Încă nu ştia care va fi soarta lor: vor trăi sau vor fi ucişi?

– Mboumba care e părerea ta?

– Părerea mea e că pruncul Diavolului Ecuatorului nu trebuie să se nască. Cu toţii ar trebui ucişi, acum, aici…

– Asta e şi părerea mea! Dar vom supune la vot, hotărî Umzali.

Supuseră la vot. Erau 7 contra 1, întrucât votase şi Yenga ca fiind parte din tribul Luba. Soarta celor doi era pecetluită şi doar Bazouma servitorul, se împotrivea execuţiei. Ar fi dorit ca numai Florence şi copilul să trăiască, de von Leon nici că-i păsa. Dar soarta le era hotărâtă la comun: în viaţă sau morţi cu toţii.

Işi încărcau acum puştile, hotărâţi să-i execute pe cei doi, cand Bazouma îi opri panicat:

– Ar mai fi o soluţie. Ascultaţi-mă câteva clipe! rosti servitorul Bazouma în belgiană şi se uită în ochii lui Florence ce se chinuia în chinurile facerii, făcându-i un semn din cap, oarecum a liniştire…

Le împărtăşi cu greu ideea lui. I se părea că face un lucru groaznic dar ştia că trebuie să încerce a-şi respecta jurământul de a o scăpa cu viaţă pe stăpâna Florence şi pe copilul ei, dar în acelaşi timp să le ofere ceva asemănător unei răzbunări acestor violenţi băştinaşi congolezi.

Dezbătură şi soluţia lui Bazouma. În câteva minute se hotărâră toţi a fi toţi de acord cu ea, iar Mboumba era deja cu un cuţit lângă Florence pregătit să-i scoată copilul din burtă. Bazouma adusese un ceaun cu apă fiartă şi câteva cearceafuri smulse de pe un pat. Trebuiau să se mişte repede. Mboumba le spusese că se pare că pruncul deja nu mai mişcă.

Von Leon mulţumea cerului că băştinaşii însetaţi de sânge îi ascultară rugile şi îi ajută nevasta să nască şi se liniştise, nu se mai zbătea să scape din strânsoare. Înţelesese că Bazouma intervenise pentru Florence şi copilul lor.

Mboumba reuşi să scoată copilul la timp şi după ce îl aşeză pe masă şi-l frecă un pic pe piept şi spate, camera fu umplută de plânsete de copil. O cusu pe burtă pe Florence şi îi puse câteva feşe pe rană. Adrenalina o ţinuse pe Florence departe de durerile atroce datorate spintecării burţii şi o ţinea şi acum trează, împiedicând-o să leşine. Înaintea tăieturii băuse trei pahare mari de brandy turnate cu de-a sila pe gât de către Bazouma şi tot corpul îi amorţise.

Ceilalţi războinici fură atraşi de zgomotele de copil nou născut şi se opriră din jefuit şi distrus fortul. Stăteau ciorchine pe geamuri cătaraţi unii peste alţii şi în pragul uşilor dormitorului, aşteptând judecata lui Umzali. Oricare ar fi fost ea trebuia acceptată, el fiindu-le căpetenie aleasă de toţi în pădurea din Seke Banza.

Mboumba era acum aplecat pe masă, atent asupra pruncului ce ţipa în continuare sfâşietor iar Florence cu mâinile ridicate se uita de pe podele spre Bazouma, cerşindu-şi copilul. Dar Bazouma plângea. Lacrimi adânci i se scurgeau din ochii cu care o respectase şi o supraveghease cu credinţă pe stăpâna Florence atâţia ani. Plângea îngrozit de ceea ce făcuse şi încerca să evite privirile întrebătoare ale lui Florence.

Umzali se îndreptă spre von Leon şi făcu semn să-i fie dezlegate braţele:

– Copilul îţi e băiat! Întinde palma Diavol Leon Fiveze! îi porunci Umzali.

Auzind aceste cuvinte von Leon se cutremură. Ştia bine ce îl aşteaptă, dar dacă asta era preţul ce trebuie să îl plătească, fie… şi întinse palma dreaptă.

Umzali i-o apucă şi i-o întoarse cu faţa în sus, iar von Leon Fiveze îşi aştepta resemnat lovitura de macetă. Florence de pe podele se ridicase într-o rână şi înţelesese şi ea ce va urma. Fu cuprinsă de convulsii ce o cutremurau precum frigurile, de teamă şi groază aşteptând ca mâna soţului să-i fie retezată… Urletele nou născutului se potoliseră, iar de afară sutele de perechi de ochi aşteptau deznodământul.

– Să-i duci această Ofrandă Regelui tău… să te recompenseze pentru tot ceea ce ai făcut aici, în ţara noastră Congo, îi grăi Umzali lui Von Leon punându-i în palmă o bucată mică de carne însângerată.

Florence încercă să se ridice să vadă ce i se pusese în palmă soţului ei.

Von Leon aproape orbit de sângele ce i se scurgea din arcadele sparte îşi ştergea într-una ochii şi nu înţelegea ce ţine în mână.

Pipăi cu degetele ceea ce crezu la început că e o bucăţică din cordonul ombilical al pruncului şi încercând să desluşească ce e, numără în gând micile formaţiuni osoase şi gelatinoase, ale celei ce semăna după formă cu o minusculă steluţă de mare: 1,2,3,4,5…

Când realiză ce ţine în palmă urlă ca rănit de moarte iar părul îi albi instantaneu. Amuţi brusc şi mâna i se lăsă inertă pe genunchi, strângând mica bucăţică de carne în pumn.

Florence mai mult intuia ce primise soţul său şi începu a se târî pe podele spre palma lui ca să se convingă, dar faţa lui îngrozită şi înţepenită îi confirma ceea ce inima ei de mamă simţise deja. Începu să ţipe şi să-i blesteme pe sălbaticii băştinaşi, apoi pe soţul ce o adusese în Congo şi să-l acuze pe Bazouma de cruzime. Bazouma urmărea cele întâmplate şi plângea în continuare. Se simţea vinovat pentru ceea ce făcuse, dar totuşi eliberat de vină. Îşi ţinuse jurământul făcut! Salvase pe Florence şi pe pruncul ei! Dar cu ce preţ!

– Cu toţii veţi trăi! Şi voi şi pruncul vostru! Astăzi nimeni nu trebuie să mai moară! Veţi fi duşi în portul Boma îmbarcaţi pe un vas şi nicicând nu vă veţi mai întoarce în ţara noastră… spuse Umzali.

– Doar că de acum înainte copilul tău va fi ca şi noi, rânji Umzali spre Von Leon şi arătă spre ciotul fără de palmă al nou născutului…

*****

Luminile s-au aprins în amfiteatrul Facultăţii de Arheologie din Kinsahsa, iar jaluzelele din geamuri încep să se ridice. Opresc proiectorul unde am rulat diapozitivele şi închid foile manuscrisului din care am lecturat audienţei.

Studenţii mă privesc oripilaţi, vădit marcaţi de finalul brutal al poveştii ce le-am citit-o şi încă nu ştiu cum să reacţioneze.

– Vă văd destul de intrigaţi de această poveste, dragi studenţi. Nu, nu este doar o poveste sau vreo legendă ci e istoria noastră aici, ba chiar istoria străstrăbunicului meu, Umzali… Povestea lui mi-a fost spusă de tatăl meu şi el la rândul lui a preluat-o de la tatăl şi bunicul lui. Dacă aveţi ceva întrebări?

Aproape toţi studenţii îşi ridică mâinile deasupra capetelor. Sute de mâini flutură îndreptate spre tavanul facultăţii. Mâini complete, mâini întregi cu falange şi palme. Aleg pe unul dintre ei:

– Spune-mi, cum te numeşti şi ce ai dori să afli?

– Nguya e numele meu… şi sunt tare curios să aflu ce aveţi în acea cutie de pe birou.

Cu toţii izbucnesc în hohote de râs şi îl apostrofează pe curiosul Nguya de penibilul întrebării.

– O întrebare foarte bine pusă student Nguya, deşi pare că nu e pe placul celorlalţi studenţi. Ei bine în cutie avem asta… şi încep să desfac cu un cutter coletul trimis de Activişti ai Drepturilor Congolezilor din Africa. Scot bucata grea şi imensă de bronz din cutie şi o pun cu greutate pe birou. Toţi tac şi nu ştiu ce semnifică.

– E mâna lui Leopold al II-lea! se aude de undeva din sală.

– Exact! confirm eu. E mâna regelui Leopold al II-lea ce a fost smulsă statuii din Kinshasha acum mulţi ani, undeva prin 2004 de către Activiştii Drepturilor Congolezilor din Africa. Iar acum în timpul acestor evenimente importante “Black Lives Matter” ce au cuprins întreaga planetă, mi-a fost trimisă să o îngrop la căpătâiul lui Umzali, al cărui mormânt mărturisesc că nu îl cunosc. Dar locul unde a trăit îl ştiu prea bine. Mâine voi porni spre acel sat dispărut şi oricine va dori să mă însoţească e binevenit, facultatea ne va pune la dispoziţie oricâte autocare dorim.

– Eu, Mabankou, urmaşul lui Umzali, Umzali cel ce-a prins cu mâinile goale un pui de leu şi a eliberat 100 de prizonieri, cel ce-a purtat o mână albă de lemn şi a unit triburile congoleze sub chemarea lui Kalangu… voi îngropa această mâna a regelui Leopold al II-lea în locul unde se presupune că se află îngropat Umzali, undeva pe malul râului Congo, între Boma şi Matadi. E o umilă ofrandă ce o pot aduce pentru tot ce-a făcut pentru noi în acele trecute vremuri!

SFÂRŞIT

NOTA AUTOR:

După Mao Zedong, Hitler şi Stalin… Leopold Louise Philippe Marie Victor, adică Leopold al II-lea al Belgiei… ocupă locul al IV-lea în lista liderilor vinovaţi de cele mai multe victime din istoria omenirii, undeva la peste zece milioane de congolezi, masacraţi şi morţi în urma mutilării braţelor.

Poveste istorică scrisă la dorinţa colegului blogger Condeiblog, cadou pentru ziua lui de naştere!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.