Padurea de Tungsten – Editie Completa

proza de Mihai Hai Hui

În momentul când Tania, tipa de care tocmai mă ciocnisem acum 45 minute în aeroport a privit spre mine cu o faţă pe care îi puteai citi îngrijorarea, iar apoi a părăsit precipitată coada îmbârligată ce ducea spre poarta de verificare a paşapoartelor, am ştiut!

Mi-am dat seama ce gafă făcusem! Cât am putut fi de prost! Dar totuşi, dacă sunt doar paranoic? Contează cumva că mă aflu într-un aeroport dintr-o fostă ţară comunistă, în Moscova?

Cu puţin înainte, în timp ce trăgeam după mine trolerul de cabină aruncându-mi privirea prin magazine după ceva suveniruri ruseşti pentru nevastă şi prieteni, am lovit o fată întorcându-mă brusc pe picioare, de aproape am dărâmat-o. M-am scuzat cât am putut şi din vorbă în vorbă ne-am prezentat unul altuia şi m-am oferit… sau ea s-a oferit, nici nu mai ştiu, să bem o cafea împreună la un băruleţ din aeroport.

Era o tipă superbă, blondă tunsă scurt, cu ochi albaştri şi trăsături native de rusoaică. Mi s-a recomandat a fi Tania iar eu mi-am spus numele rusesc, ca să fie mai uşor de pronunţat pentru ea: Mikhail. M-a întrebat de unde sunt, iar eu i-am spus că am venit din România să vizitez Rusia, dar totuşi am evitat să-i spun din ce parte a Rusiei mă întorceam cu adevărat.

Tania se afla în Moscova doar în trecere, se îndrepta spre casa părinţilor din Sankt Petersburg şi cam asta a fost tot. Cât de mult am fi putut vorbi în faţa unei cafele expresso, de nici un deget pe fundul ceştii? Am plătit consumaţia, m-am mai scuzat încă o dată şi apoi ne-am despărţit, fiecare aşezându-se la câte o coadă separată ca să trecem de poarta de securitate şi de scanerele aeroportului.

Şi uite că acum ea tocmai a plecat grăbită din rândul ce ducea spre vameşii aflaţi lângă banda scanerului. Arunc un ochi trolerului să cercetez dacă lacătul e la locul lui şi îmi pipăi îngrijorat buzunarele, căutând ceva. Ceva în plus, ce nu e al meu! Nimic în plus… Totul pare în regulă!

Totuşi doi vameşi, cu caschete pe cap ca ale vechilor noştri miliţieni, încep să mă privească oarecum bănuitor.

– Doamne! sper că nu le-am atras atenţia când am scotocit prin buzunarele trolerului ca un apucat… Încep a-mi deşerta buzunarele, după care îmi aşez cu grijă aparatul foto ultraperformant Cannon în tava scanerului. Obiectivul de 300 mm tot Cannon, e împachetat atent în hârtie şi plastic, undeva pe fundul trolerului de cabină. Nu am vrut să risc să-l bag la cală alături de trepiedul telescopic, prefer să-l am sub ochi.

Cele două tăvi îmi ies fără probleme din scanner iar eu mă pregătesc să le iau şi să mă depărtez cu ele, dar îi observ pe cei doi vameşi cum şuşotesc între ei. Rusa mea învăţată timp de 11 ani, din clasa a II-a până în clasa a XII-a mi-a fost de mare ajutor în Rusia şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care am decis să vizitez această ţară. Dana, nevastă-mea, datorită serviciului nu a putut veni cu mine, dar cred că nici nu şi-a dorit prea mult. Chiar şi prietenii m-au luat la rost: – Mihaie, Rusia îţi trebuie ţie? Ce… ai terminat cu Vestul?

Adevărul e că am văzut cam tot ce era de văzut în Vest şi asta mai ales de când sunt şofer de tir, iar atunci când am aflat de o promoţie la zborurile dintre Otopeni şi Moscova nu am mai stat pe gânduri. Rusia să fie, mi-am zis! O să fac poze pe cinste şi un articol superb pentru blogul meu!

Miliţienii se apropie de tăvile mele şi unul dintre ei culege din tavă aparatul foto. Vameşul e înalt, masiv cu părul blond tuns periuţă. De fapt toţi vameşii sunt aleşi pe sprânceană, adevăraţi Ivani ruşi.

– Ce aparat foto interesant! Pare scump, nu-i aşa?

– Sunt doar pasionat de fotografii! îi răspund eu imediat.

Îmi iau cureaua din tavă şi încep nepăsător să mi-o îndes prin găicile pantalonului, cu privirea ţintă în ochii vameşului.

Mă studiază atent susţinându-mi privirea fără să clipească, apoi îşi duce mâna la gură rostind în mâneca hainei:

-Aliosa, am nevoie de tine la scannerul trei!

Apoi către mine:

– Nu vă faceţi griji, e doar un extracontrol de rutină. Puteţi să luaţi tăvile să vi le puteţi pe masă, iar noi vom rămâne aici cu aparatul d-voastră foto.

– Aş dori să rămân şi eu tot aici, îmi exprim cererea înţepat şi oarecum panicat.

Ce naibii se întâmplă? Doar nu se gândesc că o să le las pe mâna aparatul meu foto de mii de euro.

Un tip subţirel îmbrăcat în tricou cu dungi orizontale şi pantaloni trei sferturi, se apropie de noi. Ochelarii cu rame negre şi dioptrii mari, groase cât borcanul, aşezaţi pe faţa plină de coşuri îi întregesc figura de tocilar. Cu siguranţă că el e cel ce ţine în picioare toate computerele din aeroport.

– Alioşa tată, aruncă-ţi o privire la acest aparat foto… Vezi că e greu al naibii!

Alioşa ia Cannon-ul din mâna vameşului şi-l întoarce pe toate feţele. Mă reped spre el să-i arăt de unde se porneşte, hotărât să scurtez oprirea asta inutilă. Nu, ştiu că nu voi pierde avionul, dar după poarta de securitate sunt adevăratele duty free-uri de unde chiar îmi doream să mai cumpăr câte ceva, atras de preţurile mici ce deja le văzusem prin aeroport.

Cel de-al doilea vameş mă opreşte punându-mi mâna în piept, destul de brutal:

– Rămâi acolo unde eşti, nu te apropia!

Alioşa găseşte butonul de pornire al aparatului dar înainte să-l pornească îl întoarce şi-i scoate bateria, apoi şi-l apropie de ochi ca să citească seria şi numele aparatului. Cu cealalata mână şi-a scos deja telefonul din buzunar şi tastează:

– Interesant, spune Alioşa cu o voce piţigăiată de puşti la pubertate… Aparat foto Canon EOS R5… costă cam 5000 euro!

Toţi trei, vameşi şi Alioşa mă privesc acum cu vădită invidie şi clatină din cap. Un alt vameş se apropie de ei cu obiectivul meu… La naiba, nici nu am observat când mi-au desfăcut trolerul şi l-au scos de acolo. Cu mişcări bruşte smulge ambalajul improvizat de mine, încercând să ajungă mai repede la tulumba obiectivului:

– Cu grijă vă rog, e foarte sensibil, mă milogesc speriat să nu-mi zgârie lentilele cu nasturii tunicii sau cu unghiile.

Mâna ridicată spre mine de cerberul ce adineauri m-a împins în piept, îmi face semn să-mi ţin gura.

Alioşa montează obiectivul lung şi cântăreşte aparatul în palmă. Ştiu că tot ansamblul ajunge undeva la vreo 1,5 sau 2 kg, dacă nu mai mult cu tot cu husă şi alte carduri de memorie şi baterii de rezervă.

– Obiectiv Cannon EF 300 mm 2100 euro, mai spune Alioşa preţul aflat de pe Google.

Vameşul de lângă Alioşa se îndreaptă spre mine cu paşaportul meu în mână:

– Cam scumpă pasiune aveţi, domnule… Mikhail! Aveţi investiţi 7000 euro în aceste două piese electronice. Sunt doar curios… ce aţi fotografiat cu ele?

Încerc să nu-mi trădez emoţiile şi-l mint cu neruşinare:

– Moscova! Obiective din Moscova! Şi nu e nou, l-am luat la mâna a doua, de pe E-bay. Şi obiectivul la fel.

Doamne! sper numai să nu se uite prin pozele mele…

Ştiam sigur că în aparat sunt doar cadre cu Piaţa Rosie, mausoleul lui Lenin şi alte biserici din Moscova, toate făcute la repezeală în ultima zi de vacanţă. Celelalte carduri de memorie sunt bine puse deoparte în husa aparatului, dar nu ca şi când aş fi dorit să le ascund. Sunt doar “scăpate” în căptuşeala husei ce o descususem cu grijă.

Şi în definitiv de ce naibii s-ar sinchisi vameşii aceştia de ceva întâmplat acum mai bine de 100 de ani, la mii de kilometri de aici? Cu toţii ştim ce se întâmplase în Tunguska, cu acea cometă sau meteorit ce se prăbuşise în pădurea siberiană.

Iar atunci când am fost acostat acum vreo zece zile într-un bar din Moscova de un tip, Oleg Alexandr pe nume şi mi-a propus o excursie privată până în Tunguska contra a doar 400 euro, am acceptat imediat. Încă ceva despre care aş fi putut scrie în articol pe blogul meu. Oferta mi se păruse nemaipomenită, chiar părea a fi un element cu adevărat inedit în excursia mea. Să văd locul prăbuşirii unui meteorit!

Habar n-am avut că acolo trebuie să ne strecurăm printr-o spărtură în gardul metalic pe care scria mare: “Nu intraţi, Proprietatea Guvernului Rus!”, ca să pot ajunge la locul prăbuşirii meteoritului din 1908… Dar era deja prea târziu ca să mai renunţ!

De la Moscova luasem un avion până în Kogalym, de unde am fost dus cu o maşină până în regiunea Tunguska şi apoi am mers pe jos trei zile însoţit de Oleg Alexandr pe poteci numai de el ştiute de-a lungul apei Reka Podkamennaya Tunguska, până în locul prăbuşirii. Ne-am adăpostit în drumul nostru în mici adăposturi mascate cu nuiele şi crăci construite la depărtare de poteca circulată de animale pe care ne-am deplasat. I-am plătit avionul şi benzina maşinii precum şi alte câteva mici cheltuieli, dar paritatea rublă-euro făcuse ca aceste extra costuri să fie insignifiante.

Iar acum sper ca vameşii ăştia curioşi să nu caute mai atent prin husa aparatului şi să descopere celelalte carduri de memorie. Câţiva giga cu poze şi filmări ale locului impactului, cu copacii prăbuşiţi, culcaţi la pământ! Zeci de milioane de copaci sunt încă acolo, înclinaţi, retezaţi şi dezrădăcinaţi. Printre scheletele moarte şi parţial carbonizate ale arborilor, natura încearcă să-şi facă loc şi o nouă pădure să pună stăpânire pe acea zonă mlăştinoasă de peste 2000 km afectaţi de explozie.

Alioşa pune la loc bateria aparatului foto, îl deschide şi ia câteva cadre de prin aeroport, apoi începe să frunzărească pozele făcute. Încă de la primele apăsări de buton ale cursorului de schimbare a imaginilor şi apăsarea pe butonul de zoom, ochii i s-au mărit în orbite şi mâinile au început să-i tremure pe aparatul foto. Vameşul de lângă el s-a aplecat şi el să vadă la ce se holba Alioşa şi în câteva secunde eram culcat la pământ, încătuşat… iar de aici totul a ajuns să fie un coşmar!

***

O frână violentă a trenului urmat de un scârţâit de roţi de metal m-a scos din somnul în care căzusem, culcat de-a valma printre celelalte trupuri. Acelaşi vis, acelaşi real coşmar de fiecare dată!

Creierul meu încearcă disperat mereu şi mereu să îşi dea seama ce s-a întâmplat şi cum am ajuns în această situaţie, recreând la nesfârşit acele trecute momente din aeroport…

Cu siguranţă Tania mi-a strecurat acel card de memorie în aparat. E imposibil ca altcineva să se fi apropiat de el, niciodată nu îl las din mână sau de la gât. Deşi e foarte posibil ca atunci când când ne-am aşezat la masa din aeroport cu acele două mici expresso, să îl fi lăsat agăţat de scaun pentru câteva zeci de secunde, în momentul când Tania m-a rugat zâmbindu-mi, că mai doreşte un pliculeţ de zahăr. I l-am adus de la bar şi asta a fost.

Nu… miliţienii ruşi nu au vrut să-mi asculte varianta şi în urma unor lungi interogatorii şi a unui proces foarte sumar la care nici măcar nu am asistat, am fost azvârlit în închisoare.

Zdrahonul de lângă mine se întoarce pe partea cealaltă, vârându-mi un cot în coaste. Îl împing mai încolo şi mă ridic în şezut, încercând să-mi îndrept oasele. O greşeală imensă, pentru că imediat spaţiul de pe podea a fost ocupat de un altul, ce s-a întins pe duşumeaua de lemn a trenului.

Ahh, ce-mi vine să mă piş! Şi parcă şi altceva îmi vine… Dar trebuie să aştept, ştiu că la un moment dat în noapte trenul se va opri undeva în pustie, iar noi vom coborî să ne facem nevoile prin tufe supravegheaţi de uriaşi câini lupi, ţinuţi cu greu în lesă de soldaţi înarmaţi.

Un condamnat cu păr scurt, blond şi ochi albaştri pe o faţă dură, colţuroasă, stă într-un colţ al trenului sprijinit de perete şi mă priveşte de câteva minute bune. E cel mai bun loc ce îl poţi prinde în acest vagon de marfă, în lunga lui călătorie spre îngrozitorul gulag siberian Oymyakon. Auzisem câţiva ocnaşi vorbind despre grozăviile ce se petrec acolo şi mai ales de iernile cumplite din Siberia. Minus 71 grade, e cifra ce mi s-a întipărit în creier ca fierul încins.

Nu, nu cred că o scap cu viaţă din aşa ceva!

Singura mea speranţă e acel avocat din oficiu ce mi-a promis că va lua legătura cu Ambasada României, în încercarea de a forţa Aeroportul Zhukovsky din Moscova să predea procurorilor înregistrările video ale aeroportului din acea zi.

Dar acest lucru era inutil şi părea aproape imposibil de realizat acum după proces, după cum mi-a mărturisit chiar avocatul. Dacă ar fi vrut să accepte acele probe, procurorii ar fi trebuit să le ceară înainte de proces… Dar el totuşi va încerca să-mi dovedească nevinovăţia…

Probele erau cu adevărat zdrobitoare… Totul mă incrimina…

Imaginile la care se holbase Alioşa în aeroport acum mai bine de o lună erau reale. După cele două cadre făcute în aeroport, Alioşa dăduse peste schiţe detaliate ale unor rachete nucleare ruseşti, 9M730 Burevestnik şi o listă cu bazele militare de pe întreg teritoriul Rusiei. Toate se aflau acolo, în aparatul meu foto! Puse de Tania cu siguranţă, într-un moment de neatenţie al meu! Cât de prost am putut fi!

Puţin le-a păsat procurorilor că altcineva mi le-a plantat în aparat. Ei îl prinseseră pe cel ce a fost imediat declarat spion şi duşman al Kremlinului, după care m-au condamnat să-mi petrec următorii 30 de ani într-o închisoare din Siberia. Acum îi spun închisoare denumirea de gulag nu mai există de mult timp, deşi toţi din jurul meu ştiu că e acelaşi lucru.

Sesizez mişcare în dreapta mea şi apare un mic spaţiu gol între mine şi alt condamnat, aşa că imediat îmi pun mâna pe podeaua trenului încercând să mă sprijin, într-un cot măcar. Ahh, ce durere! Ceva e acolo în antebraţul meu, undeva spre spatele cotului, cred că de când am fost în pustietatea aia din Tunguska. Cel mai probabil o ţeapă, ce mă deranjează teribil de câteva zile.

Mă ridic la loc în fund şi-mi suflec mâneca, încercând să zăresc ceva în semiîntunericul din vagonul de marfă în care suntem transportaţi cele câteva zeci de condamnaţi. Cotul meu e un loc greu accesibil privirii, dar totuşi zăresc o palidă lumină albăstruie cum licăreşte sub pielea mea.

– Pe toţi dracii, ce am acolo? murmur îngrozit…

Îmi las imediat mâneca-n jos, dar nu suficient de rapid. Rusul blond din colţ a zărit totul şi acum ochii îi lucesc spre mine, cumva pofticioşi. Îl ignor şi mă întorc cu spatele la el.

Of, Doamne… sper să oprească blestematul ăsta de tren, altfel voi fi nevoit să merg printre claia de ocnaşi ce dorm pe podea, până în fundul vagonului unde câţiva condamnaţi şi-au făcut deja nevoile, împuţind aerul închis din vagon. Toţi mă vor îmbrânci de colo colo, sau unii chiar vor sări la bătaie, după care voi fi nevoit să-mi continui drumul acolo, lângă propriul meu rahat. Nu, nu voi mai fi lăsat să mă întorc aici… Am văzut asta la cei cărora sfincterele le-au cedat. Gândul acesta mă face să strâng mai tare din fese. Da! Încă mă mai pot ţine!

Începusem din nou să moţăi cu capul lăsat pe genunchi, atunci când am simţit o bătaie uşoară pe umăr. Îmi ridic privirea şi dau cu ochii de rusul din colţ. E înalt, are cel puţin doi metri.

– Vino cu mine, ţi-am găsit un loc mai bun acolo, lângă peretele vagonului. Te poţi sprijini de el, să îţi odihneşti spatele. – Nikolai! Nikolai Teodorovici… şi-mi întinse mâna.

– Mikhail… îi răspund şi încep a-l urma printre trupurile ce se scoală la trecerea lui. Nimeni nu comentează, probabil că îl cunosc destul de bine.

Ajuns în colţul vagonului, Nikolai ia de braţ pe un pişpiriu ce-l privea speriat şi stătea sprijinit de perete lângă locul lui Nikolai, îl ridică brutal în picioare şi apoi îl împinse peste ceilalţi. Puşcăriaşii treziţi din somn încep să-l suduie pe ghinonistul ce tocmai işi pierduse locul bun de la perete.

– Stai aici Mikhail, stai fără grijă! Să nu pleci, mă întorc imediat… Ai grijă de el, Pyotr îi porunci unui zdrahon de lângă el, după ce îl zgâlţâi bine trezindu-l din somn.

Pyotr îşi ridică trupul mătăhălos de pe podea şi mă priveşte duşmănos că i-am stricat somnul. În întunericul ce ne cuprinde tot mai adânc vagonul odată cu întreaga Rusie, îi zăresc faţa brăzdată de cicatrici urâte. Părea trecut prin multe lupte la viaţa lui…

Mă supraveghează atent, în timp ce Nikolai se îndreaptă undeva spre mijlocul vagonului. Aud o mică ceartă şi icnete, urmată de un zgomot ca de pumn primit de cineva în plină figura, după care Nikolai se întoarce şi se aşeză între mine şi Pyotr.

Întinse mâna spre mine:

– Mănâncă Mikhail! Mănâncă!

Doamne, de când nu am mai văzut aşa ceva! şi muşc cu poftă din felia mică de slană şi din codrul uscat de pâine. În afară de un terci de mălai cu ceva gust de brânză, altceva nu am mai mâncat de trei săptămâni.

– Mai pot aduce dacă mai doreşti, spune cu glas mieros Nikolai.

Gândul că iar va trebui să-l pocnească pe propietarul slanei, mă face să-i fac un gest cu mâna ce voia să însemne că îmi e de ajuns. Se poartă prea frumos cu mine şi precis că masa şi locul primit la perete, nu vor fi pe gratis. Începe deja să-mi pară rău că am acceptat să plec de acolo, din mijlocul vagonului. Şi dacă mă împotriveam, ce câştigam? Oricum se pare că obţine tot ce doreşte în vagonul plin de ocnaşi…

O oprire a trenului dacă ar putea să obţină, ca să nu ajung să mă cac naibii în pantaloni, sau acolo, în fundul vagonului! Simt cum mâncarea îngurgitată mai apasă un pic pe colon, încovrigandu-mă.

Câteva minute bune am stat cu ochii închişi sprijinit şi relaxat cu spatele de vagon, când îl aud pe Nikolai:

– Urmează-mă Mikhail… – Pyotr Gregoriev, vino cu noi!

Traversăm de-a latul spre celălalt colţ al vagonului. Un bătrân stă cu faţa-n sus lungit şi lăbărţat pe jos, dar totuşi nimeni nu-l atinge, păstrând distanţa.

– Saru’ mâna Feodor Gherasim, rosteşte Nikolai spăşit şi cu glas scăzut, spre moşul ce părea că doarme dus.

– Ce e? Ce vrei? mormăie moşul prin somn.

– Aş dori să vă arăt ceva, dedushka Feodor.

Moşul se ridică în capul oaselor şi mă privi:

– L-am văzut, acum lasă-mă să dorm… şi se lasă la loc pe podele, întorcându-ne spatele.

Nikolai se încăpăţânează să nu plece şi se aplecă din nou spre el, şoptindu-i la ureche:

– Moş Feodor, nu vă culcaţi! Trebuie să-i vedeţi mâna… Sunt convins că o să merite osteneala de a vă fi trezit.

Doamne Dumnezeule, de aceea se poartă puşcăriaşii ăştia aşa de frumos cu mine. Înseamnă că a văzut ce-am în braţ!

– Nikolai Teodorovici, sper să merite că altfel ai încurcat-o, îl ameninţă urâcios moşul. Mustaţa albă ca pe oală şi barba lungă şi stufoasă îi lucesc moşului în întuneric.

– Ridică-ţi mâneca Mikhail, îmi spune Nikolai.

Pentru că am ezitat câteva fracţiuni de secundă, Pyotr deja m-a apucat brutal de mână, aproape sucindu-mi braţul. Îmi smulge nasturele mânecii după care mi-o suflecă. Icnesc de durere şi hotărăsc să nu mă opun. În definitiv şi eu vreau să ştiu ce naibii am acolo. Poate moşul pe jumătate adormit şi cu alură de vraci mi-ar putea scoate ţeapa din braţ, ce pare că se infectează de mă tot doare de atâtea zile.

Moşul îşi bagă mâna sub haină şi scoase de la piept o pereche de ochelari ce şi-i aşează pe nas. Dar nu era nevoie să facă asta, ce aveam în braţ se vedea destul de bine acum.

În întunericul de tăciune dimprejurul nostru, antebraţul meu luminează blând, răspândind o lumină bleu, albastră.

Eiii drăcie, cum de nu am observat şi singur luminiscenţa din braţul meu până acum? Cred că nu m-am dezbrăcat pe întuneric în ultima vreme.

Ochii moşului licăresc în spatele lentilelor, acum albăstrui:

– Probabil că deja e epuizat, concise moş Feodor.

Nikolai îl priveşte dezamăgit:

– Bine, dar totuşi… nu ar trebui să verificăm? Poate cine ştie?

– Fie, spuse moşul.

Nikolai îi făcu un semn lui Pyotr ce-şi vârî mâna în bocancul drept şi scotoci adânc cu degetele prin ciorap. Scoase ceva ce semăna cu o lamă de cuţit, sau cu o coadă de lingură ascuţită la un capăt, scuipă pe ea şi apoi o şterse bine de cracul pantalonului, ca şi când ar dezinfecta-o.

Cu ochii pe lamă încep să urlu disperat:

– Feodor Gherasim, vă implor… ce vreţi să-mi faceţi?

– Ţine-ţi gura Mikhail, sau o păţeşti mai rău decât o mică excizie! spuse Pyotr nervos şi-mi puse rapid lama la gât.

Moş Feodor ridică mâna să-l calmeze pe Pyotr:

– Vrem să-ţi scoatem Tungstenul din braţ! Eşti unul dintre Visători, nu-i aşa?

Pe toţi dracii… ăştia-s nebuni cu toţii!

Tungsten, Visători… despre ce dracului vorbesc? Nu-i vorba că şi eu aş fi dorit să-mi scoată nenorocirea aia din braţ, dar nu cu o lamă infectă scoasă din ciorapul matahalei de Pyotr.

– Tungsten? Nu ştiu despre ce vorbiţi. Şi nici de Visători nu am auzit vreodată!

Pyotr îmi eliberase gâtul şi stătea cu lama în aer, aşteptând semnalul moşului să înceapă operaţia.

Moş Feodor îi făcu semn să mă elibereze, iar eu cum m-am văzut scăpat din strânsoare mi-am lăsat mâneca în jos şi m-am apucat să mă frec unde mă strânsese zdrahonul.

– Dacă nu ştii nimic, explică-ne cum de te-ai ales cu Tungstenul în braţ, îmi ceru Feodor Gherasim.

Îl întreb nedumerit de cererea lui:

– Întâi vreau să ştiu ce e acela Tungsten, pentru că eu ştiu că Tungstenul e Wolfram, nu? Cel care se pune în becuri!

Moş Feodor îl privi pe Nikolai, amândoi uimiţi de explicaţia mea:

– Noi îi spunem Tungsten, pentru că ştim că provine din Tunguska. Şi cum mai şi luminează noaptea, de aici denumirea populară pe care i-au dat-o ruşii.

Tunguska! Eram sigur că din sălbăticia din Tunguska m-am ales cu ţeapa asta-n braţ.

– Şi la ce foloseşte? insist eu.

– Auzi tinere, ne-am lămurit că tu chiar nu ştii ce ai în braţ. Dar ca să îţi răspund spune-ne povestea ta, de ce ai fost arestat şi tot ce crezi că ne-ar putea fi de folos, mă repezi Feodor.

– Fie!

Şi le-am istorisit toată tărăşenia, cu excursia mea din România şi cum Alexandr Oleg m-a dus în Tunguska în locul prăbuşirii meteoritului, după care faza în care am fost arestat în aeroport.

Toţi trei m-au ascultat atent, apoi Feodor Gherasim a conchis:

– Nici nu e de mirare că te-au arestat, Mikhail! KGB-ul nu te-ar fi lăsat în veci să ieşi din ţară, după ce ai fost în Tunguska şi ai văzut cu ochii tăi! Tu chiar crezi că acea Tania s-a ciocnit întâmplător de tine? Totul se leagă. Acum lasă-ne să scoatem bucata aia de metal, să o putem vedea cu ochii noştri.

– Feodor Gherasim, crede-mă că şi eu eu vreau să scap de ea din braţ, că îmi e frică să nu se infecteze! Dar mi-ai promis că-mi spui la ce foloseşte acest Tungsten.

– Ai dreptate, Mikhail, aşa am spus… Ei bine tinere, acest metal rămas în urma prăbuşirii acelui meteorit, cometă sau ce o fi fost, te ajută să visezi! Să uiţi! Să îţi imaginezi!

Alte aiureali! Ăştia îs nebuni cu toţii, frate!

– Corpul tău e încă acolo pe pământ îşi vede de treaba lui, dar mintea îţi e în cu totul altă parte… te duce acolo unde ai vrea tu să fii. Într-o pajişte înverzită, într-un palat plin de cadâne, sau pe o plajă exotică. Iar tu nici măcar nu sesizezi diferenţa, fie că eşti încă în apartamentul tău, în pădure sau la muncă… în construcţii pe un şantier, spre exemplu. Eşti un fel de robot fericit, dacă vrei un rezumat. Mărturisesc că şi eu aş dori să evadez de aici, pentru că dacă nu pot fi departe cu trupul, măcar cu mintea să fiu acolo unde doresc.

Hmm… ciudat, tare ciudat! Chiar există aşa ceva care te-ar putea face fericit la nesfârşit?

– Dar eu? Eu de ce nu sunt acum în culmea extazului? Că am drăcia încă înfiptă în corpul meu…

– Nu era nevoie să ţi-o înfigi în braţ. E de ajuns să atingi o bucăţică de Tungsten ca să ajungi acolo, în lumea Viselor. Probabil când te-ai ales cu ţeapa în braţ ai fost şi tu fericit, sau măcar ai avut o amintire frumoasă, altminteri după cum am spus de când am văzut-o… acum cu siguranţă e epuizată! Trebuie mereu alta şi iar alta. Tocmai de aceea când au apărut acum câteva zeci de ani contrabandiştii cu Tungsten în Moscova, totul a fost ca un boom pe piaţă. Iar acest lucru a ţinut până când toţi cumpărătorii şi-au dat seama că îşi pierde propietatile destul de repede, uneori chiar în doar câteva ore. Şi apoi, cine îşi permite să bage pe piaţa neagră kilograme de Tungsten, fără ca miliţia să nu se bage pe fir? Şi oricum din câte ştiu eu, acel meteorit a fost deja decimat şi împărţit până la ultima fărâmiţă de praf stelar, acolo în Tunguska. N-a mai rămas nimic din el. Dar totuşi acum aş vrea să văd de aproape acel metal, Mikhail, chiar dacă nu mai e de niciun folos. Pyotr o să facă treabă bună cu lama aceea. Niciunul din cei ce şi-a pierdut viaţa de la acea lamă, încă nu s-a plâns! şi Feodor Gherasim izbucni în râs ţinându-se de burtă.

Pyotr rânji spre mine cu dinţii albi ce acum i se făceau albaştri în lumina braţului meu, ce mi-l suflecasem de bună voie. Fie ce-o fi, măcar să-mi scoată metalul cel dureros din braţ.

După jumătate de oră trenul a oprit iar eu am năvălit afară şi mi-am dat pantalonii jos, chiar lângă roţile trenului. Mâna dreaptă mă doare cumplit atunci când smulg frunze de lângă terasament şi încerc să mă şterg. Am răbdat totul şi am strâns din dinţi, în timp ce-mi spuneam că e doar o ţeapă mai mare care trebuie neapărat scoasă, dacă nu vreau să-mi pierd braţul.

De acolo aşezat pe vine, îl văd în lumina lanternelor soldaţilor pe moş Feodor cum culege câteva frunze late şi le bagă în buzunar. Mă văzu şi-mi făcu semn punându-şi mâna pe antebraţul drept că sunt pentru rana mea. Cercul larg din jurul nostru făcut de soldaţii ce ţin cânii lupi în lesă, începe a se strânge înspre noi, semn că e momentul să ne urcăm la loc în vagoane. Sunt cinci cercuri de soldaţi, deci sunt cinci vagoane de condamnaţi. În restul trenului în câteva zeci de vagoane cine ştie ce o fi. Bănuiesc că lemne sau grâne.

În vagon moş Feodor îmi desface bandajul improvizat dintr-o mânecă de haină şi aşează frunza de pătlagina pe rană. Nikolai Teodorovici ţine în mână bucăţica din metal albastru şi-mi luminează braţul.

Când mi-a scos-o Pyotr din braţ Feodor Gherasim i-a smuls-o imediat din mână, dar după câteva minute i-a întins-o dezamăgit lui Nikolai, după ce o ştersese bine de sânge pe mâneca hainei.

Iar acum Nikolai tot apasă mică bucăţică de Tungsten între degete:

– Feodor Gherasim, ai văzut cât e de flexibilă? Se îndoaie cu uşurinţă…

– Am observat şi eu, Nikolai. O s-o studiem mai atent mâine, la lumina zilei… şi i-o luă din mână îndesând-o sub haină, lângă ochelarii lui cel mai probabil.

Dimineaţă mă trezesc odihnit. Am dormit bine, întins complet pe podeaua de lemn acoperită de câteva haine smulse cu japca de pe alţi prăpădiţi dimprejur. Pyotr şi Nikolai m-au încadrat protector şi asta m-a făcut să-mi dau seama că încă nu au terminat cu mine, cu siguranţă mai doresc să afle unele detalii. De parcă aş fi avut unde fugi. Suntem încuiaţi pe dinafară cu un ivăr lung şi trenul ăsta blestemat plin de duşmani ai comunismului rus, opreşte doar de două ori pe zi… Şi să fugi atunci e nebunie curată. Câinii te-ar înşfăca imediat…

Cei trei de lângă mine păreau treji de multă vreme şi discutau între ei. În curând ştiam că trenul se va opri prin vreo gară unde ne aşteaptă uriaşe oale aburinde pline cu terciul de mămăligă cu brânză, deja pregătite în mica haltă unde va opri trenul.

– ‘Neaţa Mikhail, ce-ţi mai face braţul?

– Mult mai bine… mulţumesc, dedushka Feodor. Frunza de pătlagină pusă azinoapte trebuie să fi fost de mare ajutor.

Îmi par oameni de treabă, chiar dacă sunt fioroşi cu toţii. Dar oare ce rusnac puşcăriaş, nu e fioros?

– Mikhail, hai că mai avem de vorbit. Mă apropii de el, iar moş Feodor îmi lua palma şi-mi puse în ea ceva ce semăna cu un lung ac de brad.

Mă uit la el întrebător:

– Acesta e Tungstenul din braţul tău. Un ac de brad! mă lămuri moş Feodor.

Azi noapte îi spuneau metal şi acum e ac de brad. Hotărâţi-vă măi oameni! Să-I întreb de nedumerirea mea? Mai bine tac, poate încheiem chiar acum discuţia despre acest ac de brad sau ce-o fi.

Dar moş Feodor pare hotărât să afle detalii:

– Încearcă să-ţi aminteşti Mikhail pe unde te-a dus Oleg, călăuza. Aţi mers printre conifere, brazi sau molizi? Aţi întâlnit pe cineva în drumul vostru? Tot ce crezi că ne-ar fi de folos să dezlegăm misterul acestei părţi dintr-un brad ce pare că ar avea proprietăţile unui metal Tungsten. Uite încă luminează… şi se apropie de mine băgându-şi Tungstenul în buzunarul de sub haină. Îmi arunc un ochi în sânul lui Feodor şi întradevar acul de brad îi lumina blând albăstrui ochelarii.

Ochii celor trei mă urmăresc în timp ce mă retrag gânditor spre locul meu:

– Încerc, Feodor Gherasim! Încerc să-mi amintesc, dar şi eu sunt la fel de nelămurit ca şi tine. Lasă-mi puţin timp!

Dar fiecare avea propriile nelămuri: Feodor nu ştia de ce acul de brad nu e de metal şi eu nu ştiam de unde m-am ales cu el în braţ.

De amintit pe unde am mers cu Oleg era destul de simplu: ştiam că am fost dus cu maşina într-o localitate Miryuga pe nume, aflată pe malul râului Reka Podkamennaya Tunguska. De acolo am pornit pe jos de-a lungul râului timp de trei zile, timp în care nu s-a întâmplat mare lucru. Poate exceptând acea întâmplare din a doua zi de mers spre locul prăbuşirii meteoritului, când m-am sculat destul de devreme din adăpostul unde ne petrecusem noaptea şi-am pornit în explorare primprejur, încercând să trag câteva cadre cu ceaţa ce se ridica dintre copaci…

Mă uit spre Feodor Gherasim şi spre Nikolai, hotărât să le spun ce îmi amintisem, dar niciunul nu se uita înspre mine. Amândoi aveau priviri pierdute spre un mic punct din peretele vagonului unde Pyotr zgurma cu lama cuţitului în peretele de lemn al vagonului încercând să facă o mică gaură, ca să zărească în afară. Pe acolo, pe acea mică ferestruica o mică rază de soare începu deodată a lumina de-a latul vagonul nostru. În lumina caldă şi galbenă praful începu a dănţui misterios, magic, întrerupt brutal de mâinile mari ale lui Pyotr ce meştereau grăbite în lemnul putred pe alocuri.

– Cu grijă Pyotr Gregoriev, cu grijă! Nu vrem ca soldaţii să-şi dea seama că ai reuşit să dai o gaură în vagon, şopti Feodor Gherasim vrăjit de soarele ce ne lumina acum vagonul.

Privirile tuturora erau acum îndreptate spre Pyotr, ca fiind cel ce le deschidea o cale de scăpare, dar pe care s-ar fi putut strecura totuşi doar o mică gâză. Întotdeauna ieşeam noaptea să ne facem nevoile şi singura lumină răzbătea în vagon doar atunci când uşile erau deschise şi ne era lăsat un tuci cu terci de mămăligă pe podele, împreună cu un polonic.

Se forma o coadă lungă şi ordonată iar noi mâncam pe rând şi număram atent îmbucăturile celor din faţă, speriaţi fiind că nu vom apuca şi noi ceilalţi din coadă o lingură de terci. Ciudat lucru, dar acel tuci era singurul ce ne unea pentru câteva minute, atât cât dura până polonicul lovea fundul vasului, asta însemnând că masa s-a sfârşit. Cam două polonice de fiecare ne reveneau sorbite chiar acolo, deasupra tuciului, ca nu cumva să risipim vreo picătură dacă s-ar fi scurs de pe polonic vreuna. Tuciul ne era luat după 30 minute şi noi aduceam cele două găleţi goale la uşa vagonului şi ne erau umplute cu apă rece, după care trenul pornea din nou în drumul lui spre gulag. Timp în care toţi se aşezau la locul lui, asta dacă şi-l mai găseau şi fiecare îşi petrecea ziua mai departe pe cont propriu. Doar uneori mai răzbătea câte un cântecel rusesc de jale de undeva dinspre fundul vagonului, dar nu am reuşit niciodată să-mi dau seama cine cânta.

Iar acum această mică rază de soare făcea ca speranţa să renască pe feţele tuturor condamnaţilor. Figuri aspre, nebărbierite se uitau spre colţul nostru de vagon, aşteptând parcă ceva. Dar Pyotr se opri din meşterit şi raza de soare dispăru atunci când îşi lipi ochiul stâng de gaura din vagon şi începu fericit să privească pădurile siberiene. Vraja se sfârşise.

– Moş Feodor, cred că am găsit ceva! Am întâlnit pe cineva în drumul meu cu Oleg Alexandr! privirile lui Nikolai şi ale lui Feodor, scăpaţi de reveria razei de soare mă urmăresc atent.

– Ei bine, într-o dimineaţă m-am trezit mai devreme ca Oleg şi am plecat să dau o tură prin pădure, pentru a face câteva poze. La urechi începu deodată a-mi ajunge un cântec lăutăresc de chitări, mandoline, fluiere şi ţambale, aşa că m-am decis să urmez calea ciudatei şi vesele muzici, iscată în mijlocul pădurii de la primele ceasuri ale dimineţii. Într-o poiană am găsit un grup de cheflii naturişti sau ecologişti, ce petreceau de zor în jurul unui foc de tabără. M-au salutat şi m-au invitat să iau loc lângă foc, timp în care mi-au oferit ceva de-ale gurii, plus cafea făcută la jar… Şi apoi au tot cântat şi au început şi-a dănţui, de nu-mi venea a crede ce energie aveau la ora aceea timpurie a dimineţii.

Feodor începu a fi foarte atent la ceea ce îi povesteam, semn ca întâmplarea era foarte importantă:

– Tineri energici zici… la primele ore ale dimineţii, îşi spuse mângâindu-şi mustăţile albe. Hmm!

– Exact aşa cum îţi spun, Feodor Gherasim! Şi gândesc că erau ecologişti, pentru că după fiecare cântec se duceau şi îmbrăţişau câte un copac, din dragoste pentru natură şi ca să se umple de energie, motivau ei.

– Extraordinar Mikhail! Continuă te rog, stărui Feodor când văzu că exclamaţia lui mă descumpănise, de parcă cine ştie ce mare taină îi deconspirasem.

– Vezi bine moş Feodor că încă nu îmi dau seama ce însemnătate are pentru dumneata tot ce ţi-am relatat, dar îţi voi spune povestea până la capăt. Când se trezi Oleg Alexandr şi văzu că nu mai eram lângă el, mi-a luat urma după adânciturile bocancilor lăsate prin pământul de lângă adăpostul nostru, iar când a auzit acea muzică şi-a dat seama foarte uşor unde mă aflam. Ajuns lângă focul de tabără m-a tras în lături, cerându-mi să-l însoţesc şi să ne continuăm călătoria. A motivat că nu-şi permite să-şi irosească viaţa acolo în pădure, are familie cu cinci copii ce îl aşteaptă în Moscova. Cred că aş fi plecat imediat, pentru că mâncasem ceva băusem şi-o cafea, când ne-am trezit amândoi în mijlocul unei hore, stârnită ad-hoc de hipsterii pădureni. Şi nici chip nu a mai fost să plecăm de acolo oricât ne-am străduit, vreme de câteva ceasuri. Cum ne ridicam să plecăm eram imediat invitaţi la dans de femei îmbrăcate în rochii lălâi viu colorate, iar bărbaţi cu pălării de căldărari pe cap ne opreau îmbiindu-ne cu băutură sau iarăşi cu mâncare, pentru că pe nesimţite ne prinsese prânzul. Într-un sfârşit marea majoritate dintre ei a început să cadă ca muştele prin jurul focului răpuşi de oboseală şi de băutură, iar noi le-am urmat exemplul şi am tras un pui de somn de vreo două ore. Dacă nu mă înşel a fost una dintre cele mai bune aţipiri de care am avut parte, acolo direct pe iarba sub brazii aceia imenşi.

Moş Feodor mă întrerupse din tirada mea:

– Mikhail, ai spus cumva brazi? De brazii aceia se atingeau acei cheflii? Şi mereu se duceau la alt şi la alt copac?

– Întocmai cum spui dumneata Feodor Gherasim, a fost. Se plimbau dansând printre copaci, pentru ca apoi să revină din nou la cei atinşi mai devreme. Adică vrei să spui că ei erau Visătorii? Şi sursa Tungstenului erau brazii?

– Exact Mikhail, exact! Acei oameni au găsit o nouă sursă de Tungsten, acolo în mijlocul pădurii. Se pare că metalul Tungstenian a ajuns cumva şi pe acei copaci, umplându-i cu proprietăţile lui uitătoare de probleme… Şi după cum spui chiar tu, proprietăţile lor se regenerau după o vreme, în fiecare copac atins… Doamne, ce n-aş da să fiu chiar acum acolo cu ei şi să uit de toate cele ce mă înconjoară, de tot ceea ce-am făcut rău la viaţa mea, oftă Feodor Gherasim.

Se uită apoi cu subînţeles spre Nikolai:

– Deci încă mai există Tungsten în pădurile siberiene.

Nikolai tăcuse mâlc, îl lăsase pe Moş Feodor să ţină discuţia:

– Da, aşa e, încă există! După atâţia zeci de ani, el încă e acolo! Feodor Gherasim trebuie să ajung în acea pădure cu orice preţ şi se sculă în picioare, pocnind violent cu pumnul în peretele vagonului.

Ca şi când ieşirea violentă îi parasisese trupul odată cu acea lovitură năprasnică de pumn, se aşeză calm, turceşte lângă Feodor, ce-l bătu prieteneşte pe umăr:

– Neîndoielnic Nikolai Teodorovici, că toţi ne dorim acelaşi lucru… Neîndoielenic!

Scrâşnete de fier pe fier şi zmuciturile trenului vesteau oprirea în halta unde mai mult ca sigur ni se va aduce tuciul cu mămăligă.

Uşile au fost deschise după vreo zece minute şi doi ocnaşi coborâră să urce tuciul în vagon după care urcară şi ei aşezându-se în coada ce începea deja să se formeze. Deşi am putea să mâncăm primii, Moş Feodor niciodată nu se bagă în faţă. Acolo unde prinde rând, acolo se aşează. Ştie că oricum va apuca şi el cele două polonice de terci. În primele trei zile în jurul tuciului s-au dat bătăi crâncene până când Feodor ajutat de Nikolai şi Pyotr au stabilit ordinea cozii. Cu voce gravă şi impunătoare ca a unui preot, Feodor le-a ţinut o predică de îţi venea să intri în pământ de ruşine, dacă ai fi putut:

– Cu toţii suntem băgaţi în puşcărie de miliţia secretă, cu toţii ne vom petrece următorii zeci de ani în acelaşi lagăr, le-a spus moş Feodor. De ce nu am încerca să trecem mai uşor peste micile lucruri mărunte din viaţa noastră, ajutându-ne reciproc?

Cu binişorul şi cu tot felul de pilde, moş Feodor a reuşit până la urmă să-i convingă să înfiinţeze această ordonată coadă comunistă la mâncare, sfârşind cu îmbrâncelile şi bătăile pentru hrană.

Un ocnaş cu trăsături mongoloide, gras şi mic de statură îi aruncă priviri ucigaşe lui Nikolai. Sub ochiul stâng are o vânătaie proaspătă pe care se tot freacă în timp ce se duce mai spre sfârşitul cozii, lăsând o distanţă mai mare între el şi Nikolai. El trebuie să fie cel cu slana de aseară.

Coada avansează încet în sunetele sorbiturilor de terci ale celor din fata tuciului, când lângă grupul nostru răsare o mogâldeaţă de om, cu un chipiu decolorat ca de căpitan de navă, aşezat pe scăfârlia-i cheală.

– Feodor Gherasim, sunt Grisha! Grisha Popov, fost căpitan de submarin…

Pyotr tocmai se pregătea să-i înfigă o mână în ceafă şi să-l arunce cât colo, când Feodor îl opri:

– Ziua bună, Grisha Popov. Ia spune, care îţi e pasul?

– Feodor Gherasim, adineauri când s-au deschis uşile am coborât să ajut la ridicarea tuciului.

Nikolai îl privi şi râse cu dispreţ:

– Tu mititelule, tocmai tu te-ai oferit să faci asta?

– Să ştii că sunt destul de bine făcut pe sub haine, îl înfrunta Grisha pe Nikolai. Dar nu de aia am coborât din tren, Feodor Gherasim. Eu doar am vrut să verific ceva, aveam o bănuială.

Moş Feodor se uită mai atent la mutra lui. Parcă şi mie mi se părea cunoscută, mai ales ochii lui mici, de viezure. Dacă nu mă înşel e chiar cel pe care aseară îl aruncase Nikolai cât colo, ca să îmi facă loc la peretele vagonului. Iar apoi figura lui o vedeam că se uită spre grupul nostru, ori de câte ori mai priveam înspre ceilalţi condamnaţi. Cu siguranţă ştie despre ce am discutat cu toţii de aseară încoace.

Cum nimeni nu mai spunea nimic, el continuă:

– Am auzit discuţia voastră despre Tungsten, Feodor Gherasim. Şi ştim cu toţii că acest tren merge la Oymyakon, iar eu ştiu bine, chiar foarte bine locurile acestea pentru că sunt din Yagodnoye, ceva mai departe de lagărul nostru. Şi atunci când uşa s-a deschis mi s-a parut că recunosc gara şi tocmai de aceea am sărit din tren să ajut, ca să pot citi numele gării. Krasnoyarsk se cheamă gara, am văzut cu ochii mei!

Nikolai îşi pierduse deja răbdarea aşteptând ca pişpiriul să-şi termine discursul şi urlă la el în timp ce pumnul lui era pregătit să-i zdrobească mica faţă:

– Şi ce are a face numele gării, Grisha Popov?

Pumnul ridicat al lui Nikolai deja pornise într-o traiectorie perpendiculară cu nasul lui Grisha, când acesta pe nerăsuflate strigă speriat:

– Suntem chiar sub Tunguska! Pumnul lui Nikolai îşi schimbă pe neaşteptate şi în ultimul moment direcţia ratând intenţionat ţinta, apoi îi căzu flasc pe lângă corp:

– Spune ce ştii Grisha Popov!

– După cum v-am spus, suntem chiar sub regiunea Tunguska, la câteva zile de mers pe jos. Trebuie doar să ieşim din tren undeva mai în sălbăticie, poate pe podul de pe râul Enisei, aici în oraş e prea periculos. E acolo un pod ce traversează râul şi distanţa până la apa e destul de mică, iar apa e foarte adâncă, nu rişti să te zdrobeşti de fundul ei. Vă jur că e adâncă pentru că am sărit în ea. Bine… de fapt am fost aruncat pe geam, dar a fost totuna pentru mine, recunoscu el zâmbind. Trebuie doar să reuşim să deschidem uşa vagonului!

Moş Feodor îi spuse lui Pyotr să se îngrijească să ne rămână în tuci numărul de linguri de terci cuvenite pentru noi, toţi cei cinci, în timp ce ne-am tras deoparte să discutăm.

Să evadăm… uite o idee ce îţi dă o nesperată poftă de viaţă. Dacă deja încercam să mă resemnez la a-mi petrece măcar câţiva ani în gulagul siberian până avocatul meu va obţine alte probe în ajutorul meu, acum orizonturi noi mi se deschid. Să încerc să evadez dintr-un tren în mişcare, laolaltă cu patru puşcăriaşi ruşi. Cu siguranţă că Grisha Popov va vrea şi el să ni se alăture. Dar cum Dumnezeului să ieşim din cuşca asta de metal şi lemn?

Feodor şi Nikolai faceau deja planul unei încercari de fugă la noapte printre câinii lupi, pentru că ne-am dat seama că nu era chip să ieşim din vagon în timpul mersului, când Grisha iar se băgă în discuţie:

– Aveţi o lamă, am văzut-o la Pyotr Gregoriev. Ne-ar putea fi de folos.

– Cum? întrebă scurt Nikolai, ce părea a fi cel mai pornit să evadeze din trenul condamnaţilor.

– Dacă aţi putea-o îndoi întocmai ca pe o potcoavă, pentru că bănuiesc că e de fapt o lingură de aluminiu, aş putea să încerc să o strecor pe ivărul din afara vagonului, ca să nu mai ajungă atunci când e împins în acea siguranţă de la capăt, ce îl blochează definitiv.

Moş Feodor se mângâie gânditor pe mustăţi:

– Dar ivărul tot ar fi tras, Grisha Popov.

– Da, aşa este, dar cu puţin noroc şi ajutaţi de trepidaţiile trenului şi de drumul în pantă ce ştiu sigur că urmează, s-ar putea trage singur înapoi. Am păţit-o pe submarinul meu când un soldat a scăpat din neatenţie şi fără să observe, o şurubelniţă pe o roată dinţată şi de la trepidaţii a deşurubat o piuliţă, şurubelniţa blocându-se între un perete şi acea piuliţă. Poate avem noroc!

– Nu ştiu unde visezi tu piuliţe pe ivăr, dar lama mea rămâne în bocanc, spuse ferm Pyotr când îşi dădu seama încotro bate aluzia lui Popov.

Moş Feodor se trăgea cu mâinile de barba albă şi lungă:

– Până la urma Pyotr Gregoriev, dacă e să omori pe cineva nu ai nevoie de acea lamă, nu? Sau îţi e frică să umbli fără ea în bocanc, de nu vrei să renunţi la acel mic cuţitaş improvizat?

Psihologia inversă a avut efect, pentru că în nici cinci minute lama era deja îndoită de mâinile lui Pyotr şi stătea ascunsă în buzunarul lui Popov.

Am înghiţit la repezeală cele două linguri de terci cuvenite şi acum aşteptam să se deschidă din nou uşa vagonului, pentru a ni se umple găleţile cu apă. Nikolai alese încă un puşcăriaş mai mic de statură, asemănător cu Grisha şi îi spusese că el şi cu Popov trebuie să coboare cu găleţile goale ca să fie umplute. Apoi la urcarea galeţilor în vagon, el trebuie să se dezechilibreze şi să verse găleata pe jos, iar Popov încercând să-l ajute să facă şi el la fel. În acest fel soldaţii erau obligaţi să ne aducă alte găleţi, nu ne-ar fi lăsat să murim de sete atâţia condamnaţi. În învălmăşeala creată Grisha Popov trebuia să pună lama îndoită pe capătul ivărului cel lung.

– Apoi restul vine de la Dumnezeu, a spus moş Feodor!

Trenul se pusese de cincisprezece minute în mişcare după toată tărăşenia cu găleţile de apă vărsate, ce au adus un potop de înjurături din partea soldaţilor gardieni asupra lui Popov şi a celuilalt ocnaş. Însă Popov, mic şi şiret precum un şobolan, reuşise totuşi să pună acel mic inel de aluminiu pe ivăr, neobservat de nimeni.

Numai că nu s-a întâmplat nimic! Oricât am încercat să tragem de uşa vagonului când trenul a început să urce muntele opintindu-se cu greutate prin curbe şi serpentine, nu am reuşit să o urnim.

Când tocmai ne pierdusem orice speranţă şi Pyotr începu a-l blestema înverşunat pe Popov pentru ideea lui ce îl făcuse să-şi piardă preţioasa lama, faţa lui Popov începu treptat să se lumineze ca un felinar, în timp ce trenul hurducăia smucindu-se într-o curbă.

Sub ochii noştri uşa spre libertatea siberiană începea să se deschidă puţin câte puţin. Planul nebun al lui Popov dăduse rezultate.

Dintr-un salt Nikolai se sculă şi deschise larg uşa, iar soarele şi un vant puternic intrară în vagon. Condamnaţii priveau înlemniţi şi nu înţelegeau ce se întâmplă, nimeni altcineva nu ştia de planul nostru, doar noi cei implicaţi.

Sub terasamentul liniei de cale ferată se vedea deja apa raului Esenin, iar până la hăul de sub noi ne despărţeau doar un metru de pod şi un gard pitic.

– Pyotr, ia-l pe Mikhail, răcni Nikolay şi se întoarse rapid ca să-l ajute pe moş Feodor să se ridice, după care alergară spre uşă şi se aruncară în gol, dispărând vederii mele.

Mâna puternică a lui Pyotr mă înşfăcă de braţul operat şi împreună alegarăm spre uşă, zburând ca doi vulturi fără de aripi. În cădere Pyotr îmi eliberă braţul şi eu m-am dus ghiulea spre fundul râului, aflat la nici 10 metri sub şina de tren. Când am revenit la suprafaţă am auzit cum alte ghiulele de ocnaşi se aruncau în apă. Pe unii mai ghinionişti ce s-au mişcat mai greu, i-am văzut cum se izbeau de malul plin de pietre al râului şi de capătul podului cu bufnituri surde, mortale.

Curentul apei ne ducea lin spre o libertate nesperată iar în spatele nostru Popov înota voiniceşte spre grupul nostru, chiuindu-şi victoria planului de evadare…

După primul cot al răului ne-am întâlnit cu toţii pe mal:

– V-am spus că-i adâncă apa, v-am spus. Floare la ureche pentru un marinar ca mine, se umfla în pene Popov gol puşcă storcându-şi hainele.

Cu toţii eram întregi, mai puţin Moş Feodor. Săritura lui nu fusese chiar cea mai sprintenă peste gardul podului, ce-i agăţase piciorul şi glezna îi era luxată. În apă nu simţise durerea ajutat de adrenalina evadării, iar mâinile lungi ca nişte lopeţi ale lui Nikolai înotaseră şi pentru el. Dar acum se chircea de durere pe mal cu ochii holbaţi la glezna vineţie ce se umfla văzând cu ochii.

I-am înfăşurat-o rapid în cârpe ude să oprim umflatura să ia amploare, dar fără prea mare folos. Feodor Gherasim era incapabil să-şi folosească piciorul. Am hotărât să aşteptăm acolo până dimineaţa următoare.

– Grish Popov, ai să mergi cu noi în Tunguska, nu-i aşa? îl întrebă Nikolai.

Popov se codea să răspundă:

– M-aş duce acasă, dar oare o fi sigur? întrebă el având în întrebare şi răspunsul.

– Acolo ne vor căuta prima oară, când îşi vor va seama că am evadat. E o prostie să speri la o viaţă alături de familie de acum încolo. KGB-ul îţi va fila zi şi noapte casa şi familia, ştiind că la un moment dat tot te vei întoarce. Aceasta e cea mai comună greşeală a tuturor evadaţilor: întoarcerea acasă. Într-un final cu toţii sfârşesc prinşi, îl lămuri moş Feodor.

Popov ştia prea bine asta. Chiar şi eu cunoşteam acest lucru şi deşi nu-mi trăisem viaţa ca ocnaş, tot ştiam că a te duce acasă e nebunie curată…

Nu ne mai rămânea decât să ne continuăm drumul spre Tunguska. Popov era cel ce ştia cum să evităm oraşele şi să ţinem numai prin păduri şi prin margini de sate. Hainele de ocnaş le-am aruncat în apă ca să le ia curentul şi să-i ducă pe o pistă greşită pe cei ce eventual ne-ar fi căutat şi le-ar fi depistat undeva departe, în aval.

Nikolai împreună cu Grisha Popov dădură o raită în acea noapte prin casele din apropiere de la marginea unui mic sătuc şi au furat toate rufele găsite pe sârmă, precum şi mâncare aflată prin cămările ruşilor. Aşa schimbaţi de haine şi cu câte un mic săculeţ de merinde şi ceva schimburi în spinare, nu mai atrăgeam atenţia prea mult. Poate doar şchiopătatul lui moş Feodor ar fi putut să fie o problemă, dar nu era ceva neobişnuit la un bătrân să meargă mai greu. Noaptea urmatoarea Popov rezolvă şi neajunsul ăsta, când îi aduse un toiag de lemn lui Mos Feodor, toiag ce îl găsise intr-un pod.

Ţinta noastră era acel oraş Miryuga unde Oleg Alexandr mă dusese cu maşina, iar de acolo ne-am fi continuat drumul pe poteci, vreme de cateva zile. Popov mai şuti dintr-o benzinărie fără să-l observe casiera, o hartă după care să ne orientăm mai uşor. După uşurinţa după cum şterpelea tot, neobservat de nimeni mi-am dat seama că numai căpitan de submarin nu putuse fi la viaţa lui. Da, se prea poate să fi fost vreun mecanic în sala motoarelor, dar în niciun caz căpitan.

În drumul nostru el şi Nikolai s-au ocupat de aprovizionare. Ne opream lângă un sat şi amândoi dispăreau pentru câteva ceasuri, pentru ca apoi să apară încărcaţi de mâncare şi sticle de votcă uneori şi ceva rachiu, găsite prin cămările ruşilor. Nikolai mergea doar ca să stea de şase, să intervină în caz de ceva şi să care produsele pe care Popov le sustrăgea ca o nevăstuică în doi timpi şi trei mişcări, după cum chiar el ni se lauda apoi în jurul sticlei de votcă şi a bucăţilor de slană şi cârnaţi găsiţi prin poduri.

Totul se transformase într-o excursie împreună cu patru vechi prieteni. Ei însă oriunde ar fi mers erau cât de cât acasă, în Rusia, pe când eu mergeam în direcţia opusă şi mă depărtam tot mai mult de România. Dar eram conştient că fără acte nu aş fi reuşit să trec niciodată graniţa cu Rusia şi apoi cu Ucraina şi Moldova, dacă m-aş fi întors vreodată pe jos sau cu trenul. Avionul ieşea din discuţie, securitatea fiind mult prea mare pe un aeroport.

Nopţile dezbăteam ca de obicei în jurul unui foc şi a unei sticle de votcă problema Tungstenului şi despre sursa existenţei lui pe pământ.

Moş Feodor era cel ce prinsese din plin perioada când drogul Tungstenului ajunsese pe piaţa rusă. Ceilalţi doar auziseră de el, sau erau prea mici ca să îşi mai amintească ceva.

– Drogul Săracilor, aceasta a fost porecla ce i s-a dat după o scurtă perioadă de la apariţie, povestea Feodor Gherasim. Bogaţii s-au tras destul de repede deoparte şi preţul lui s-a prăbuşit semnificativ, atunci când magnaţii şi copiii lor şi-au dat seama că Tungstenul nu îi duce altundeva, ci exact acolo unde trăiau deja. Bani, maşini, femei frumoase, plaje calde şi iahturi de lux erau deja în posesia lor cu adevărat, de ce naibii ar mai fi cumpărat ceva ce îţi oferea acelaşi lucru, dar sub o falsă formă de realitate?! Dar chiar şi atunci cu preţ scăzut Tungstenul tot era căutat şi intens traficat, numai că acum clienţii erau amărâţi ca noi, muncitori, funcţionari, chiar miliţieni de rând. De ce să dai banii pe o sticlă de votcă când puteai foarte bine să-ţi iei câteva bucăţele de Tungsten pentru a trăi aceleaşi senzaţii, uneori chiar mai bune?

– Eu însămi l-am încercat de multe ori în tinereţe şi mărturisesc că dacă nu dispărea cu totul de pe piaţă, tot acelaşi lucru aş mai fi făcut şi acum. E întradevar un drog! Şi ultimele mele doze acum mai bine de 20 ani le-am împărţit cu acest ţânc… ţânc la acea vreme, că acum e ditamai omul… râse el arătând spre Nikolai Teodorovici. Îţi aminteşti Nikolai acea zi?

Nikolai era căzut în visare. Se vedea că se căznea să-şi amintească acele zile şi faţa începea să-i surâdă la auzul evocării acelor momente de către moş Feodor.

– Îmi amintesc, Feodor Gherasim! Sigur că mi le amintesc! Au fost cele mai fericite momente din viaţa mea, acele câteva zile cât am avut Tungsten. Am uitat de foame, de sărăcie şi de jegul în care trăiam, ca un copil orfan al străzii ce eram pe atunci. Moş Feodor, pe vremea aceea cu părul şi barba neagră s-a apropiat de mine şi mi-a spus vesel, râzând cu gura până la urechi: – De ce eşti trist mai copile! Ai toată viaţa înainte, eşti tânăr şi sănătos… şi mi-a strecurat cu grijă în palmă câteva mici pietricele ca de metal, puse într-o batistă.

– Pe moment nu am realizat ce primisem şi doar când am început să mă joc cu o mică bucăţică de piatră, totul a început să se schimbe în jurul meu. Străzile nu mai îmi păreau aşa murdare, cutia mea de carton unde locuiam era o cameră spaţioasă dintr-o casă, iar foamea îmi era potolită de o masă plină cu bunătăţuri şi dulciuri. Başca un foc bun în şemineu spre care deja îmi întinsesem picioarele încălţate în cei mai călduroşi ciorapi, deasupra cărora pe picioare şi pe mine era trasă o pijama cu desene caraghioase cu Tom şi Jerry.

– Iar de atunci a rămas cu mine micul Nikolai, continuă moş Feodor. Am făcut echipă de hoţi de buzunare ca să facem rost de bani pentru noi doze de Tungsten, dar ne-a fost imposibil să-l mai găsim. Preţul iarăşi îi crescuse fabulous pentru că nu mai era zăcământ de Tungsten în Siberia, până când a dispărut de tot. Dar acum mai avem o speranţă, să scăpăm de vieţile de ocnaş şi de amărâţi ce ni se întind în faţă, încheie Feodor Gherasim şi goli ce mai rămăsese pe fundul unei sticle de votcă. Caută în rucsac şi scoase o altă sticlă, acum de rachiu şi i-o înmână lui Pyotr să o desfacă…

Popov mai rapid în mişcări ca malacul de Pyotr, o luă din mâna moşului Feodor o desfăcu şi trase un gât zdravăn şi abia apoi i-o dădu lui Pyotr:

– Eu cred că acei extraterestii sau ce or fi fost de-au adus Tungstenul pe Pământ, ni l-au adus special nouă ruşilor, ştiind ce popor oropsit suntem. Au încercat astfel să aline ofurile şi aleanul Maicii Rusia, îşi dădu cu părerea Popov.

– Prostii vorbeşti, Grisha Popov! Dacă era aşa de ce nu l-au împrăştiat peste Moscova sau peste Volvograd, unde chiar trăiesc oameni şi nu acolo unde nu trăieşte mai nimeni, în pădurile Siberiei? se zburli Nikolai la el.

– Ca să ajungă doar cei aleşi la el, măi copii! Ăsta-i adevărul! Doar cei aleşi ajung să pună mâna pe Tungsten. Cei ca şi noi… în curând! sfârşi zâmbind aceasta sfadă împăciuitorul moş Feodor.

Eu nu doresc nicicum să mă bag în discuţia lor pentru că nu cred o iotă din toate balivernele auzite. Îmi par legende spuse la beţie de nişte depravaţi, hoţi, criminali şi ce-or mai fi ei.

– Dar tu Mikhail, tu ce părere ai despre Tungsten? mă întreabă Nikolai.

Exact ce nu-mi doream. Să ajung să-mi spun opiniile. Poate că ar trebui să-i mint, dar votca amestecată cu rachiu e un bun ser al adevărului:

– Eu sunt de părere că tot ce am auzit aici sunt doar legende. Sunt poveşti spuse de bunici, nepoţilor, ce cu timpul au ajuns să fie considerate adevărate de către unii… şi arăt evaziv spre grupul lor.

– Ai grijă, Mikhail, ai grijă ce spui! Ne faci cumva mincinoşi pe mine şi pe moş Feodor? se ofuscă Nikolai ridicându-se în picioare.

Îl ştiu cât de uşor se aprinde şi sare la bătaie, aşa că încerc să-l calmez:

– Nu omule, nicidecum! încerc eu să o dau la întors. Dar recunoaşte că s-ar fi auzit şi la noi despre acest drog Tungsten… dar nimic. Măcar presa occidentală ar fi scris ceva, sau undeva pe internet ar fi rămas o mică urmă. Nu voi crede până nu văd şi eventual până nu o să-l încerc.

– Dar ai văzut cu ochii tăi! Nu-i aşa? Doar l-ai purtat în braţ!

– Ce am văzut Nikolai? Ce era ăla? Pentru mine era ceva luminos şi atât… Un element, un mineral sau ce naibii o fi! o ţin eu pe-a mea.

Moş Feodor se codeşte să spună ceva şi până la urma răbufneşte:

– Mikhail, opreşte-te! Ţi-am spus de când am auzit din gura ta, despre cum ai fost arestat în aeroport, că e mâna KGB-ului, nu? Ai fost acolo în Tunguska, ai văzut locul şi cine ştie, poate chiar că te-au mirosit că ai aşchia aia de Tungsten în braţ. Atunci ei au trimis-o pe Tania să-ţi planteze pozele cu rachetele nucleare Burevestnik în aparatul foto. Cat despre cei din Vest… crezi că ar fi îngăduit miliţia secretă rusă, să-i lase pe occidentali să afle despre drogul Tungsten? Tot ce se ştie despre evenimentul Tunguska, e exact ceea ce vor ai noştri ruşi să se ştie. Şi o să va mai spun ceva, dar e Top Secret! Apropiaţi-vă!

Ne apropiem de el şi cu voce şoptită spuse:

– De destrămarea URSS-ului din ’91 şi înlăturarea lui Gorbaciov de la putere cine credeţi că e vinovat?

– Elţîn… Boris Elţîn! răspund eu imediat înaintea tuturor.

– Aiurea! Continuă să crezi asta, Mikhail…

– Păi cin’ să fie altcineva de vină? Elţîn, Pavlov Valentin şi alţii din Partidul Comunist l-au capturat pe Gorbaciov în August ’91, pe când îşi făcea vacanţa în Crimeea şi gata lovitura de stat. Iar peste câteva luni în Decembrie ‘91, URSS-ul a încetat să mai existe, îi spun eu când pe neaşteptate mi-am amintit detaliile destrămării URSS-ului.

Moş Feodor spuse şi mai încet:

– Visătorii cu Tungstenul lor au sfărâmat URSS-ul, măi copii! Ia spune Nikolai când te-am găsit eu pe stradă ce an şi ce lună era?

– August, moş Feodor. August al lui ’91.

– Ehh, vedeţi? Exact când Tungstenul era pe val şi apoi deodată a dispărut de pe piaţă şi din zăcământ. Ce să cred, că e o simplă coincidenţă?

Dau din cap a lehamite şi mă scol să vomit după un copac. Regurgitez un amestec de ceapă roşie cu slană friptă pe jar, înecate din belşug în rachiu şi votcă, apoi mă las pe nişte crengi uscate şi închid ochii. Îl văd pe Grisha Popov cum grijuliu aruncă apă pe foc stingându-l, când şi ceilalţi se lasă ameţiţi pe ierburi, doborâţi de băutură.

A doua zi evident că mă doare capul de mor. Greu şi cu băutura asta! Dau comandă lui Popov ca la prima escapadă de şuteală de prin gospodarii să ia şi nişte varză murată, să taie greaţă slanei şi tăria votcii. Toţi râd de mine când mă văd cât de afectat sunt după o noapte de băută. Deh, nu toţi avem rezistenţa unui rus la tăria votcii.

***

Cu siguranţă că piciorul lui Feodor Gherasim e vindecat sută la sută, după cum dansează şi tropăie pe ritmuri de Cazacioc şi Kalinka. Nikolai şi Pyotr sunt şi ei în culmea fericirii şi se bucură ca nişte copii tomnatici în mulţimea pestriţă de cheflii, ce i-am depistat adânc ascunşi în pădurea siberiană din Tunguska.

Zece zile ne-a luat să ajungem aici iar de atunci, de peste trei săptămâni, acelaşi lucru îl facem cu toţii: bem şi petrecem zi şi noapte. Bine… moş Feodor, Nikolai şi Pyotr ca şi toată gaşca cea nebună, pretind că se şi droghează cu Tungstenul ascuns în scoarţa coniferelor dimprejur. Pe dracu! Nu cred nici să mă pişti cu ceară aşa ceva…  Toţi sunt beţi mangă, deşi îmi pare cam ciudat să fie beţi săptămâni în şir, dar fie. Eu deşi am mângâiat şi m-am frecat bine de scoarţa acelor copaci, n-am simţit  nimic:

– Simţi, Mikhail… simţi? îmi strigase Nikolai extaziat  în acea noapte când îi depistasem pe Visătorii din pădure, iar el se repezise disperat la un copac să-l mângâie.

Zgomotele, muzica şi focul lor de tabără ne-au ghidat spre ei în ultima parte a drumului, după ce Grisha Popov ne-a dus spre oraşul Miryuga. De acolo am urmat poteca ce deja o cunoşteam prea bine şi pe care Oleg Alexandr mă călăuzise spre locul prăbuşirii din Tunguska…

– Îhî, simt! ce să zic şi eu… În afara faptului că acei copaci atunci când îi ating luminează noaptea sub palma mea, altceva nu am simţit. Probabil e vreo ciupercă, sau ceva pe ei, ori sunt impregnaţi cu vreo substanţă chimică ce la căldura palmei luminează, în rest sunt brazi ca toţi brazii.

Popov în schimb se ţine departe de acei copaci şi are aceeaşi atitudine ca şi Oleg Alexandr:

– Nu vreau să-mi petrec întreaga viaţă în pădurea din Tunguska, aşa că evit să cad pradă Tungstenului. Am familie acasă, Mikhail!

Pentru Popov a devenit evident că Tungstenul nu mă afectează şi pe mine la fel ca pe ceilalţi ruşi, iar el dă vina pe naţia mea diferită.

– Numai ruşii sunt cei aleşi, doar l-ai auzit pe Moş Feodor! e explicaţia lui.

Aiurea! De mine nu se prinde niciun drog. De felul meu sunt extrem de sceptic şi despic mereu firul în patru, iar negativismul şi pesimismul mă caracterizează dintotdeauna.

Îmi amintesc când am fost într-o excursie în Amsterdam şi am pipat câteva ţigări cu haşiş. Am simţit ceva? Nu! Doar nevasta râdea ceva mai mult, dar eu tot posac şi trist eram că nu simţeam nimic.  Nimic din ceea ce auzisem că s-ar întâmpla, culori aprinse, sunete şi alte senzaţii. Ahh, ba da… la un moment dat am văzut în noapte, zeci de urechi de iepuri pe un câmp şi mă bucurasem că începe drogul să-şi facă efectul. Dar din păcate acei iepuraşi erau reali, maronii şi nu roz la culoare… şi ronţăiau de zor iarbă de pe marginea drumului. Mdea, drogul ăsta trebuie să fie autosugestie şi atât!  Doar aceşti pomi luminiscenţi nu-mi pot explica ce e cu ei, dar asta nu e treaba mea, nu sunt vreun botanist.

După aceste trei săptămâni petrecute în mijlocul pădurii, Popov la fel ca şi mine, nu are stare şi-l simt că ar vrea să plece:

– Grisha Popov dacă ai să te duci acasă, ai să fii prins şi trimis în gulag.

– Da Mikhail, ştiu… dar nici asta nu e viaţa! Să stau în pădure, să cânt şi să dansez? Îmi e de dor de nevastă şi de copii. Ţie nu?

– Normal că aş vrea să mă întorc acasă să-mi văd nevasta şi familia, dar eu deja m-am resemnat, Grisha Popov… Ştiu că nu voi mai ajunge niciodată în România. Îmi e clar că fără acte, fără paşaportul meu, nu am cum trece graniţa. Mie îmi e sortit să-mi petrec restul vieţii în Rusia voastră, fie ascuns în păduri, ori poate mai rău, prizonier în gulag.

Popov îşi mijeşte spre mine ochii mici albaştri, de viezure:

– Şi dacă te-aş ajuta eu Mikhail? Să-ţi faci un nou paşaport? Am destule relaţii în Rusia ce te-ar putea ajuta să-ţi faci alte acte.

– Şi de unde să iau bani, Popov? Nu am nicio leţcaie şi falsificatorii aceia trebuie plătiţi, nu?

Popov se uită atent în jur ca să se asigure că nimeni nu ne priveşte:

– Am eu bani, Mikhail! Îţi dau eu suficiente ruble şi te trimit la sursă sigură, în Krasnoyarsk. Îi spui lui Misha Leonid că vii din partea mea, iar el te va ajuta. Ai reţinut pe unde am ajuns aici, nu? Faci cale întoarsă şi intri pe lumină în oraş, ca să nu dai patrulelor de bănuit. Dacă reuşeşti să ajungi la el fără să te oprească miliţia, pleci de acolo cu paşaport în buzunar.

Mă uit la el gânditor şi sincer nu prea mă încântă planul acesta. Paşaport contrafăcut, falsificatori, ascuns de miliţie… dar ce sunt eu, vreun spion 007?

– Bine, dar tu? De ce nu mă duci chiar tu acolo?

– Ehh, eu o să-mi încerc norocul să ajung la familie în Yagodnoye. Uite aici Mikhail, ai trei sute de mii de ruble. O să-ţi ajungă să-l plăteşti pe Misha şi să-ţi iei un bilet de tren spre ţara ta. Nu lua avionul pentru că nu cred că vei reuşi să treci de vameşi cu acel paşaport. Operele lui Misha nu sunt chiar printre cele mai bune din Rusia şi-mi zâmbi complice.

Privesc la pachetele de bani ce şi le scoate de la brâu şi nu ştiu ce să cred. De unde naibii are Popov atâţia bani la el? Dar Popov îmi răspunde înainte să apuc să-l întreb ceva:

– Ai să fii uimit Mikhail, când ai vedea cum îşi ascund unii averile. Prin poduri şi cămări, printre cârnaţi şi slănină, sau prin sacii de ceapă şi cartofi. Ţăranii ruşi aşa sunt obişnuiţi, nu-şi duc banii în bănci în care nu au încredere.

Căpitanul de submarin a lovit din nou! O dată cu hrana noastră se pare că a subtilizat şi o mică avere de prin casele ruşilor. Cine ştie câţi bani are la el, dacă şi-a permis să-mi dea mie trei sute de mii de ruble, ce în acest moment îmi par grozav de mulţi. Acum îl înţeleg de ce vrea neapărat să ajungă la familia lui.

– Bine Grisha Popov, îţi mulţumesc! Vom pleca dimineaţă când petrecerea ăstora se va termina.

Popov încuviinţează din cap. Amândoi îi privim pe Nikolai Teodorovici, pe moş Feodor Gherasim şi pe malacul de Pyotr Gregoriev, cei trei cu care am evadat din trenul ce ne ducea spre gulagul din Oymyakon. Stau în jurul focului de tabără şi vorbesc aprins cu ceilalţi Visători, să tot fie vreo cincizeci cu toţii. O să-mi fie dor de ei, dar parcă mai dor îmi e de nevastă şi de casă.

– Să mergem lângă ei Grisha Popov, îl îndemn eu. Hai să ne simţim bine şi să ne luăm la revedere în felul lor, cu o petrecere pe cinste. Oricum de mâine nu ne vor mai simţi lipsa.

Luăm câte o sticlă în mână şi ne aşezăm lângă cei trei. Când ne văd ne îmbrăţişează bucuroşi, exact ca pe nişte vechi prieteni reîntâlniţi după ani de zile. Ochii le lucesc într-un fel aparte, iar cuvintele le ies din gură dar nu par spuse pe moment, ci sunt aşa… parcă studiate. Sunt din ce în ce mai mult sub influenţa Tungstenului şi detaşaţi de lumea înconjurătoare: “Un fel de roboţi fericiţi!” cum a spus cândva moş Feodor!

Spre dimineaţă când toată lumea s-a culcat am părăsit acea tabără din pădure. Popov a luat-o spre est spre strâmtoarea Bering să încerce să ajungă în oraşul lui natal, Yagodnoye din regiunea Magadan. Harta a rămas la el, după ce l-am asigurat că ştiu drumul ca să cobor în sud spre Krasnoyarsk, iar el pe un petec de hârtie mi-a scris grijuliu adresa lui Misha, sfătuindu-mă să o învăţ pe de rost în caz că o voi pierde. Ne-am urat drum bun şi apoi am apucat-o fiecare pe poteci diferite.

***

Niciodată nu am stat prea bine la orientarea prin păduri şi asta pentru că nu m-am perindat prea mult prin ele. Ce oare am avut în cap să mă aventurez într-o călătorie singur, prin pădurea asta blestemată şi fermecată totodată? Cu siguranţă că aceşti copaci ce îi privesc acum, nu ar fi trebuit să fie în acest loc… Merg de cinci zile şi până acum trebuia să ajung sau măcar să văd că mă apropii de oraşul Miryuga, dar eu în schimb găsesc un pâlc de copaci carbonizaţi pe-o parte, uscaţi şi cu vârfurile sfârtecate şi trupurile încolăcite în fel şi chip. Sunt din nou în locul prăbuşirii meteoritului, în Tunguska de Nord? Dar eu am mers tot timpul spre sud cu soarele în spate, răsărind din stânga mea şi apunând în dreapta. Nu, nu e bine, ceva e în neregulă! Sunt şanse mari să mă fi rătăcit.

Solul a devenit din ce în ce mai mlăştinos iar turba de sub mine se mişcă şi se clătină ca şi cum aş merge pe o saltea cu apă. Dacă stau prea mult într-un loc apa mi se adună sub bocanc, mustind. Dar totuşi sunt pe o potecă şi tocmai asta mă îndeamnă să continui, trebuie să văd unde duce această potecă.

Un cerb mugeşte undeva, destul de aproape în faţă, dar încă nu îl văd. Copacii dimprejur sunt mai cu toţii morţi şi mai mult ca sigur aceasta e cauza terenului mlăştinos din jur. Arborii împietriţi şi carbonizaţi nu mai extrag din sol apa căzută din ploi sau din alte izvoare supraterane.

Ce bine mi-ar fi prins Cannon-ul meu, ce cadre aş fi tras aici în pădurea moartă ce mă înconjoară. E chiar înfricoşătoare!

Nu sunt un tip fricos dar nu pot să nu mă sperii atunci când sesisez ceva mişcare prin frunziş, undeva în dreapta mea. Grăbesc pasul, pentru ca într-un final să o iau la goană. Mugetul cerbului se aude din ce în ce mai clar şi pare că alerg drept spre el, iar atunci când l-am zărit am înţeles de ce mugea. La câţiva metri de poteca ce se termină brusc într-o mlaştină, cerbul era prins până la burtă în turba ce se scufundase sub greutatea lui, iar picioarele îi erau dispărute cu totul în mlaştina neagră. Tot ce-şi mai putea mişca era capul cu coarne imense ce încerca să şi le înfigă în noroiul negru pentru a se trage în afară, lucru inutil de altfel.

Cu ochii la scena morţii din faţa mea am şi uitat de ce fugeam şi de zgomotele care m-au speriat, iar când cele cinci ciute şi-au făcut apariţia în spatele meu am tresărit şi am sărit într-o parte făcând câţiva paşi în lateralul potecii. Atrase de mugetele cerbului, probabil protectorul turmei lor, ciutele goneau spre el când au dat cu ochii de mine. M-au privit pentru câteva secunde, apoi şi-au privit şi cerbul şi au înţeles că nu are nicio şansă. Instinctul de supravieţuire le-a îndemnat să nu se apropie prea mult de mlaştina cerbului, aflat la nici zece metri de mine.

Deodată cu un zgomot de cearceaf rupt, turba de sub mine începe să cedeze şi se rupe de poteca ce o părăsisem acum câteva secunde. Iarba pârâie violent, iar solul pe care stau îşi pierde legătura cu poteca oarecum solidă pe care fugisem. Firavele rădăcini ale ierbii ce susţineau turba moale, se frâng  sub greutatea mea iar pământul pe care stau se transforma la propriu într-un plaure ce imediat începe să se scufunde în noroi. Apa neagră a dat năvală peste bocancii mei ajungându-mi până peste pulpe, iar dacă încerc să ridic un picior plaurele are tendinţa de a se răsturna sub greutatea celuilalt picior. Mă arunc speriat pe burtă în apă neagră, sulfuroasa, iar plaurele îşi încetineşte scufundarea, dar totuşi ea continuă.

Orice încercare de a mă mişca îl duce puţin câte puţin spre fundul mlaştinii de turbă, iar apa întunecoasă mă înconjoară din toate părţile. După câteva ore scufundarea pare că s-a oprit, iar eu sunt acum ridicat în picioare pe bucata de sol, ce o simt deja cum se dezintegrează sub acţiunea apei şi a apăsării bocancilor mei. Apă îmi e până la brâu şi sunt prins în acesta capcană a mlaştinii. Sunt captiv împreună cu cerbul ce nu mai mugeşte, obosit de sforţări şi dezamăgit că ciutele l-au părăsit. Îmi e absolut imposibil să încerc a înota în clisa dimprejur.

Cum Dumnezeului am ajuns în situaţia de faţă? Dacă tot am evadat şi nu am mai ajuns în gulagul din Oymyakon, măcar trebuia să rămân în pădurea de Tungsten şi nu să-mi găsesc sfârşitul într-o mlaştină siberiană…

Spre seară distanţa până la potecă se mărise undeva cam la cinci metri, iar orice încercare de scăpare mi-a fost zadarnică, căci dacă părăsesc mica bucăţică de pământ de sub mine un hău de noroi se cască alături. Îl simt când mişc picioarele în laterale iar acolo nu e nimic. Pot fi metri întregi de apă amestecată cu turbă clisoasă sub mine. Cred că m-am oprit pe rădăcina vreunui copac, în drumul meu către fundul mlaştinii. Mâinile îmi sunt în continuare deasupra apei şi m-am mânjit cu noroi pe faţă să mă apăr de insectele şi ţânţarii ce dau năvală peste chipul meu. Am scos rucsacul cu alimente din spinare şi după ce am băut apa din cele două sticle ce le luasem din tabără, le-am lăsat înăuntru goale, iar asta face rucsacul să plutească la suprafaţa mâlului. Îmi pot pune pe el capul să încerc să mă odihnesc aşteptându-mi sfârşitul, împreună cu cerbul captiv ca şi mine în mlaştina morţii.

Noaptea s-a lăsat rapid şi o linişte nefirească a cuprins mlaştina din Tunguska. Păsările s-au oprit din ciripit iar ţânţarii s-au ridicat de pe suprafaţa apei, undeva la câţiva metri de apă, speriaţi de multe luminiţe sporadice ce şi-au făcut apariţia din loc în loc pe suprafaţa mlaştinei.

Refuz să cred că sunt datorate Tungstenului, ci le atribui unor insecte fosforescente din familia licuricilor, deşi nu am reuşit să prind vreuna. Luminiţe verzi, galbene sau roşiatice apar din loc în loc îndreptându-se spre cer apoi o iau razant cu mlaştina pentru ca apoi să dispară brusc, înghiţite în noapte. Asta fără să pun la socoteală strălucirile flăcărilor de gaz metan aprinse în diverse ochiuri de apă. Nu e ceva neobişnuit, ştiu din şcoală că plantele putrezite degajă metan care uneori se aprinde spontan, poate chiar din cauza unui licurici, cine ştie.

Atunci când îmi voi da şi ultima suflare, aici în mlaştina de turbă, corpul îmi va fi mumificat de apa neagră de turbă, bogată în acizi rezultaţi din descompunerea materiilor vegetale ce încetinesc creşterea bacteriilor. Încă ceva ce m-am căznit să-mi aduc aminte din şcoală, în încercarea de a afla ceva ce mi-ar putea folosi, ca să scap din strânsoarea apei mâloase. Dar ştiu că nu am prea multe şanse.

Începe să plouă încetişor…

Licuricii îşi continuă nestingheriţi spectacolul de luminiţe oferit aici în mlaştina ucigaşă, dar acum sunt mult mai aproape de suprafaţa apei. Dintr-un motiv necunoscut mie, cerbul începe deodată să se agite. Fornăie speriat şi îl simt prin apă cum dă din picioare încercând să se mişte. Valuri mici de mâl mă ajung, apoi începe brusc să scoată mugete înfiorătoare, mişcându-şi speriat coarnele imense, printre care licuricii fosforescenţi îşi fac loc în zborul lor pe deasupra mlaştinii. Nu-mi dau seama ce a simţit, eu nu văd mai nimic în abisul negru dimprejur.

În câteva minute umbre încep să mişune pe potecă şi se aud paşi urmaţi de mârâituri furioase. O haită de lupi atrasă de corpurile noastre incapabile de mişcare, încearcă să ajungă spre noi. Ochii le lucesc roşiatici în luminile micilor focuri din mlaştină. Îi văd cum sar unii peste alţii, înghesuindu-se şi schelălăind atunci când pun piciorul în apa mâloasă din afara potecii, din care se retrag urlând a neputinţă. Strădania lor de a ne ajunge a durat câteva ore, apoi au renunţat. Dacă ar fi reuşit să mă ajungă mi-aş fi încercat norocul spre mijlocul mlaştinii, spre alt plaure plutitor. În niciun caz nu aş fi stat să fiu devorat de viu de lupi, mai bine înecat în apa neagră.

Am raţionalizat cumpătat cele câteva provizii ce le-am avut în rucsac, iar de sete sorb cu silă din apa neagră, noroioasă, ce la nevoie e bună de băut. Dacă ridic rucsacul de pe suprafaţa mlaştinei, în acea mică adâncitură rămasă în nămol apa de turbă se adună imediat şi preţ de câteva clipe pot bea un fel de apă tulbure, scârboasă, apoi mâlul începe să se adune în mica groapa, nivelând-o.

De o zi cerbul nu a mai mişcat, deşi îl văd cum încă scoate aburi pe nările ce se chinuie să şi le ţină deasupra apei. Acum doar crupele spinării şi capul îndreptat spre cer i-au mai rămas la suprafaţă. Şi corpul meu s-a mai scufundat în noroi, până la nivelul umerilor.

În cele şase zile de când sunt prins în mlaştină, nu am putut să nu remarc cu groază că mai sunt şi alte animale pe lângă mine, de-a lungul şi la capătul potecii. Coarnele sau capetele li se văd răsărindu-Ie din iarbă, nimic care să trădeze că de fapt sunt prinşi într-o apă mocirloasă dedesubt. În jurul meu şi al cerbului încă e noroi negru, gros, dar probabil atunci când nu vom mai sulfa şi ne vom găsi sfârşitul rămânând nemişcaţi, ierburile şi plaurii se vor unii între ele formând din nou un teren ce pare solid, dar în realitate fiind doar o capcană pentru orice vieţuitoare.

În fiecare noapte plouă mărunt. Ploile îmi umezesc părul şi mă înviorează, dar apa ploii înmoaie şi mai mult noroiul mlaştinii. Nu întrevăd nicio speranţă.

***

– Hei, eşti viu? Hei!

Am deschis ochii speriat. E ziua… Capul îmi e lăsat pe rucsacul plutitor, ce mi-a permis să fur în fiecare noapte câteva ore de somn.

Un înger cu faţa murdară de noroi, e aplecat asupra mea şi-mi zgâlţâie capul. Chipul de fată de pe care atârnă spre mine laţe de păr blond, pluteşte într-un mod bizar deasupra mea şi pe deasupra mlaştinii.

Mâini pline de sânge închegat îmi deschid buzele şi-mi toarnă pe gât un lichid arzător: votcă. Las capul mai pe spate ca să pot înghiţi mai uşor alcoolul ce începe să-mi trezească neuronii şi-mi pune sângele îngheţat în mişcare.

Mi-am ridicat capul de pe rucsac am privit-o mai atent. Cu siguranţă e un înger… Murdar, dar e totuşi un înger, pentru că pluteşte la propriu pe suprafaţa  mlaştinii. Privesc îngrozit spre cerbul de lângă mine. Are întreaga spinare tăiată şi carnea îi e decupată până la os. Capul cerbului e crăpat de o lovitură în mijlocul frunţii şi toată carnea i-a dispărut de pe oasele crupelor.

– Te poţi mişca? Ridică braţele, mă sfătuieşte îngerul plutitor. Îmi extrage mâinile din apa mâloasă şi mi le aşează pe pontonul plutitor de sub ea, iar ea se trage mai în spate jumătate de metru. Abia atunci realizez că a ajuns la mine pe o punte plutitoare prinsă cu sfori de un copac de pe potecă. Începe să tragă de mine şi reuşeşte să mă salte câţiva centimetri, iar asta mă trezeşte la realitate. Nu, nu e vreun înger căzut în mlaştină, ci e chiar salvarea mea. Am o bază solidă de care mă pot agăţa, ca să pot scăpa din mlaştină. Puţin câte puţin, ies cu sforţări din mâlul de turbă, până sunt cu totul pe acel ponton plutitor. Merg în urma fetei de-a buşilea până ajung pe poteca unde mă prăvăl în lături. Sunt salvat!

Fata trage de pontonul cel lung şi-l aşează pe potecă. Sub el sunt mici butoaie flotabile, iar din loc în loc e prins cu sârme, în mai multe segmente. Desface sârmele de legătură dintre segmente şi fiecare bucată de ponton o trage cu greutate într-un tufiş frunzos. Atunci când am încercat să mă ridic să o ajut mi-a făcut semn să stau nemişcat, arătând spre sticla de votcă de lângă mine. Mai iau câteva gâturi zdravene şi sângele îmi circula iar prin picioarele şi trupul ce au stat în apă poate zece zile, nici eu nu mai ştiu.

Fata a terminat de dezmembrat pontonul şi l-a ascuns cu grijă în tufe. Carnea cerbului e pe potecă, aşezată în hălci lungi pe bucăţi mari de plastic. Le taie în felii mai mici şi le îndeasă în rucsacul ei. Pune şi în rucsacul meu o bucată de carne, după care mă ajută să mă ridic de jos şi-mi face semn să o urmez.

– Stai… Cine eşti?

– Nataşa! şi-mi întoarce spatele şi dă să plece.

– Mikhail! şoptesc în urma ei.

Îmi pun rucsacul în spinare apoi apuc sticla de votcă şi încep a păşi după ea, încă nesigur de picioarele mele amorţite. Lângă sticla de băutură îmi fusese lăsată într-un ştergar, o bucată zdravănă de plăcintă cu carne. Merg în urma ei şi molfăi cu poftă din plăcintă. E cel mai gustos lucru ce l-am mâncat vreodată, gândesc fericit şi-i mulţumesc Domnului că am scăpat din mlaştină. Pe spatele fetei cocârjat de greutatea rucsacului, atârnă un automat Kalaşnikov.

Nataşa vine regulat la capătul potecii unde animalele hăituite de lupi fug în neştire şi apoi îşi găsesc sfârşitul între plaurii plutitori. Când prada se afundă aproape de poteca, atunci lupii au parte de hrană, când nu, ea rămâne departe de gurile lor flămânde, devenind hrană pentru Nataşa. Îşi întinde pontonul plutitor spre cerbul său căprioara captivă şi după ce o împuşcă sau îi crapă capul cu toporul, taie bucăţi de carne din ea. Kalaşnikovul o apără de atacul lupilor, dar în general aceştia se ţin departe de acea zonă pe timp de zi. Doar noaptea dau târcoale.

Am aflat toate acestea după ce am ajuns la cabana ei aflată la două ore de mers, undeva pe un drum muntos. M-a împins într-un izvor de lângă casă, ca să mă spăl şi mi-a dat haine uscate, bărbăteşti să mă îmbrac.  Pe o masă din curte mă aştepta o tocană fierbinte de carne, lângă o pâine rotundă şi încă o sticlă de votcă. A răspuns greu şi monosilabic întrebărilor mele iar când am terminat masa mi-a spus că mi-a făcut patul în hambar. S-a îndreptat spre cabană trăgând uşa după ea, apoi am auzit cum se zăvoreşte pe dinăuntru.

Hambarul e de fapt o cameră lipită de cabană, plină cu găini ce stau pe cuibare şi cotcodăcesc speriate de prezenţa mea.

Soba din cabană e jumătate aflată în hambarul meu iar înăuntru e cald, sunt uscat, sătul, iar patul îmi e plin de plăpumi călduroase. Cad lat în el… Afară o ploicică uşoară bate uşor în acoperişul hambarului, uşurându-mi somnul. M-am obişnuit deja cu ploile liniştite, nocturne ale Tunguskăi.

Când m-am trezit după multe ore de somn, era deja ziuă de multă vreme.  Găinile ieşiseră din hambar pe undeva printr-un luminator din acoperiş, uşa bine închisă de mine cu zăvorul împiedicându-le să iasă în curte. Fâlfâitul lor de aripi din bârnă în bârnă până în pod şi apoi pe acoperiş mă treziseră.

– Bună dimineaţa, Nataşa!

Salvatoarea mea e acum îmbrăcată simplu, ţărăneşte, cu faţa şi mâinile curate. Acolo în pădure era îmbrăcată bărbăteşte ca un pădurar vânător, plină peste tot de sânge închegat de cerb.

– Masa, Mikhail! şi-mi arătă sub aplecata din curte masa plină cu mâncare. Se aşează lângă mine după ce îmi toarnă un ceai fierbinte cu gust înviorător de ierburi. Alături pune o altă sticlă de votcă şi mă îndeamnă să mănânc alături de ea. Plăcinte, afumături de vânat, ouă fierte şi carne prăjită, rece, alături de felii mari de pâine rotundă.

Timp de câteva săptămâni am încercat să mă fac util prin gospodăria Nataşei, reparând diverse chestii, culegând şi tăind lemne. Doar la mlaştină nu am însoţit-o atunci când merge după alte victime rămase captive în turba mâloasa ascunsă sub iarba de lângă potecă. Un sentiment de frică şi nelinişte mă cuprinde numai când mă gândesc la zilele şi nopţile când am fost prins în mlaştina unde eram sigur că mi-am găsit sfârşitul. Nataşa înţelege şi pleacă singură însoţită doar de Kalaşnikovul ei, puşcă a cărei provenienţă încă nu mi-o pot explica.

Nataşa nu-mi vorbeşte prea mult. În continuare îi smulg cu greu vorbele din gură, iar la întrebările mele răspunde fără prepoziţii de legătură între cuvinte, de-mi pare uneori că nu le ştie sau le-a uitat.

Aranjamentul acesta al nostru din mijlocul pădurii, e ideal pentru mine, trebuie să rămân să mă refac dacă vreau să-mi continui drumul.  Asta îmi tot repetă Nataşa, ce mă opreşte mereu să plec ori de câte ori îi spun că aş dori să ajung în Krasnoyarsk.

Încercarea mea de a o plăti pentru alimente şi ca o recompensă pentru că m-a salvat, a rămas fără rezultat. Banii din rucsac ce i-am uscat şi spălat cu atenţie nu au impresionat-o şi nu a vrut să accepte câteva hârtii de cinci mii de ruble:

– Nataşa, aş dori să te recompensez pentru că m-ai scos din mlaştina morţii şi pentru produsele ce le consum atât cât voi sta aici.

Nataşa a întors uimită pe toate feţele bancnotele de ruble, apoi mi le-a înapoiat gest urmat de un:

– Niet!

Da, cu siguranţă comportamentul Nataşei uneori e greu de înţeles!

Am descoperit în apropiere de cabană un lac în care se varsă câteva râuleţe şi acolo îmi petrec orele libere în care nu am ce face. Pescuiesc aşa de mulţi păstrăvi încât opresc doar câţiva necesari hranei zilnice, restul îi eliberez apei, reuşind în aceste fel să mai schimb dieta bazată mai mult pe vânatul din mlaştină, unde Nataşa se încăpăţânează să meargă singură după carne.

Într-una din zilele când a pornit cu automatul pe umăr spre mlaştină, am plecat şi eu la pescuit, dar atunci când Nataşa s-a îndepărtat m-am întors la cabană. Sunt hotărât să aflu ce ascunde în spatele uşii ce o încuie cu înverşunare după ea, în fiecare noapte.

Dar ziua când pleacă după carne sau prin pădure, nu o încuie niciodată. Înăuntru camera Nataşei, nu găsesc că arată cumva diferit. Nu ştiu ce speram să găsesc.

Pe noptieră, pe pereţi îmi atrag atenţia doar pozele… Multe poze. Le privesc atent. Pe naiba! E incredibil… e imposibil… să fie adevărat aşa ceva?

După prânz Nataşa s-a întors, dar eu încă nu i-am spus nimic despre ce găsisem în camera ei. Spre seară Nataşa şi-a terminat treburile prin curte şi se îndreaptă spre cabană. O urmez şi atunci când intră în cameră şi încearcă din nou să se zăvorească înăuntru, mă proptesc în pragul uşii:

– Nataşa, trebuie să vorbim…

– Mâine!

– Nu Nataşa, nu mâine! Împing uşa, trec pe lângă ea şi mă opresc lângă pozele de pe noptieră.

Afară ploicica obişnuită de seară, începuse să răpăie cu blândeţe în ţigla de pe acoperiş:

– Cine e în poze, Nataşa? Cine e bărbatul ce îţi e alături?

Rusoaica închide uşa, o zăvoreşte şi se apropie. Mângâie cu degetele poza în care stă alături de un soldat îmbrăcat în uniformă rusă.

– Soţul, Anton… Plecat… război, cu nemţii!

Soţul.. exact cum bănuiam şi eu, dar de ce e îmbrăcat în uniforma Armatei Roşii din anii ‘40?

– Iar alături de el, cine e?

Priveşte pierdută fotografia alb negru, ştearsă şi crăpată de vreme, în care o tânără blondă stă alături de Anton, undeva într-o gară plină de soldaţi. Cu poza în mână se îndreaptă spre o mică oglindă de pe perete şi priveşte când la poză când în oglindă, încercând să-şi amintească acel moment. Asemănarea e evidentă şi tocmai de aceea cer lămuriri.

– Eu, Nataşa! şi pune poza înapoi pe noptieră.

– Cum e posibil Nataşa? De ce eşti într-o poză făcută acum 80 de ani la braţul unui soldat din al doilea război mondial? De la el ai Kalaşnikovul?

Dar ea doar da din cap răspunzând monosilabic, conform obiceiului, după care se închide în ea, tăcută. Plec şi eu spre culcare, bulversat de cele aflate. În spate aud cum uşa e din nou zăvorâtă.

Dar somnul nu se prinde de mine prea uşor…  Anton e soţul Nataşei şi e plecat la război, iar ea avea măcar 20 de ani în poză. Îmi ies uşor 100 de ani pentru vârsta Nataşei. Corpul îi e tânăr, dar mintea îi e înceată că a unei bătrâne ce nu a schimbat nicio vorbă cu nimeni timp de decenii.

Ce secrete se mai ascund în această pădure? De ce plouă numai noaptea, iar toată ziua e soare? De ce apele abundă în peşti, iar hrana şi băutura nu ne lipsesc niciodată? Totul e prea idilic ca să fie adevărat.

Trebuie să plec din acest loc… Poate chiar de mâine!

Dis de dimineaţă sunt deja hotărât. Imediat cum am terminat de mâncat i-am spus:

– Eu plec Nataşa!

Încuviinţează dând din cap şi se apucă să-mi pregătească ceva de mâncare şi schimburi de haine, calmă şi netulburată.

Scoate de prin cufere haine de ale lui Anton şi mi le împătureşte atentă şi le îndeasă într-un sac. Pune şi ceva plăcinte, pâini şi carne afumată şi două sticle de votcă.

– Iarna, Mikhail, îmi spune Nataşa când mă uit mirat la paltonul gros ce mi-l pune pe umeri. Îmi încheie nasturii cu atenţie şi apoi se depărtează. Mă priveşte plângând încetişor, atunci când îmi îndes pe cap usanca, o căciulă militară cu urechi.

Îmi bag mâinile în buzunarele călduroase şi scot de acolo un Luger german, semiautomat.

– Pentru ce îmi trebuie pistol, Nataşa?

– Nemţii, Mikhail. Nemţii!

O îmbrăţişez şi pornesc spre Krasnoyarsk. Las în urmă pe bătrâna Nataşa, care numai Dumnezeu ştie cum de a rămas să arate ca la 20 de ani. Îşi aşteaptă bărbatul pe Anton şi e convinsă că nemţii umblă încă pe pământul rusesc.

***

După două săptămâni de la despărţirea de Nataşa am intrat pe înserate în Krasnoyarsk, amestecându-mă printre muncitorii ieşiţi din fabrici. Haină ca e mea veche, militară, e îmbrăcată de destui ruşi ce ies amărâţi de la muncă. Doar că paltoanele lor sunt uzate şi roase de timpul îndelungat al purtărilor.

Indicaţiile Nataşei au fost corecte şi am găsit drumul ce m-a îndreptat spre sudul Siberiei. După încă jumătate de oră sunt în cartierul Sukhaya Balka, pe Uliţa Tsvetushchaya şi bat la uşa unei case. Am trecut de poarta ce dădea în stradă, după ce am ridicat mâna peste ea şi am tras de zăvor, dar numai când am fost sigur că nu e niciun câine înăuntrul curţii.

Uşa se întredeschide doar atât cât să iasă câţiva vălătuci de fum din ţigara ţinută între dinţi de un tip brunet, bărbos.

– Ce vrei? îmi aruncă prin crăpătura mică a uşii, asigurată cu lanţ pe dinăuntru.

– M-a trimis Popov, Grisha Popov. Am nevoie de ajutorul tău.

Lanţul se desface şi uşa se deschide ceva mai mult. Rusul bărbos, masiv şi cu un fes gri cu ciucure pe cap, mă studiază din prag. Un picior îi e proptit pe dinăuntrul uşii, ca să se asigure că nu i-o forţez. Alura lui de malac e distrusă de ciucurele fesului ce-i stă în vârful capului, întocmai ca un pampon pentru fetiţe.

– Nu cunosc niciun Popov! îmi spune fără a-şi deschide nici măcar un milimetru dinţii ce strâng straşnic portţigaretul din lemn îngălbenit, în care e înfiptă o ţigară fără filtru. Uşa mi se trânteşte în nas, iar lanţul e agăţat la loc de uşă.

Sunt descumpănit! La asta nu mă aşteptam… Sunt  într-un oraş, iar în curând se va înnopta. Miliţieni probabil vor începe să iasă în patrulare, iar eu nu am acte. O iau înapoi spre poartă cu paşi şovăielnici când aud din spatele meu:

– Grisha Popov, ziceai? Doctorul?

Misha deschisese larg uşa şi mă privea bănuitor aşteptând răspunsul meu. Ţigara îi fumega în continuare între dinţi… Cu siguranţă că întrebarea lui era doar o capcană!

– Da’ de unde Misha Leonid, da’ de unde! Grisha Popov e căpitan de submarin, cum mă vezi şi cum te văd!

Bărbosul Misha izbucneşte în râs printre dinţii închişi, sfârşind apoi într-o tuse violenta. Îşi scoase ţigaretul dintre dinţi şi se aplecă de şale scuipând o flegmă groasă într-un ghiveci:

– Tot cu chipiul ăla pe cap umbla?

– Îhî, tot cu el! S-a cam decolorat el, dar încă îi dă prestanţă.

– Prestanţă pă dracu! Haide odată în casă, omule, nu-mi mai sta în curte.

Sunt băgat în casă, iar uşa e zăvorâta la loc după ce Misha Leonid a privit atent în urma mea, căutând ceva persoane ce m-ar fi putut urmări. Primesc imediat un pahar de votcă chiar acolo lângă uşă şi-l dau bucuros peste cap. În spatele lui e un birou pe care sunt aşezate de-a valma cartoane, cerneluri şi pixuri, printre imprimante, monitoare de calculator şi tastaturi.

Draperii groase îi acoperă geamurile şi un fum dens de mahoarcă rusească pluteşte undeva la înălţimea capetelor noastre.

În câteva minute i-am spus ce doresc de la el, un paşaport românesc care să mă ajute să ies din Rusia. Dă din cap gânditor şi începe să scormone prin mormanele de cartoane de pe birou, de unde alege o bucată de mucava. O priveşte încântat:

– Asta e numai bună! Acum să ne înţelegem la bani.

Îi scot toţi banii pe care îi am:

– Ăştia sunt toţi, Misha Leonid! O să am nevoie să-mi iau şi un bilet de tren către ţară.

Ia din ei undeva la mai mult de trei sferturi apoi după câteva secunde de gândire, îmi mai returnează câteva zeci de mii de ruble.

– Orice prieten de-al lui Popov, e şi prietenul meu, aşa că iti fac o reducere. Oricum ai aici suficient de-un bilet de tren şi alte cheltuieli suplimentare. Acum dă-ţi căciula jos din cap şi treci pe scaun, pentru poză.

Dintr-un sertar al biroului scoate un Leica vechi, cu caracasa din lemn maroniu.

– Încă face poze de calitate, când îşi dă seama cât sunt de uimit la vederea relicvei, ce socot că ar avea cel puţin 50 ani vechime. Ce oare s-o fi ales de Cannon-ul meu, numai Dumnezeu ştie…

Cât a fost în camera obscură mi-a pus pe masă sticla de votcă, alături de câteva piroşti cu carne scoase din frigider. Când iese de acolo îmi arată poza, iar eu dau mulţumit din cap. Sunt nebărbierit de luni de zile.

Caută prin calculator prin felurite formate de paşapoarte de diferite naţionalităţi şi înainte să  printeaze câteva foi la imprimantă mă întreabă:

– Zi-mi un nume.

– Ce?

– Un nume omule, am nevoie de un nume. Dar nu cel adevărat, ce nici nu vreau să ţi-l ştiu vreodată.

Auzi la el, vrea să-i dau un nume! Oare ce nume să-mi aleg? Am şansa să mă botez din nou cu orice nume doresc. Evident că ar fi bine să mă amestec în mulţime, nu aş vrea să sar în ochii vameşilor cu vreun Napoleon Bonapart scris în paşaport.

– Popescu! Aaa… Popescu Sergiu!

E suficient de comun şi la nevoie mă pot recomanda ruseşte: Serghei… Îl scriu pe o foaie iar Misha apasa atent literele pe tastatură. Imprimanta începe să cârâie şi foile ies una după alta la imprimantă.

Bucată groasă de mucava e băgată într-o menghină prinsă de birou şi Misha o presează până se subţiază îndeajuns, după care o vopseşte în maron.

Misha bagă o găluşcă cu carne în gură:

– Acum aşteptăm să se usuce. Ce face Grisha Popov, e bine?

Nu doresc să intru în toate detaliile evadării şi cu atât mai puţin nu vreau să amintesc despre Pădurea de Tungsten.

– Popov e bine. Doar că îi lipseşte căpitănia submarinului.

Misha iar râde în hohote la remarca mea. Îşi bagă o ţigară în portţigaret apoi şi-o înfige între dinţi:

– Al naibii Popov, tot cu căpitănia lui de submarin o ţine! Îi fac un semn că nu fumez atunci când îmi oferă o ţigară şi pentru că vede că nu marşez la remarca lui despre Popov, Misha continuă:

– E doar un amărât de mecanic de submarine, ce muncea în camera motoarelor şi atât. Îl ştiu de zeci de ani pe Popov, de când şutea piese din submarinele aduse la reparaţii într-un port aflat la Marea Ohotsk, pe insula Sahalin, piese ce le vindea apoi la fier vechi…

– Ahh, şi l-au prins, nu?

-Aiurea, nu l-a prins nimeni ani de zile! Deşuruba piese şi fierătănii ruginite cărora nu le simţea nimeni lipsa. Iar asta a ţinut până când s-a lăcomit la o piesă de vreo 10 kile ce voia cu tot dinadinsul să o ia de pe un submarin şi a scăpat o şurubelniţă între roţile unui angrenaj reductor. Când au pornit motorul după câteva zile, şurubelniţa s-a blocat într-o piuliţă ce s-a deşurubat şi roţile angrenajului au zburat cât colo stricând un motor al naibii de scump. La anchetă ce a urmat incidentului s-a descoperit o şurubelniţă înfiptă lângă piuliţa, şurubelniţă pe coada căreia îşi scrijelise ca prostul iniţialele: G P. Aşa l-au dat afară din marina militară pe Popov, pentru neglijenţă în serviciu.

Acum îmi explic ideea lui Popov de a desface ivărul vagonului de marfă. Bem votcă, pahar după pahar, dar nu pot ţine pasul cu Misha… Simt cum mă cuprinde oboseala. Tare aş vrea să dorm… Misha însă rămâne treaz şi continuă să migălească la noul meu paşaport.

Dimineaţa Misha mă clătină de umeri cu asprime.

– Scularea omule, scularea! E timpul să pleci. Te duc eu cu maşina la gară…

Adormisem pe fotoliul comod unde băusem votcă până undeva după miezul nopţii.

Îmi întinde o cană de cafea şi două piroşti cu carne. Le înfulec rapid şi-mi dau cafeaua pe gât, apoi îl urmez spre garaj. Deschide uşile garajului unde se afla o Volgă neagră, cu vopseaua impecabil de lucioasă. O priveşte cu mândrie şi şterge atent cu o piele de căprioară o mică pată inexistentă de pe capota motorului:

– E o frumuseţe, nu-i aşa?

Dau din cap aprobator. Seamănă cu maşinile KGB-istilor de prin filmele vechi, ruseşti.

Mă strecor pe locul pasagerului cu grijă să nu-i lovesc uşa de perete şi după ce Misha scoate maşina în stradă, se dă jos şi închide porţile curţii în urma noastră.

– În jumătate de oră suntem la gară. Îţi cumpăr eu bilet de tren, la cuşeta până la Kiev, în Ucraina. De acolo o să schimbi trenul să traversezi Ucraina şi Republica Moldova. Te descurci tu mai departe.

Îmi pare un plan bun. Sper numai să fie în regulă paşaportul contrafăcut. După spusele lui Misha până la Kiev aş face cam 4 zile, apoi nu mai ştie cât mai durează drumul. Socot că în maxim zece zile aş fi în Bucureşti, unde sunt hotărât să cer ajutorul guvernului, ca să fiu absolvit de pedeapsa dată de tribunalul rusesc. Nu pot trăi ca un fugar în propria mea ţară…

După nici cinci minute de condus îl aud pe Misha:

– La dracu! Avem o coadă!

Misha începe panicat să schimbe traseul cotind pe străduţe laterale, sperând că totul e doar vreo închipuire. Întorc şi eu capul şi mă uit speriat prin lunetă. Un Moskvitch verde se ţine după noi, ori de câte ori Misha schimbă direcţia de mers. Suntem urmăriţi vreme de zece minute şi oricât s-a străduit Misha, nu reuşeşte să scape de urmăritor. Pe o stradă mai largă ne oprim la un semafor, iar Moskvitch-ul ne ajunge din urmă şi se opreşte lângă noi. Geamul fumuriu al şoferului se lăsă în jos, la nici un metru de geamul meu.

Scot un ţipăt de uimire şi Misha demarează în trombă când semaforul se face verde.

– Ce-i cu tine omule, ce-ai văzut?

Nu apuc să-i răspund. Moskvitch-ul verde ajunge în dreptul nostru, iar fata aflată la volan trage brusc stânga de volan, acroşându-ne aripa dreaptă. Şocul izbiturii ne scoate de pe şosea, azvârlindu-ne într-un stâlp de iluminat ce se frânge peste capota noastră. Stâlpul e de lemn şi mai rămâne agăţat de cablurile de telefonie şi de curent, ce pocnesc cu scântei şi scurticuite, unul după altul. Stâlpul atinge acum tavanul Volgăi, ce rezista la presiune şi nu suntem striviţi. Maşina verde se opreşte la câţiva metri de noi cu motorul pornit, iar Tania îşi scoate capul pe fereastră şi se uită spre noi, probabil să se asigure că suntem blocaţi definitiv. Când sirenele maşinilor de miliţie se fac auzite în depărtare, s-a făcut nevăzută.

– Nenorocită întâmplare, spune Misha frecându-şi un cucui de pe frunte. Al dracului Moskvitch, ne-a făcut-o… Să ne păstrăm însă cumpătul şi poate scăpăm cu bine. E doar un accident în drumul spre gară, unde îmi conduceam un vechi prieten.

Al dracului Moskvitch, Misha? Mai bine a dracului Tania, gândesc eu…  Ce naibii e cu Tania aici în Krasnoyarsk? După ce că o bănuiam că mi-a plantat în aparatul foto pozele compromiţătoare pe aeroportul din Moscova, acum văd că e din nou scai după mine. De ce? E cumva din KGB, cum a spus moş Feodor? Şi dacă e aşa, de ce nu mă arestează chiar ea? De ce doar mă împinge în belele şi mă împiedică să plec din Rusia asta blestemată?

Maşinile miliţiei sunt deja lângă noi cu girofarurile pornite. E cel puţin ciudat de cât de repede au apărut, la nici trei minute după impact.

Suntem scoşi din maşină şi miliţienii încep să constate pagubele destul de mari aduse stâlpului şi Volgăi. Şi eu şi Misha răspundem că suntem în regulă la întrebarea dacă suntem răniţi. Nu suflăm însă nicio vorbă despre Moskvitch-ul verde şi nici martorii gură cască ieşiţi de prin case la auzul impactului, nu par să îl fi văzut.

Pentru continuarea anchetei suntem duşi la secţie să dăm câteva declaraţii.

Un miliţian rotofei se uită în paşaportul meu în timp ce Misha zâmbeşte superior, ştiind că actul falsificat de el va trece de testul unui simplu miliţian de circulaţie.

Totul îi pare în regulă şi nu prea.

– Tovarăşe Popescu Sergiu… Serghei, se corectează el, aş dori să vă iau amprentele. E doar o formalitate, să ne asigurăm că nu eraţi dumneavoastră la volan. Ştiţi, pentru compania de asigurări, se scuză încurcat miliţianul.

Nu sunt acuzat de nimic, dar totuşi trebuie să-l las să-mi ia amprentele. Pot oare refuza? Îl privesc încurcat pe Misha şi el dă din cap să accept. Îngrijorarea mi se citeşte pe faţă, iar asta îl face şi pe Misha să-şi piardă calmul:

– E în regulă tovarăşe miliţian, eu am condus Volga. Sunt sigur că se va dovedi foarte uşor, pentru că veţi afla doar amprentele mele pe volanul maşinii şi de altfel prin toată maşina.

Îmi amintesc când Misha înainte să-mi dea paşaportul i-a şters atent coperţile şi fiecare filă dinăuntru. În acel moment nu am înţeles de ce a făcut asta, dar acum dacă vreun miliţian mai curios mi-ar fi verificat de amprente paşaportul, nu ştiu cum am fi putut justifica multitudinea de amprente ale lui Misha în paşaportul meu.

Îmi înmoi rând pe rând degetele în tuşiera mov şi apoi miliţianul mi le apasă atent în pătratele corespunzătoare fiecarui deget, pe un tipizat de hârtie. Socot că ăsta îmi e sfârşitul: cu siguranţă că la o simplă verificare în baza de date, condamnarea mea pentru spionaj o să iasă la iveală.

Ni s-a adus cafea şi apă, cât timp miliţienii continuă să facă măsurători la locul accidentului. Ni se spune că Volga e destul de şifonată, dar se poate repara pe cheltuiala şoferului. A fost ridicată de compania de asigurări ce va plăti doar pentru daunele aduse stâlpului de electricitate. Totul e privit de miliţieni ca un simplu accident nefericit, accidente destul de frecvente în Rusia, celebră pentru prostiile ce le fac şoferii în trafic.

Stau lângă Misha şi ne abţinem să vorbim, ştiind că în secţiile de miliţie pot fi microfoane peste tot.

După prânz uşa camerei unde stăteam se dă cu zgomot în lături şi patru miliţieni, însoţiţi de miliţianul rotofei ce mi-a luat amprentele, năvălesc peste noi. Rotofeiul răcneşte:

– El e!

Unul din cei patru scoate o pereche de cătuşe, iar ceilalţi trei mă îmbrâncesc cu faţa la perete. În încăpere se aude numai scrâşnetul de metal al cătuşelor ce se închid peste încheieturile mele.

– Cetăţene Serghei Popescu, eşti arestat pentru uciderea Nataşei, din ţinutul Tunguska! Împuşcată în ceafă cu acest pistol Luger găsit sub scaunul pasagerului din autoturismul Volga aparţinând lui Misha Leonid.

Ei drăcie… La asta nu mă aşteptasem absolut deloc!

Lugerul băgat acum într-o pungă de plastic, e aşezat pe masă. Îl scosesem din rucsac şi-l ascunsesem sub scaun imediat după impact, când am văzut cum suntem înconjuraţi de maşinile poliţiei.

Misha mă priveşte cu reproş, dezaprobator:

– În ce m-ai băgat Serghei, în ce? Eşti un criminal?  Tovarăşi miliţieni, eu nu am nimic de a face cu crima, se tânguie Misha.

E luat şi el la rândul lui din camera de miliţianul rotofei, însă fără cătuşe la mâini.

***

Ore în şir am răspuns nesfârşitelor întrebări ale anchetatorilor ce se perindă în camera unde am fost dus, departe de Misha. Unii dintre miliţieni sunt violenţi atunci când îmi pun întrebările şi mă îmbrâncesc sau mai scapă câte o palmă pe obrajii mei, în încercarea de a mă intimida. Sunt evident nemulţumiţi de răspunsurile mele.

– Ce ai avut cu biata bătrână de ai omorât-o? Bătrâna Nataşa a fost descoperită de câţiva pădurari zăcând fără viaţă într-un izvor din apropierea cabanei ei, împuşcată în ceafă de la mică distanţă cu pistolul Luger pe care s-au descoperit amprentele tale.  De ce ai ucis-o?

Nataşa e moartă! Bătrâna Nataşa e moartă!

Nu sunt căutat pentru evadarea din trenul spre gulagul Oymyakon. Oare anchetatorii chiar nu ştiu despre asta?

– Nu am omorât-o pe Nataşa! Dar mai mult ca sigur şi ea era prada Tungstenului din Pădurea de Tungsten, la fel ca şi ceilalţi Visători.

Anchetatorii sunt miraţi de explicaţia mea şi-mi râd în nas:

– Cetăţene Serghei, doar nu vrei să credem aşa ceva. Tungstenul e doar o legendă rusească, tovarăşe, aşa ceva nu există!

– Nu, nu e adevărat! Tungstenul există, ţip la ei înnebunit! Există! E adânc ascuns în pădurea siberiană din Tunguska… E în copaci, în brazi, în apă… e peste tot!

Ştiu că nu mai am nimic de pierdut şi hotărăsc să le spun şi de Tania, fata din Moskvitch-ul verde şi iarăşi mă privesc cu neîncredere:

– Nimeni, dar absolut nimeni nu are cunoştinţă că o altă maşină v-a acroşat si v-a împins în acel stâlp. Şi mai ales şoferul Misha Leonid, susţine că singur a pierdut controlul volanului şi a ieşit de pe carosabil. Avem declaraţia lui semnată, iar dumneata cu siguranţă eşti nebun de legat!

Normal, aşa cum era de aşteptat Misha îşi susţinea până-n pânzele albe prima declaraţie,  despre care căzusem amândoi de acord să o spunem miliţienilor. Dar nu el e acuzat de crimă, ci eu.

Când au văzut că nu pot scoate nimic altceva de la mine şi delirez întruna despre Tungstenul siberian, am fost lăsat singur în cameră până când unul dintre anchetatori s-a întors însoţit de cineva:

– Cu siguranţă că acest cetăţean nu e în toate minţile, îi spune anchetatorul unui rus bătrân îmbrăcat în halat alb. Are ochelari pe nas şi o geantă pătrăţoasă în mână. Îmi pare a fi medic.

Se aşează pe scaun lângă mine şi-mi ia pulsul cu ochii pe ceasul de la mână. De la piept îşi scoate o mică lanternă şi-mi bagă lumina în ochi. Îşi scoate ochelarii de la ochi şi se freacă gânditor la baza nasului, clătinând din cap.:

– Are pupilele dilatate. Pare a fi în stare de şoc… Şi după cum aţi spus chiar d-voastra, delirează… Vă recomand să-l trimiteţi la psihuşca, la spitalul de nebuni. Cu siguranţă că locul lui nu e în arestul miliţiei, conchide doctorul.

În nici douazeci de minute sunt băgat într-o salvare şi depus apoi într-un spital. Imediat doi zdrahoni m-au imobilizat şi medicul ce m-a consultat în secţia de miliţie mi-a făcut o injecţie în braţ. Sunt lăsat singur într-o celulă de spital şi zăvorât pe dinafară. O linişte şi o moleşeală caldă mă cuprinde…

***

– Aici avem un caz aparte, îşi începe doctorul prezentarea.

Vreo cincisprezece studenţi rezidenţi, bărbaţi şi femei sunt lângă el şi fiecare notează conştiincios pe mici carneţele ce le spune medicul…

– După cum observaţi bolnavul e puternic sedat şi bine legat de pat în cămaşa de forţă. Dacă nu am proceda astfel l-am fi găsit dezbrăcat încercând disperat în toiul nopţii să-şi zărească spatele, sau jupuindu-şi bucăţi de piele de pe el, căutând bucăţi dintr-un aşa zis metal Tungsten… Acest bolnav Serghei Popescu pe nume, originar din România, e acuzat că a omorât o biată bătrână din regiunea Tunguska, dar nu poate fi făcut răspunzător pentru faptele sale. Cel mai probabil îşi va petrece restul vieţii în psihuşca.

Tot ce spune acum medicul, e adevărat. Nu îl pot contrazice pentru că am căluş la gură. Paznicii de noapte şi toţi medicii s-au săturat să mă audă cum urlu despre pădurea de Tungsten şi de ceva vreme mă ţin cu căluş la gură. Mi-l dau jos doar atunci când primesc de mâncare.

Şi da, uneori am impresia că încă am undeva ascunsă în mine o bucată de Tungsten, ce îşi eliberează treptat puterile Visului, ceea ce mi-a adus şi cămaşa de forţă în urma multiplelor răni autoprovocate…

Doctorul continuă prezentarea cazului meu iar studenţii continuă să noteze totul. De două luni de când am fost adus aici, am avut timp să mă gândesc la toate cele petrecute:

Aeroportul din Moscova, Tania, evadarea, pădurea de Tungsten şi toate celelalte…

Dacă am omorât-o pe Nataşa? Nici eu nu sunt sigur de asta! E foarte probabil să o fi ucis-o!

Împotrivirea ei de a nu mă lăsa să plec din cabană şi ceaiul acela primit în fiecare dimineaţă cu aromă răcoritoare de brad, mă făcuseră să încep a fi circumspect.

Iar în acea seară după ce am întrebat-o pe Nataşa de poze şi ea mi-a spus de Anton, bărbatul ei din Armata Roşie, m-am hotărât. Nataşa s-a zăvorât ca de obicei în cameră, iar eu doar m-am prefăcut că mă duc la culcare în hambar. Am stat la pândă aşteptând. După miezul nopţii Nataşa a ieşit din camera ei cu prosopul în mână, îndreptându-se spre izvor să se îmbăieze. Exact cum am bănuit! Când s-a băgat în apă, pielea Nataşei începuse a lumina puternic, albăstrui. Atunci am ştiut şi am apăsat pe trăgaciul Lugerului, ce-l sustrasesm dintr-un sertar când i-am cotrobăit prin cameră de dimineaţă.

Şi Nataşa la fel ca toţi ceilalţi Visători, era sub influenţa Tungstenului şi încerca să mă ţină captiv acolo, în cabana ei din pădure.

Sunt sigur că aşa am procedat, sau cel puţin aşa mi-am imaginat! Nici eu nu ştiu sigur, dacă chiar am omorât-o pe Nataşa. Toţi cei din jurul meu spun că am făcut-o şi asta mă face să cred că e posibil să o fi ucis-o.

Un singur lucru nu-mi da însă pace…

Uneori când efectul sedativelor trece iar mintea îmi e suficient de limpede, mă întreb dacă nu cumva chiar acum sunt şi eu la rândul meu captivul Tungstenului?!

Sunt cumva tot în Pădurea de Tungsten, poate chiar din acel moment când l-am părăsit pe Oleg Alexandr, acum multe luni de zile în drumul nostru spre locul prăbuşirii meteoritului?

Dacă tot ceea ce mi se întâmplă şi mi s-a întâmplat, e doar o plăsmuire a imaginaţiei mele? Arestarea din Moscova, evadarea din tren, Nataşa, chiar şi spitalul ăsta de nebuni, sunt doar închipuiri? Un Vis? Şi din cauza caracterului meu pesimist şi negativist, în care pun mereu răul înaintea binelui, în loc să am parte de un Vis Frumos cauzat de drogul Tungsten, am parte doar de un Coşmar Real?

Sau poate această ipoteză e doar idee nebunească… un fel de portiţă de scăpare creată de mintea mea, iţită ca să mă rup de realitate, ca o scuză pentru crima ce-am săvârşit-o?

Medicul şi-a terminat dizertaţia, iar el şi studenţii se pregătesc să iasă din salon. O rezidentă însă rămâne în urmă şi se apropie de mine. Figura ei arhicunoscută şi aducătoare de probleme, mă face să mă zbat în curele. Sunete şi gemete înfundate îmi ies din gura încăluşată:

– Trezeşte-te Mikhail, trezeşte-te! Sau Visează în continuare… Acum e alegerea ta, îmi şopteşte Tania la ureche…

SFÂRŞIT

2 comentarii

  1. Comentariul @Marina Costa cred ca l-am sters din greșeală, pentru ca era un Sarbatori Fericite in așteptare si se pare ca s-au amestecat comentariile intre ele 😁.
    Nu, nu am trimis nimic la nicio revista literara. De aici din capatul Wales-ului mi se pare cam greu

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.