Rază de Lună – Ediţie Completă

proză de Mihai Hai Hui

Pentru soţia mea, Daniela

Capitolul 1: Frontul Mongol

 Cu mâna streaşină la ochi privesc undeva, departe și le descriu prietenilor mei, locurile natale. Mai mult din amintiri, că de foarte mult timp n-am mai dat pe acasă:

  – La poalele muntelui Xao ce se vede în zare şi undeva în dreapta acelei pete verzi, închise, ce îmi pare a fi pădurea Tai, se află satul meu. Sunt zeci de  case aşezate printre parcelele pătrate de orez, ce se înşiruiesc pe firul raului Quon. Ohh! parcă îmi şi zăresc părinţii cum stau aplecaţi de şale, cu picioarele băgate în smârcurile orezăriei şi înfig în mâl fir cu fir, micile răsaduri de orez!  Dacă mi-ar da generalul o permisie aş alerga până acolo fără oprire, într-atât îmi e de dor de casă…

   – Cu toţii suntem de prin părţile acelea! Sper Lu Yanjing, că nu începi şi tu să plângi ca ceilalţi ţânci din garnizoană! Ţine cont că până la muntele Xao e o distanţă de peste 300 de *Li, iar asta înseamnă undeva la 3 zile de marş. Ai auzit tu de permisie mai lungă de două zile? mă apostrofează Chang Hu.

   Aşa înalt, slab şi dezbrăcat până la brâu cu pantalonii suflecaţi în sus pe pulpe, arată ca o barză ce-şi urmăreşte prada prin apă. Îşi flutură mâinile în laterale ca un fel de aripi albe, subţiri şi încearcă să-şi menţină echilibrul în mâlul orezăriei, atunci când muta coşul de nuiele dintr-un loc în altul.

 – Nu, n-am uitat cât de departe suntem. Şi nici n-o să plâng ca o fată! Dar tata să ştiţi că a plâns, şoptesc ca pentru mine cu voce slabă…

  Vocea lui gâtuită de emoţie îmi răsună şi acum în minte: “-Fii atent la ce se întâmplă în jurul tău şi vei găsi răspunsuri la toate problemele şi întrebările tale”, a fost sfatul lui către mine…

   În schimb mama, atunci când ne-am despărţit, abia mi-a spus un scurt: -“Mergi cu bine!”.  A fost foarte supărată şi-mi reproşa de ce nu m-am ascuns şi eu în pădurea Tai, alături de alţi tineri de 20 – 25 ani ce au fost chemaţi la oaste…

  De 3 generaţii nu mai fusese război prin părţile noastre, mi-a spus taică-miu. De la războiul manciurian din timpul celui de-al doilea Împărat de Jad din dinastia Yu, luptele aproape au dispărut de pe harta Chinei…

  Dar acum totul se schimbă. Întâi japonezii şi acum tătarii mongoli!

  – Hei, Lu Yanjing ce-i cu tine, visezi cu ochii deschişi? Vezi că am prins una! Eşti pregătit să o prinzi? Să n-o scapi că te arunc în apă, râde Chang Hu…

  Fac mâinile căuş şi sunt pregătit să prind mica broscuţa ce îmi e aruncată de Chang Hu aflat în mijlocul pătratului orezăriei. Broasca face o voltă mare prin aer, desfăcându-şi cele 4 picioare încercând să plutească sau să se agaţe de ceva, dar eu o prind în siguranţă. Până să mă întorc să o arunc mai departe, Ju strigă la mine:

– Mai bine faci câţiva paşi şi o bagi singur în sac. Acum sunt ocupat! şi dă din cap arătând spre cele trei mici beţigaşe de bambus în care îndeasă tutun fărâmiţat ce îl scoate cu degetele lui groase dintr-un săculeţ. Îl presară atent înăuntru, după ce mai înainte a împins la capăt o frunză de ceai verde, ca să nu se piardă tutunul. Când îi va da foc tutunului pe o mică gaură de la capătul bambusului încă verde, acesta va arde încet, ca într-un fel de pipă…

   Duc broasca spre Ju ce stă aşezat cu picioarele încrucişate pe iarba de pe digul dintre orezarii. E mare şi gras cu burta revărsată spre pământ, ca o statuie a lui Buddha. Ochii oblici de abia i se mai văd ascunşi în pomeţii umflaţi ai obrajilor, între care se zăreşte o mică mustăcioară deasupra buzei de sus… Se mişcă greu şi nu ne e de folos în mâlul orezăriilor, în schimb cară tot ce îi pui în spinare, întocmai ca un bou.

– Să le şi numeri, să ştim câte ne mai trebuie, îmi spune Chang Hu. E cu mâna băgată până la gât în coşul ţuguiat de nuiele şi vântură de zor mâlul urmărind ceva… O altă broască pesemne. Nimic nu mai e în smârcurile astea, în afară de broaşte şi peşti cu cap de şarpe.

– Avem 19 broaşte… Mai prinde una şi haidem la ţigară.

– Uite-o, strigă fericit Chang Hu. O ţine bine de burtă cu mâna stângă iar cu cea dreaptă apucă coşul de nuiele şi începe să lipăie cu greutate prin malul gros, până pe digul despărţitor. Pe faţa mică şi bronzată ochii îi lucesc veseli. Tuleie lungi de păr negru îi atârnă sub barbă şi de pe colţurile gurii, întocmai ca unui ţap…

  Fumăm liniştiţi tolăniţi la soare aşteptând amurgul, după care ne vom duce să montăm undiţele, ce sunt nişte beţe scurte şi solide de bambus având sfori legate la capete. Le vom înfige în pământul mâlos de la marginea orezăriei în locuri mai adânci cu câte o broscuţă agăţată de cuiul îndoit şi undeva pe la începutul orei mistreţului, peştii cu cap de şarpe atraşi de vânzoleala broaştei, vor ieşi la atac din scorburile unde stau ascunşi peste zi. Cu cele 20 de broaşte vom prinde 20 de peşti, exact ca de fiecare dată…  Pescuim de foame! Câteva linguri de orez fiert, 2-3 bucăţi mici de bou sărat şi afumat, peste care stau felii subţiri de ghimbir murat, e masa ce se serveşte zilnic la popotă… 

   Şi cum pentru unul ca Ju raţia e insuficientă, ne mai rontunjim burţile cu gustoşii peşti cu cap de şarpe fripţi pe jar. Peştii ce ne rămân îi schimbăm pe tutun şi alte produse în garnizoana noastră, aflată la nici un Li depărtare.

– Să nu uităm să păstrăm doi peşti pentru soldatul Wang. Poate face rost de cel mai bun tutun de prin părţile astea.

-Bine Ju, oprim doi peşti pentru tutun, încuviinţez eu. Eu aş dori să fac rost de ceva hârtie de orez, să trimit un mesaj acasă.

– Hârtie de orez găseşti în cancelaria din cortul albastru, câtă vrei! Doar că trebuie să o cumperi pe bani. Câţi renminbi eşti dispus să plăteşti?

   Mă ridic în picioare şi teatral îmi deşert pe dos buzunare goale ale pantalonilor largi.

– Zero!

– Deci am rezolvat, conchise Ju cu subînţeles. Azi luăm porţie dublă de tutun.

   Ca de obicei pe înserat, Chang Hu începe să se panicheze de nu-şi mai găseşte locul şi se tot ridică în picioare să se zgâiască spre corturile garnizoanei, de unde mai răzbat uneori strigăte şi voci înfundate.

  – Credeţi că ne caută generalul?

– Nu te potoleşti, nu-i aşa? mă burzuluiesc la el. Ne-a căutat vreodată cineva, de atâta timp de când venim aici? Şi chiar dacă se întâmplă asta ceilalţi băieţi or să ne acopere, stai liniştit.

– Numai la tine nu se gândeşte obezul de Kueng, rosti Ju uitând că şi el e gras de plezneşte. Stă toată ziua în cort şi mănâncă bou afumat cu orez, atât cât pofteşte… nu ca noi, soldaţii ţărani. Noroc că ne pricepem să pescuim, că altfel am muri de foame. Ju începu să-şi mai facă încă o ţigară, după ce se uită la soarele ce parcă ne făcea în ciudă şi se apropia mult prea greu de linia orizintului:

– Mai avem de stat!  Voi chiar credeţi că vor veni  tătarii? De 3 luni de când stăm aici la graniţa cu Mongolia, n-am văzut nici urmă de tătari.

– Când am plecat de acasă, tata mi-a spus că o să vină! îi spun convins. De mult timp se aude că hanul Noyan Khan strânge oaste mare de tătari călări şi o să încerce să ia o bucăţică din China noastră. Priviţi numai ce tarişoară frumoasă avem! Munţi împăduriţi şi câmpii pline de orezarii ce se întind de aici până la Marea Galbenă… Iar când priveşti spre mongoli ce vezi? Nimic! Doar stepă arsă de soare şi bătută de vânturi fierbinţi.

– Taci, Lu Yanjing! Nu ai de unde ştii asta! Tratatul de pace încheiat între al doilea Împărat de Jad şi mongolezi e solid şi încă în vigoare, mă contrazice Ju.

– Eu aş spune că nu suntem pe frontul care trebuie, se băga şi Chang Hu în disputa noastră. Acum vajnicii noştri soldaţi chinezi din armata imperială se lupta cu japonezii la Marea Galbenă. Acolo au debarcat câteva sute de galere, mari ca nişte balene si ticsite cu samurai împlătoşaţi ce ne-au cucerit toată coasta de la Quindao până la Taizhou… De 6 luni se luptă cu ei fraţii noştri şi încearcă să-i împingă la loc în mare, ca să-i forţeze să se întoarcă pe insula lor. Blestemaţii de samurai! şi scuipă lung până în orezărie. Am auzit că-şi înfig cuţite în burtă din onoare sau pentru te miri ce motiv!

– Seppuku! cei doi prieteni întorc capul spre mine. Seppuku, aşa se numeşte acel obicei!

– Respingător obicei! Nimeni nu ar trebui să-şi ia suflarea din proprie voinţă. Vieţile noastre aparţin Împăratului de Jad Gan Yu, rosti Ju împreunând mâinile pumn în palmă în dreptul feţei.

Ju a terminat şi cea de-a doua ţigară şi ne pregătim să mergem spre locurile de pescuit…

   Mica noastră garnizoană se află aşezată în partea de nord a Chinei, la graniţa cu Mongolia. Zeii au fost darnici cu poporul chinez şi i-a înzestrat cu o graniţă naturală din pini pitici înşiraţi ca un zid pe distanţe de sute de Li, într-o parte şi cealaltă a taberei. Pinii protejează câmpiile şi orezăriile ţăranilor de vânturile fierbinţi ce bat dinspre deşertul Gobi şi pustiesc totul în cale.  Deasemenea pinii pitici opresc şi năvala tătarilor mongoli ce nu au altă cale de intrare în China şi sunt obligaţi să parcurgă această lungă potecă de cam 2 Li şi lată de jumătate de Li, la capătul careia suntem noi. Caii tătarilor nu ar putea traversa păduricea de pini ca să evite acest drum şi chiar dacă ar reuşi s-ar înfunda în orezăriile de după ei, ce se întind cât vezi cu ochii.

   Prin părţile acestea caii nu ne sunt de niciun folos. Copita calului şi picioarele le sunt prea subţiri, iar caii se afundă în mâl şi nu mai pot fi scoşi decât cu greu. Singurii ce răzbesc sunt boii. Cu picioarele lor solide şi groase, trag prin apa mică de câteva palme căruţe cu roţi late cât e ziua de lungă.

  Când iscoadele ne-au adus vorba că sosesc tătarii a fost vânzoleală mare. Tobele cele mari au pornit să bubuie şi-au dat alarma, iar noi ne-am pus armurile şi coifurile şi ne-am pregătit de luptă. După câteva ore de aşteptare când am observat că acolo în depărtare tătarii îşi întind corturile şi-şi aprind focurile, ne-am dat seama că tătarii nu au de gând să atace. Generalul Kueng a întărit paza din afara taberei şi totul a revenit din nou la normal în câteva zile.

   Dar tătarii soseau în continuu! Pâlcuri de călăreţi se alipesc taberei de pe partea mongolă mărindu-le  zi după zi armata călare. Uneori grupuri de 3-4 tătari gonesc spre tabăra noastră oprindu-se la o distanţă sigură, acolo unde săgeţile arcaşilor chinezi nu îi pot ajunge, şi-şi ridică topoarele şi săbiile spre noi proferând ameninţări. Kueng nu ne lasă să răspundem acestor provocări, deşi unii dintre noi tare s-ar mai duce spre ei să se angajeze într-o confruntare. Dar ordinele Împăratului sunt clare: Nu atacăm noi primii!

   După câteva zile de la alarmă, eu, Ju şi Chang Hu, ca de altfel toţi cei din garnizoană, ne-am reluat vechile obiceiuri. Pescuit, permisii de 1 zi în satele învecinate să mergem după fete şi în general o lungă aşteptare apăsătoare…

   Dar uite că acum la 3 săptămâni de la sosirea primilor tătari, tobele mari verticale, ce scot sunete asurzitoare, se aud din tabăra noastră chiar imediat după apusul soarelui, iar noi înţepenim de frică pe malul orezăriei acolo unde ne-a prins alarma.

  – Alarma! Atacă tătarii! strigăm toţi trei şi începem să alergăm spre garnizoană. Ju se mişcă greu dar nu vrea să arunce nici cei doi peştii prinşi şi nici coşul de nuiele. Le cară în spate ca pe nişte poveri şi gâfâie rău încercând să ţină pasul cu noi.

   Alarma s-a dat pentru că tătarii nu au mai aprins focurile şi se pare că şi-au strâns şi corturile. Cu siguranţă vor ataca dimineaţă, nimeni nu porneşte un atac călare noaptea. Caii tătarilor, câteva mii la număr, fornăie din nări şi tropăie din copite, iar zgomotul pluteşte ameninţător pe deasupra taberei noastre, adus de vânt…

   Îmbrăcaţi în armuri şi cu lăncile lângă noi, stăm în faţa corturilor unde fumăm câte o pipă.

   Un gând, o veche amintire din copilărie îmi străfulgeră prin minte:

 – Ce aş fi vrut să testez ceva! Crezi că avem vreun cal la noi în garnizoană?

– Nu cred. În grajd sunt numai boi, spune Chang Hu.

– Ba e şi un cal! E de două zile undeva în spate, în grajdul ofiţerilor, remarcă Ju. Cred că se află în garnizoană vreun înalt oficial.

– Nemaipomenit! Mai avem peştii sau i-ai aruncat pe drum? întreb eu.

– De ce? Sunt cei doi prinşi, acolo, în coşul de nuiele… Cine ştie câţi nu sunt deja agăţaţi acum în undiţele noastre, bufneşte Ju supărat că ne-am abandonat echipamentul în orezărie.

– Le luăm mâine, mormăie Chang Hu moţăind aşezat şi sprijinit de cort.

– Maine probabil vom fi deja morţi! urlu la ei, uimit de calmul lu Chang Hu…   Ju, ia peştii cu tine şi haidem spre grajd. Chang Hu, vii şi tu cu noi!

  Ne ferim să nu ne vadă cineva şi ajunşi la grajdurile ofiţerilor găsim şi calul. E alb, mare şi picotează pe picioare în lumina făcliilor.

– Şi acum? Ce căutăm aici?

– Îi aruncăm un peşte la picioare şi vedem dacă se sperie… Acum vreo 10 ani tata a primit o mârţoagă bătrână de cal, ca plată pe câteva măsuri de orez. Calul era fără valoare fiind foarte bătrân şi fără dinţi, de a şi murit în curând de inaniţie. Dar am observat ceva ciudat la el… Cei doi tovarăşi mă privesc întrebător:

– Ei bine lui Ma, iapa noastră, îi era grozav de frică de peştii cu cap de şarpe! Sărea în două picioare cât colo când aduceam coşul cu peştii prinşi  din orezărie.

  – Asta-i bună! Calul să se sperie de un peşte? Cine a mai auzit asta? sare Ju cu gura la mine…

  – De auzit nu am auzit, eu chiar am văzut. Stai să-ţi arăt… şi iau un peşte din mâna lui Ju şi-l arunc lângă cal. Peştele cade în fân şi atât! Calul picotează mai departe.

– Nu se întâmplă nimic… Poate pentru că e mort peştele! spuse Ju.

– Aiurea! Voi nu vedeţi că doarme dus calul ăsta? observă şi Chang Hu, ceva evident dealtfel.

– Aşa e Chang Hu, calul doarme, spun eu. Ar trebui să intre cineva să-l sperie un pic, doar cât să-l trezim din somn…

  – Fie ce-o fi, eu nu mă bag acolo, se tânguie Chang Hu. Dacă era bou mă băgăm, dar cu calul nu ştii niciodată când îţi dă cu copita. N-am călărit niciodată un cal şi nici nu am mai văzut vreunul aşa de aproape. Ştii doar că în China caii sunt rari şi scumpi al naibii…

– Heiii! Hăiiisss! ţip spre cal după care îi arunc  o mână de fân pe spinare.

– Şşşt, mai încet că vin gărzile!

   Calul deschide în sfârşit ochii şi-şi întoarce gâtul să apuce cu buzele fânul de ovăz proaspăt de pe spinare. Începe să-l mestece încă adormit şi porneşte spre mine ce îi vântur alt mănunchi de ovăz în mână, momindu-l spre gard. Face un pas, doi şi apoi sare în două picioare nechezând speriat dându-se în lături cu ochii ţintă spre peştele mort şi îngropat adânc în fân, de nici noi nu-l mai zăream. Dar cumva el l-a simţit… Fornăie agitat pe nări şi se depărtează, în colţul celălalt al grajdului.

– Ei? Cum e? Am sau nu dreptate? fac eu pe grozavul.

– Cine ar fi crezut asta? Aşa minunăţie, o namilă de cal să se sperie de un peşte, fie el chiar şi cu cap de şarpe…

   Peştele cu cap de şarpe e foarte vorace şi devorează tot ce mişcă prin apă şi mâluri. Când nu mai are ce mânca într-un smârc de orez iese pe uscat şi se târăşte spre următorul ochi de apă pe care îl epuizează şi pe el de orice vietate mişcătoare. Dar niciodată nu s-a auzit că a muşcat vreun om sau animal… Asta desigur, dacă nu eşti suficient de prost încât să îi bagi mâna în gura plină de dinţi ascuţiţi.

– Şi acum? repetă Ju întrebarea de mai devreme. La ce ne foloseşte asta?

– Imaginaţi-vă oastea lui Noyan Khan cum se poticneşte în atac. Ştim cu toţii că mâine e foarte posibil să murim mulţi dintre noi. Toţi tătarii hanului sunt călare pe cai şi noi suntem pe jos. Nu mai spun că poate sunt de peste 5 ori mai numeroşi ca mica noastră garnizoană… Avem nevoie de un element surpriză să îi dăm jos de pe cai, unde îi putem dovedi cu uşurinţă. La sol nu ne întrece nimeni în lupta cu beţele şi lancea, nici de-ar fi de 10 ori mai mulţi ca noi, îi lămuresc eu pe cei doi.

   De mici copii învăţăm cu toţii să ne luptăm. Lecţiile de kung fu şi de luptă cu beţele de bambus se predau din tată-n fiu, ca o formă de disciplină şi apărare împotriva duşmanului. Nu de puţine ori mă întâlneam cu băieţii din alte sate pe câmpuri unde ne organizam ad-hoc în campionate de luptă, doar pentru a ne făli cu abilităţile noastre în faţa fetelor. Care fete uneori, unele dintre ele, intrau în competiţie şi ne băteau de ne mergeau fulgii.

 – Interesantă demonstraţie ai făcut aici, soldatule! se auzi o voce din spatele nostru. Stau şi vă privesc de ceva vreme, eu şi generalul Kueng cum îmi chinuiţi calul şi faceţi strategii de război în locul nostru…

  Toţi trei am îngheţat pe loc… Un bătrân, nobil după haine, cu fes subţire îndesat pe cap de sub care îi iese o coadă lungă de păr împletită, ne priveşte mirat.

   Stăm cu capetele plecate, aşteptând. Ju lasă să-i alunece pe jos şi cel de-al doilea peşte cu cap de şarpe, ce îl ţinea în continuare în mâna stângă.

– Ţărani nesimţiţi ce sunteţi, de ce nu sunteţi la corturi să vă pregătiţi pentru lupta de mâine? răcni tunător glasul generalului Kueng. Îl privesc pe îndesatul  Kueng şi nu îndrăznesc să-i răspund. Bătrânul se bagă din nou în discuţie…

– Şi cum ai de gând să prinzi acei peşti?

Tăcerea fu prelungă, până ce Ju prinse curaj şi deschise gura:

– Îi pescuim. Generalul ştie că unii dintre noi mâncăm mai mult şi ne-a îngăduit să ne rotunjim raţiile pescuind prin orezăriile de lângă noi.

– Şi prindeţi suficient de mulţi? insistă străinul.

– Ohoho! Undiţe şi burţi să avem… că peşti cu cap de şarpe sunt destui… şi se frecă sugestiv pe burtă. Mă scuzaţi, cu cine avem onoarea? continuă Ju, ce văzu că gheaţa s-a spart şi nu ne paşte vreo pedeapsă de carceră la popota sau latrine.

– Sunt Fang, Prim Sfătuitor al Împăratului de Jad, Gan Yu şi înclină din cap cu mâinile pumn în palma împreunate spre piept dar cu mult prea jos, gest rezervat doar nobilimii cu grad foarte înalt atunci când pronunţă numele Împăratului de Jad.

– Pe toate statuile lui Buddha, îmi scăpă un strigăt din gură.

– Mahayana, apără-ne! mai spune şi Ju în timp ce ne prăvălim toţi 3 spre pământ lipindu-ne frunţile de ţărână. Stăm acolo câteva secunde bune, apoi cu pumnul drept înfipt în palma stângă desfăcută şi ridicate deasupra capului ne ridicăm capetele de jos rămânând în genunchi:

– Excelenţa voastră, iertaţi-ne ignoranţa de simpli ţărani. Ne faceţi o mare cinste şi nu am ştiut că printre noi se afla un înalt emisar Al Luminaţiei Sale Gan Yu, Împăratul de Jad! îngăim eu…

    Prima Împărăteasă de Jad Yu-Jie, ne-a fost trimisă de însăşi Buddha acum 5 generaţii ca să echilibreze balanţa în zona de răsărit, după ce tot Buddha îl zămislise din razele Soarelui pe Împăratul Luminii, Tan al Japoniei. 

  Din astrul nopţii Yu-Jie a coborât plutind pe o Rază de Lună până pe ţărmul chinezesc al Mării Galbene, acolo unde preoţii taoişti dintr-un lăcaş închinat lui Buddha aflat la ţărmul mării, au văzut cum din mare iese o făptură cu pielea de jad. Au găzduit-o în templu ascunsă de privirile lumii şi uimiţi de vastele ei cunoştinţe, au hotărât împreună cu consiliul aflat la conducerea Chinei acelor vremuri, să fie încoronată ca Prima Împărăteasă de Jad a Chinei.

    Aşa a fost înfiinţată acum sute de ani Yu, Dinastia de Jad, iar contactul oamenilor simpli cu reprezentanţii Împăratului e aproape inexistent de-a lungul vieţii. De Împărat nu mai vorbim, că de privit şi atins, nimănui nu-i era îngăduit. De aici  şi uimirea noastră…

    Fang îşi mângâie ciocul şi mustăţile albe de o mărime considerabilă, mulţumit de plecăciunile şi elogiile aduse:

– Să lăsăm asta acum! Avem lucruri mai importante de făcut, cum ar fi bătălia de mâine. Iar ce am văzut aici găsesc că ne-ar putea ajuta.

Generalul Kueng îl privi urât şi strigă exasperat:

– Fang, excelenţă… sper că nu plecaţi urechea spre aceşti ţărani proşti!

  Fang se uită calm spre Kueng, încercând să-şi aducă aminte cuvintele:

– “Ignorant nu este cel ce nu ştie, ci cel ce refuză să înveţe ascultându-i pe alţii”, grăit-a măreţul nostru învăţat Confucius.

  Pe faţa lui Kueng se putea citi un dispreţ total la auzul aceastei remarci şi îţi puteai da uşor seama că nu e un adept al confucianismului. Dar tăcea şi înghiţea cuvintele lui Fang.

  – Înainte să devin Prim Sfătuitor al Împăratului am fost la rândul meu Strateg în armata imperială chineză. De aceea aş dori să aflu cum ai de gând să-ţi pui planul în aplicare! mă chestionă Fang.

    Începea să-mi pară rău că m-am băgat în aşa ceva. O vagă idee de cum aş putea face aveam… dar nu puteam deschide gura.

   Ju, ce era mult mai guraliv ca noi şi oricum purtase mai toată discuţia cu Fang, privi spre mine iar eu i-am dat din cap afirmativ, aşa că îl lămuri:

– La noapte ne vom strecura spre liniile mongolilor şi vom ascunde peştii cu cap de şarpe în iarbă.

– Şi nu vor fugi? ceru Fang lămuriri.

– Vor fi morţi, îi vom înţepa în ceafă! Vor fi la fel ca cel de la picioarele calului excelenţei voastre, prind eu curaj şi reuşesc să scot câteva vorbe.

Preţ de câteva clipe, Fang cugetă la acest plan:

  – De la mine aveţi mână liberă! Cereţi generalului orice v-ar putea fi de folos. Vom încerca tot ceea ce putem ca să rezistăm până ne vin întăriri de la Marea Galbenă, acolo unde soldaţii noştri chinezi înving pe zi ce trece duşmanul japonez. Dar până atunci tătarii mongoli nu trebuie lăsaţi cu niciun preţ să intre în China, altfel ne va fi cu mult mai greu să-i izgonim.

Apoi ca să-şi întărească spusele, se întoarse spre Kueng:

   – Asta e dorinţa mea şi vrerea Împăratului de Jad, Gan Yu! Soldaţi, sunteţi liberi… Buddha să vă aibe în pază!

  Când să plecăm Ju se întoarse spre general, mai mult ca să-l enerveze:

– Am avea nevoie şi de ceva carne de bou afumat.

– Acum vă e şi foame? se lamentă Kueng.

 – Nu, dar peştii cu cap de şarpe trag cel mai bine la carnea de bou afumat.

Privirea ucigătoare a lui Fang asupra generalului, fu urmată de dojana:

– Sper că nu vrei să laşi soarta imperiului să atârne de câteva bucăţi de carne de bou, general Kueng?

  Supus, generalul făcu semn unui soldat din garda personală şi acesta ne spuse să-l urmăm spre cămara garnizoanei. I-am părăsit pe general şi pe Fang după ce ne-am plecat iarăşi până la pământ, salutând în semn de preţuire cu mâinile. Ajunşi în cămara garnizoanei şi după ce dădu ochii roată pe toate rafturile, Ju îşi îndesă la subraţ două jamboane imense, de abia le puteai cuprinde cu două braţe pe fiecare. În drum spre cortul nostru îl auzeam în întuneric cum muşcă cu poftă din carnea tare.

   Ne-am dus imediat spre orezării unde am făcut rost de câteva raniţe de peşti destul de uşor, pornind de la cei 18 peşti ce erau deja prinşi în undiţele noastre abandonate la sunetul alarmei… Iar carnea de bou afumat chiar dădea rezultate imediate.

  În câteva ore ne-am întors în tabără şi am început să ne îndreptăm spre liniile tătarilor… După ce am mers o vreme aplecaţi, a trebuit apoi să ne târâm pe burtă spre corturile mongolilor, trăgând după noi raniţele cu peşti. Hotărâsem să îi punem într-o zonă ce ziua de la depărtare părea a fi mlăştinoasă, fiind plină de vegetaţie şi iarbă. Zgomotele cailor, vocile tătarilor şi câteva lumini de făclii se distingeau tot mai bine. Cu siguranţă că sunt prin preajmă şi iscoade tătare ce se apropie de liniile noastre, mi-am spus când am zărit umbre mişcătoare pe lângă noi. I-am atenţionat pe Ju şi Chang Hu că nu suntem singuri pe câmp şi să procedăm în linişte absolută.

   Ne-am împrăştiat şi rând pe rând am scos câte un peşte îndesându-l sub iarbă cât am putut mai bine, ca să nu fie vizibili. Caii se părea că oricum îi puteau simţi şi ascunşi şi noi nu doream să le trezim un interes nedorit mongolilor dacă ar fi observat atâţia peşti morţi pe câmp.

  Spre dimineaţă, la începutul orei dragonului când ne-am întors în tabără, ne simţeam teribil de obosiţi eram murdari de noroi şi puţeam îngrozitor a peşte.

   Ne-am pus armurile rapid şi ne-am strecurat la locul nostru în coloana ce începea deja să se grupeze în faţa taberei. Ceilalţi soldaţi ne privesc umiţi, arătam cu adevărat jalnic cu armurile puse direct peste hainele noroite. Nu am avut timp să ne schimbăm şi oricum în harababura asta nu am fi găsit alte uniforme…

  Tătarii s-au suit pe cai şi au avansat spre noi câteva zeci de lungimi de cal, iar de acolo de la distanţă, ca de obicei încep să arunce sudălmi şi ameninţări către noi. Soldaţii chinezi răspund şi ei urlând şi vociferând, agitându-şi lăncile lungi. Undeva în spate observ un pâlc de ţărani şi călugări înarmaţi simplu cu securi şi beţe de luptă. Ţăranii sunt de toate vârstele, tineri şi bătrâni  veniţi de bunăvoie să-şi apere casele şi pământurile cu orez ce vor fi primele prădate şi pârjolite dacă tătarii călări trec de noi. Călugării shaolin sunt de prin multele temple ce se află între noi şi muntele Xao. Toţi arată la fel. Jumătate de cap le e rasă, iar pe spate le atârnă o coadă de păr împletit. Neîntrecuţi în lupta cu beţele, stau nemişcaţi îmbrăcaţi în robe galbene, largi, ce le asigură o mare libertate de mişcare.

   Pământul tremură deja de copitele cailor mongoli şi atacul încă nu a început. Sunt teribil de mulţi!

   Acum de aproape îi putem distinge mai bine pe mongoli. Absolut toţi sunt călare, îmbrăcaţi în uniforme negre, peste care au trase apărători şi platoşe de piele maro. Pe cap au căciuli de blană ţuguiate la mijloc şi în mâini vântură topoare cu două tăişuri sau săbii zimţuite… Caii le sunt maronii şi au platoşe de piele la nivelul pieptului şi pe lateralele burţii.

    Când vor ataca vor veni ca un tăvălug şi vor răsturna totul în cale. Cu toţii am auzit grozăvii despre mongoli ce călăresc în picioare pe cal, sau cum agăţaţi de gâtul cailor înşfacă oaia de pe pământ şi şi-o pun în şa. Tătarii mongoli sunt una cu calul lor. I-ai calul şi i-ai luat tătarului picioarele!

  Generalul Kueng ne caută cu privirea printre soldaţi şi ne zâmbeşte dispreţuitor. Fang îi e alături şi-l observă.

  – Dacă planul acelor ţărani dă rezultate, deşi eu aş prefera să-i numesc bravi soldaţi ai armatei imperiale chineze, ar trebui să se işte o învălmăşeală între tătari. Ataci în acel moment! Altfel… o să îi aşteptăm aici pe linia noastră, îl atenţionează Fang pe general. Kueng dă din cap, semn că a înţeles.

   Cu un urlet prelung tătarii pornesc spre noi. Întâi încet ca să li se răsfire caii şi apoi din ce în ce mai repede. Pământul se cutremură sub picioarele noastre de la miile de copite furibunde şi simt o năduşeală rece pe şira spinării. Îmi e frică!

Cu siguranţă vom muri cu toţii! e tot ce mai gândesc şi strâng mai abitir în mâini lancea lungă.

  Primele rânduri de cai au trecut deja de terenul verde şi mlăştinos unde am pus peştii cu cap de şarpe şi nimic nu se întâmplă.

– Umbrele! strig eu ca să acopăr vacarmul dimprejur. Umbrele de azi-noapte erau vulpi. Au mâncat toţi peştii!

 – Nu cobi! mi-o reteză Ju. Nu vreau să mor ştiind că am hrănit toată noaptea vulpile de pe câmp. De sub coiful de metal sudoarea îi curge râuri, iar noroiul întărit de pe obraji începe a i se prelinge spre bărbie. Probabil că şi eu arăt la fel…

   Un nechezat puternic de cal e urmat de un altul. Auzim şi câteva ţipete puternice venite dinspre tătari. Caii lor încep a se ridica în două picioare aruncându-şi călăreţii în iarbă sau căzând peste ei, în încercarea de a nu călca peste peştii noştri cu cap de şarpe. Învălmăşeala a început, planul dă rezultate.

  Kueng reacţionează imediat şi dădu semnalul de atac. Urlăm şi alergăm cât putem de repede spre haosul de nedescris ce a cuprins înaintarea armatei mongole. Doar câteva zeci de tătari călări au trecut de acea zonă, dar au fost dovediţi imediat de lăncierii noştri. Deşi ne-am putea opri şi să organizăm un atac al arcaşilor, de aici de la distanţa potrivită, generalul Kueng continuă să alerge în fruntea oştirii semn că doreşte lupta corp la corp şi nu omorul inutil cu săgeţi al preţioşilor cai.

   Într-un ceas mulţi tătari au pierit înfipţi în lăncile noastre şi asta până când cei căzuţi la pământ au început să se predea. Stau trântiţi în genunchi cu mâinile la ceafă implorând iertarea. Armele le sunt smulse din cingători şi sunt împinse într-o parte. Alţi soldaţi chinezi aleargă să prindă de căpăstru caii ce aleargă speriaţi care încotro, lovind în calea lor fără deosebire mongoli şi chinezi. Ultimele rânduri ale tătarilor au fugit abandonându-şi tabăra şi toate corturile ce aşteptau strânse.

   Am învins! Chinezii îşi sărbătoresc victoria ţipând şi jefuind corturile abandonate, formând un lanţ uman din care dau din mână-n mână tot ce se putea căra din tabăra tătară. Sute de cai au fost capturaţi cu tot cu călăreţii lor. Prizonierii sunt foarte valoroşi, atât caii cât şi tătarii. Fang ştie că-i va putea folosi pe tătari ca şi monedă de schimb pentru un nou tratat de pace cu hanul Noyan Khan, iar apoi le va putea vinde tot tătarilor şi proprii lor cai pe multe lingouri de argint, sporind astfel visteria curţii imperiale.

  Noaptea ne prinde bând kumyz, un lapte de iapă fermentat şi alcoolizat păstrat în vase de lut, găsit în cantităţi mari în tabăra mongolă.

   La trei zile după luptă totul reintră în normal şi e iar ca mai înainte. Generalul Kueng a lăsat un mic avanpost de soldaţi chinezi în tabăra tătară şi la cel mai mic semn că mongolii s-ar regrupa, vor aprinde focuri să ne dea de ştire…

   Nimeni nu ştie însă că succesul acestei victorii obţinute nesperat de uşor şi cu doar câţiva răniţi din garnizoana chineză, ni se datorează nouă, celor trei soldaţi anonimi.

   Lui Kueng cu siguranţă că nu o să-i pese să spună cuiva, iar pe Fang nu l-am mai văzut. Şi-a luat calul şi împreună cu suita lui au plecat spre capitală să anunţe Împăratul de Jad despre marea victorie din nordul Chinei împotriva tătarilor mongoli.

   Dar uite că după jumătate de lună, sunt chemat în cortul lui Kueng. Stă tolănit într-un jilţ mare ce-i cuprinde tot corpul gras, în faţa unei mese plină de mâncare şi băutură. Mă invită să mă aşez şi cere să mi se aducă friptură şi să mi se toarne o cupă de vin. E suspect de amabil cu mine şi nu ştiu cum să reacţionez.

  – Soldat Lu Yanjing, am primit această scrisoare, şi-mi arăta un sul de hârtie desfăcut. Alături e pecetea imperială din ceară roşie, ruptă în bucăţi mari.

  – Pentru fapta ta ai fost avansat la gradul de Strateg al armatei imperiale chineze. Se sculă de pe scaun, asta obligându-mă şi pe mine să mă ridic.

Citi cu emfază şi voce gravă decretul imperial:

– “ Pentru faptele sale de vitejie în faţa invadatorilor mongoli, fapte ce au contribuit la salvarea de la moarte sigură a multor chinezi, soldatul Lu Yanjing va fi ridicat la rangul de Strateg al Armatei Imperiale Chineze. Poporul chinez îi va fi veşnic recunoscător,

Semnat:  Gan Yu, Împăratului de Jad al Chinei”

   Cu mişcări sigure, semn că decorase mulţi soldaţi la viaţa lui, îmi prinse de umăr câteva trese ce-mi atestă calitatea de Strateg, o mare funcţie ce poate fi obţinută în armată. Strategii sunt scutiţi de bătălii şi niciodată nu se angajează în luptă. Ei trebuie doar să gandească şi să inventeze teorii despre cum ar putea fi câştigată o bătălie.

– Felicitări Strateg Lu Yanjing! O meriţi pe deplin! şi mă bătu prieteneşte pe umăr.

   Sunt copleşit! Aproape că mă obişnuisem cu viaţa anostă ce urmase după marea noastră victorie, deşi  întradevar o vreme tânjisem după recunoaşterea meritelor mele. Ale mele şi ale celorlalţi doi prieteni, Ju şi Chang Hu. Iar acum din senin când totul rămăsese în urmă şi părea o amintire de război, mă trezesc făcut Strateg.

 Nu pot să nu remarc în mintea mea, că aşa ceva ar fi trebuit făcut în faţa întregii garnizoane şi nicidecum în cortul lui privat, fără nimeni altcineva prin jur. Condiţia mea simplă de ţăran, cu siguranţă nu îi e nici acum pe plac generalului.

   Îi mulţumesc cu palma stângă ridicată, ce acoperă pumnul drept şi dau să ies din cort.

 – Nu pleca încă! Mai am o veste pentru tine, mă opri din drum generalul cu o voce înecată şi scârbită de parcă ar fi înghiţit un ou stricat.

– Odată cu decretul imperial a mai sosit o scrisoare,  de la Fang. Se pare că serviciul tău militar s-a încheiat definitiv. Vei primi o gardă ce te va însoţi în capitală.

  Urmă o mică pauză şi continuă cu o voce şi mai gâtuită:

  – Împăratul de Jad, Gan Yu doreşte să te cunoască personal! şi Kueng se înclină respectuos spre mine salutându-mă cu pumnul drept acoperit de palma stângă.

  Împăratul doreşte să mă cunoască! Pe mine… un simplu ţăran!

   Capul îmi fierbe de atâtea întrebări şi simt cum mă cuprind ameţelile şi fierbinţeala. Deci de asta se purta Kueng aşa ciudat… Era invidios!

   O asemenea onoare, de a te întâlni cu un Împărat de Jad îţi schimba viaţa definitiv, chiar pe câteva generaţii de acum încolo. Copiii copiilor tăi ar fi povestit mai departe despre cum tatăl, sau bunicul lor, a fost invitat special la curtea imperială, unde de după un paravan din hârtie de orez în care sunt mici găurele, a fost privit de Împărat. Dacă îţi va fi şi vorbit, măcar câteva cuvinte, asta era şi mai nemaipomenit. Pe Împăratul de Jad nu aveau voie să-l vadă, sau să-l atingă nicio fiinţă muritoare de-a lungul vieţii sale, fiind considerat Sfânt şi trimis al lui Buddha pe pământ.

  – Lu Yanjing, ce e cu tine? Eşti bolnav, ai luat febră? sări Chang Hu să mă sprijine ajutându-mă să mă aşez între ei. Îmi puse imediat o carafă de apă în mână pe care am băut-o pe nerăsuflate.

– Pe Buddha, te-au făcut Strateg îşi dădu seama Chang Hu când îmi lua carafa goală din mână. Stătea cu carafa în mână şi se holba la tresele mele de pe umăr, împreună cu Ju ce se sculase şi el în picioare.

  Eu încă stau copleşit la pământ sprijinit de cort, în timp ce Ju striga cât îl ţinea gura prin garnizoană:

– Băieeeeţi! Veniţi să vedeţi cine a fost avansat Strateg… Lu Yanjing!

  Vestea s-a răspândit rapid în garnizoană şi cei ce mă cunoşteau au venit să mă felicite. Ştiau toţi că de acum am terminat cu frontul, cu purtatul lancei în mână şi cu raţiile mici de orez cu bou afumat.

– Băieţi… Ju, Chang Hu… nu e numai asta! Am veşti uluitoare! le spun tuturor după ce mă ridic de jos. Trag un scaun din cort şi mă ridic pe el, să fiu deasupra tuturor. O tăcere grea se lasă împrejurul meu, toţi aşteptând:

  – Voi pleca în capitală, la curtea imperială! Marele nostru Împărat de Jad Gan Yu, doreşte să mă cunoască! am strigat cât am putut de tare şi umflându-mi cu mândrie pieptul…

   Murmure de admiraţie străbat garnizoana de-a lungul şi de-a latul. Cei mai mulţi abia acum încep să afle povestea noastră, a celor trei eroi şi motivul pentru care au câştigat aşa de uşor o bătălie în faţa unui duşman mult mai numeros.

– Uraaa pentru Strategul Lu Yanjing! strigă Ju. Uraaa!!!

Tabăra chineză răsună de chiuituri şi încep cu toţii să se înghesuie să-l vadă de aproape pe cel ce va avea onoarea să întâlnească un Împărat de Jad…

Eu sunt acela, Strateg Lu Yanjing!

*1 Li = aprox 500 metri

Capitolul 2: Curtea Imperială

“ Nepreţuitul nostru fiu, suntem nespuşi de fericiţi să auzim după atâta amar de vreme că eşti în viaţă. Credeam că te-ai prăpădit pe frontul mongol.

Am citit şi recitit veştile ce ni le-ai trimis şi tot nu ne vine să credem. E o onoare desăvârşită pentru noi că ai ajuns la Curtea Imperială să-l întâlneşti pe Împăratul de Jad, Gan Yu.

Ne simţim mândri că te-am crescut şi îi mulţumim lui Buddha pentru lumina adusă în vieţile noastre.

mama şi tatăl tău”

   Plâng cu scrisoarea în mâna gândindu-mă la mama ce nu mai e supărată pe mine. Le-am trimis veşti imediat după ce m-am întâlnit cu Fang, într-o clădire de lângă palatul imperial. Scrisoarea mea a trimisă parinţilor cu mesager personal călare, ce s-a întors curând cu răspuns. Fang s-a ocupat de tot.

  M-a primit bucuros să mă revadă şi m-a felicitat pentru gradul de Strateg, pentru care mi-a mărturisit el, a insistat personal Împăratului să mi-l acorde. Pe urmă am fost cazat într-o cameră din anexa palatului rezervată nobilimii chineze unde voi aştepta instrucţiuni despre cum va decurge întrevederea cu Împăratul.

   Voi merge în câteva ore la palat şi am la dispoziţie timp doar cât să mă curăţ şi să îmbrac haine noi, militare cu noile mele trese de Strateg.

  Sunt chemat afară din cameră la ora stabilită şi acum păşesc între şase soldaţi îmbrăcaţi cu armuri şi pelerine galbene, fiecare ţinând în mâini câte o lance de care atârnă la capete ciucuri şi flamuri având desenat însemnul imperial: O fată cu pielea verde de jad, ce păşeşte pe o potecă albă aflată pe suprafaţa mării. Deasupra ei, Luna străluceşte ca un soare în miez de noapte… Este Yu-Jie, prima noastră Împărateasă de Jad!

   Intru pe poarta palatului regal pe sub porţi mari şi acoperişuri pagodă. Sunt acum într-o curte mare, pietruită cu dale tăiate în pătrate perfecte, iar în capăt se află palatul Împăratului. E impunător cu ziduri roşii şi acoperişuri pagodă pe multe niveluri.

   Acoperişurile sunt acoperite cu ţiglă galbenă ce lucesc puternic precum aurul în bătaia soarelui.

   Înăuntru înaintez pe un covor roşu cu galben aşternut de-a lungul unei săli lungi luminată cu zeci de făclii înfipte pe pereţi. Ştiu că la capătul ei se află Împăratul, după acel paravan din hârtie de orez.

  Îmi repet în minte ce am de făcut!

  Am fost instruit cum să îngenunchez şi cât să mă apropii de paravanul de hârtie. Cum să nu vorbesc neîntrebat și dacă Împăratul la un moment dat va tăcea o vreme prea îndelungată, înseamnă că întâlnirea s-a sfârşit.

  Nimănui nu-i era îngăduit să-l privească direct pe Împărat. Sfătuitorii şi cei din Consiliu discutau cu el doar prin paravanul de hârtie, ce avea mici găurele prin care doar Împăratul putea privi.

  Mă aşez la locul cuvenit cu privirea spre podea şi aştept… Paravanul desenat şi el cu însemnul imperial al primei Împărătese de Jad e încadrat la mică distanţă de soldaţi ce stau în alertă cu mâinile pe lance.

  De după paravan se aud foşnete, semn că eram studiat cu atenţie.

  Pe neaşteptate o voce slabă, îmbătrânită, se auzi din şaptele paravanului:

  – Am aflat cum ai ajutat la învingerea mongolilor pe frontul de nord, cu pierderi minime ale armatei noastre. Ar vrea să ştiu de unde ai avut ideea să născoceşti acel truc?

Incredibil! Împăratul îmi adresase o întrebare, iar eu trebuia să-i răspund. Repede!

  – “Fii atent la ce se întâmplă în jurul tău şi vei găsi răspunsuri la toate problemele şi întrebările tale” îi repet eu povaţa tatălui meu. – Nu a fost niciun truc la mijloc, mărite Împărat de Jad.

– De unde ai învăţat aceste cuvinte? Cine a fost maestrul tău? se mai aude din nou vocea slăbită.

– Nu am avut maestru, Înălţime. A fost doar tatăl meu.

   Foşnetele au mai continuat o perioadă apoi s-au oprit şi tăcerea devine din ce în ce mai lungă. Aud zgomote în spatele meu şi întorc privirea. Doi dintre soldaţii ce m-au însoţit până aici, îmi fac semn să mă ridic. Întrevederea a luat sfârşit!

   A doua zi sunt convocat în biroul lui Fang. Pe lângă funcţia de Prim Sfătuitor al Împăratului de Jad, Fang guvernează şi trezoreria imperială. Biroul lui e tot în anexa palatului, acolo unde şi locuieşte la fel ca mulţi alţi nobili ce nu îşi permit încă o casă a lor.

   Sunt invitat să iau loc şi îl ascult pe Fang:

   – Împăratul nostru a fost mulţumit de întrevedere şi mai ales de răspunsurile tale. Ştii să scrii şi să citeşti?

– Da, excelenţă Fang.

– Să caligrafiezi caractere chinezeşti şi să socoteşti?

– Cred că la toate mă descurc onorabil. Tatăl meu a avut grijă să mă înveşte scrierea şi socotirea atunci când eram copil.

– Împăratul a hotărât să-ţi ofere o funcţie, aici la palatul Imperial. Vei fi făcut Dregător însărcinat cu încasarea taxelor şi vei intra în rândul nobilimii. Vei avea soldă fixă anuală de 30000 de renminbi. Slujba îţi este oferită pe viaţă şi oricând vei merita, ea se poate schimba într-una mai mare. Aceasta este o hotărâre definitivă şi aşa va rămâne, încheie Fang.

– Sunt copleşit, excelenţa voastră! Toate acestea mi se întâmplă doar pentru că am pus peşti pe un câmp, simplific eu totul.

– Intradevar asta e ceea ce ai făcut, dar pe noi ne interesează consecinţele acţiunilor tale. Îmi este greu să îţi calculez numărul de vieţi salvate şi cât argint ai economisit din visteria imperiului, împiedicând un război ce putea fi unul de durată. Iar noi avem nevoie de oameni valoroşi la curte.

   În urma deciziei Împăratului de Jad, destinul mi s-a schimbat cu totul. Gata cu munca fizică, cu statul ore întregi în soare cu picioarele băgate în mâlul orezăriilor. De acum am muncă de birou, uşoară, în care transcriu diverse acte de pe mici hârtii, pe suluri mari de hârtie rulată. Apoi calculez câte procente din afacerile ţăranilor şi ale meşteşugarilor din toată ţara ar trebui încasate ca să intre în visterie. Toate le-am învăţat în câteva zile petrecute cu alţi funcţionari şi colectori de taxe.

   În rest am foarte mult timp liber, Fang superiorul meu în funcţie nu mă întreabă niciodată unde plec sau când vin. Găsesc ce am de făcut pe birou, le termin şi apoi mă îndrept spre centrul capitalei, la plimbare.

   Totuşi mă simt teribil de singur în acest imens oraş şi de aceea caut locuri mai retrase unde să fiu doar eu şi gândurile mele. Cum ar fi această grădină de orhidee de lângă palat unde îmi place să vin după program, cam pe la ora maimuţei şi să citesc din cărţile puse la dispoziţie de Fang din bibiloteca personală. Aşa l-am descoperit pe Confucius, ce m-a uimit cu logica dar şi simplitatea gândirii sale.

– Ce citeşti?

   Îmi ridic privirea din carte şi văd în faţa mea o mică fetiţă. Are o rochiţă galbenă cu roz şi fundiţe galbene în părul negru, tuns breton. E neastâmpărată şi fuge de colo colo printre orhidee, iar agitaţia ei mă făcuse de câteva ori să mă smulg din citatele maestrului.

– Confucius! îi răspund scurt.

Fetiţa ridică din umeri şi dădu din mâna a lehamite:

– Ahh! L-am citit încă de anul trecut!

   Zâmbesc neîncrezător în spusele ei. E imposibil ca cineva aşa de mic să-l citească pe Confucius. Şi mai ales să-l şi înţeleagă. Dar o întreb totuşi:

– Şi l-ai înţeles micuţo? Pe Confucius?

– E plictisitor! Dar tu? Eşti deştept? Spune-mi ceva isteţ! Ceva ce eu nu ştiu! Vreau să văd cât eşti de ager la minte! Îţi poruncesc!

  Întrebările vin una după alta, ca nişte săgeţi trase dintr-un arc şi eu nu le pot para. Ce fetiţă vorbăreaţă! Şi curioasă, dar şi isteaţă, după cum mă chestionează. Să tot aibă vreo 10 ani la cum arată şi se comportă, dar gândirea pare că îi e cu mult înaintea vârstei fizice.

– Dacă îmi porunceşti, atunci mă supun, îi intru eu în joc… Despre ce vrei să îţi vorbesc, micuţo?

Se uită în jur şi prin aer:

– Despre fluturi. Ştiu că sunt coloraţi, zboară şi mănâncă nectar. Ce altceva mai fac?

– Pare că ştii cam totul despre fluturi. Tot atât ştiu şi eu despre ei…

Cum micuţa se bosumfla, i-am mai adăugat:

– Cei mai mulţi dintre fluturi, trăiesc doar o zi. Deşi îi vedem zilnic aici, în Grădina Orhideelor, ei sunt mereu alţii şi iar alţii.

Figura i se lumină toată într-un zâmbet, semn că i-am captat atenţia.

– Nu ştiam asta. Să te cred?

– Nu, nu e nevoie. Îţi voi arăta… Fii atentă la ce se întâmplă în jurul tău şi vei găsi răspunsuri la toate problemele şi întrebările tale! Urmează-mă, mergem spre tufa aceea de orhidee.

Micuţa se conformă, fericită că va descoperi ceva nou în grădină.

Am dat cu grijă câteva flori la o parte, să nu le rup.

– Acum uită-te pe jos. Ce vezi?

– Frunze şi flori uscate.

– Observă mai atent. Descrie cât mai exact ceea ce vezi.

– Frunze maron, verzi. Petale căzute de orhidee colorate în galben şi roz. Şi câteva petale roşii. Vântul le mişcă uşor şi se rostogolesc unele peste altele. Atât văd.

– După cum observi acum suntem între tufele acestea înalte şi poţi simţi şi singură că vântul nu bate. Apleacă-te şi ridică de jos câteva frunze mişcătoare.

  Micuţa se apleacă şi după ce ridică unele dintre ele, începu să ţipe speriată:

– Sunt fluturi. Frunzele şi petalele sunt fluturi. Au antene şi picioruşe, doar că nu se văd decât de aproape. Şi nu mai pot zbura, se mişcă din ce în ce mai greu. Mor? şi mă ţintui cu privirea, gata să izbucnească în lacrimi.

  – Da, mor! Dar au avut o viaţă plină şi fericită. S-au născut dintr-un cocon de unde au zburat spre soare. Au băut nectarul florilor, şi-au găsit perechea şi şi-au transmis genele mai departe. Toate acestea într-o singură zi… Uite, sub aceste frunze de orhidee sunt mici ouă verzi. Sunt ouă de fluturi. Din ele vor ieşi viermişori, ce vor deveni omizi, ce se vor ascund în coconi. Apoi din coconi ies fluturi.

   Pe măsură ce îi explicăm i-am arătat pe frunze diversele stagii ale dezvoltării fluturilor. Era ceva ce ştiam din vremea copilăriei când îmi petreceam toată ziua în curte şi orezarii observând natura. Ce nu înţelegeam, îl întrebam pe tatăl meu ce părea a ştii totul. Iar atunci când nu-mi putea oferi un răspuns, îmi rostea simplu că nu ştie şi că trebuie să-mi caut singur răspunsul la acea întrebare.

  – Cred că o să te folosesc pe tine ca să-mi transmit mai departe genele, rosti brusc fetiţa.

  Fraza micuţei chinezoaice m-a năucit de tot. E cel mai intrigant lucru auzit din gura unei fetiţe.

  – Ce ştii tu despre asta? Câţi ani ai?

  – Am 9 ani şi ştiu suficient încât să realizez că la un moment dat în viaţă voi nevoie de cineva deştept. Cineva ca tine! Aşa mi-a spus tatăl meu, că e important ca cel cu care voi procrea un copil, să fie deştept!

  O tăcere stânjenitoare rămâne în urma acestor vorbe, iar eu nu înţeleg de ce i-au fost spuse asemenea lucruri unui copil.

  – Tatăl tău a greşit când ţi-a spus aceste lucruri! Sau e posibil să nu fii înţeles tu bine, încerc să fiu cât mai diplomat şi să închei discuţia.

  – E imposibil ca tatăl meu să greşească! El spune că noi putem face tot ce vrem de-a lungul vieţii…

   Discuţia capăta o turnură tot mai ciudată. Iar acum m-a aţâţat întratât încât sunt hotărât să schimb ideile fetei.

– Cum te cheamă?

– Nu îţi spun! sunt iarăşi pus la punct.

– Fie! Dar îţi repet că în viaţă nu poţi face întotdeauna ce vrei. Trebuie întâi să te gândeşti la consecinţe şi apoi să acţionezi. Altfel acţiunile tale se pot lăsa cu pierderi, de prieteni, de averi sau chiar de vieţi omeneşti. Cu toţii suntem datori să gândim înainte de a acţiona şi apoi să fim pregătiţi să primim rezultatele acţiunilor noastre, bune sau rele. Vezi… e o diferenţă între a face ce trebuie şi a face ce vrei. Cine îţi e tatăl tău, micuţo? Şi până la urma cum te numeşti?

– Nu-mi place reacţia ce o au unii oameni atunci când le spun numele meu. Dar fie… sunt Xing Yu, fiica lui Gan Yu.

   Mintea mi s-a înceţoşat refuzând să înţeleagă ceea ce tocmai auzisem. Ştiam că numele de Yu e rezervat familiei imperiale şi nimeni altcineva nu avea voie să-l poarte. De asemenea cunoşteam că Împăratul are două fete de vârste diferite, dar totuşi nu era cu putinţă ca fetiţa aceasta din faţa mea să fie una dintre cele două Prinţese de Jad. Familia imperială nu iese niciodată din palatul ei, era un lucru ce îl ştiam cu toţii…

   Aleile de lângă mine încep brusc să se umple de soldaţi ce aleargă cu lăncile spre mine şi conducătorul lor îmi strigă aspru:

  – Ingenuncheză imediat la pământ în faţa Prinţeselor de Jad… şi vârfurile lăncilor îmi sunt îndreptate spre figură. Mă arunc la pământ în genunchi şi cu fruntea înfiptă în iarbă. Paşi uşori se aud şi cu coada ochiului observ o pereche de pantofi roşi, lucioşi ce se opresc lângă capul meu.

  – Te urmăresc de ceva vreme şi nu am dorit să intervin, dar sora mea trebuie să se întoarcă la palat. Acum Xing Yu, chiar acum!

  De acolo de jos printre pantofii roşi văd în lateral cum mica mea interlocutoare pleacă pe o alee. Se opreşte, se răsuceşte pe călcâie şi-mi strigă:

– Mi-a plăcut să discut cu tine! Sper să ne mai vedem… şi cu mâna dreaptă îmi flutură un la revedere.

  Capul îmi e frică să-l ridic din pământ să nu mă înţepe vreun lăncier, aşa că ridic o mână din iarbă şi îi răspund la salut. Xing Yu părea că atât a aşteptat, acest mic gest al meu, pentru că imediat a dispărut printre flori însoţită de două femei.

Pantofii roşi se depărtează de mine doi paşi. Sesizez mişcare deasupra capului şi-mi dau seama că vârfurile lăncilor s-au retras. Dar încă nu mă pot mişca. Ofensa pe care o făcusem mă putea costa închisoarea, biciuirea, sau poate chiar privirea.

Niciun muritor de rând nu poate privi vreun membru al familiei regale de Jad. Iar cum eu deja vorbisem cu unul dintre ei faţă în faţă, nu puteam risca să o privesc şi pe cea de-a doua Prinţesă de Jad.

– Te poţi ridica dacă doreşti, mi se rosteşte.

Pun palmele în pământ şi cu capul încă plecat dau să mă ridic, dar lăncile aflate la câţiva metri se mişcă iarăşi spre mine, semn că ridicat înseamnă stat în genunchi.

– Cum te numeşti?

– Sunt Lu Yanjing, Prinţesă…

– Prinţesă de Jad, Dai Yu, completează ea. Modul tău de a gândi şi de a explica lucrurile este cu totul altfel faţă de ceea ce sunt obişnuită să aud de la cei din jurul meu. Până şi mica mea soră Xing Yu ce nu e de loc atentă la lecţiile maeştrilor ce o şcolesc, acum a părut fascinată. Trebuie să recunosc că şi eu te-am urmărit încântată, deşi ştiu cum şi cât trăiesc fluturii!

– Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Sunteţi foarte generoasă, Prinţesă Dai Yu… privirea îmi e în continuare în pământ.

– Ar mai fi modul în care i-ai ţinut piept şi ai contrazis-o de câteva ori, nu aşa cum fac învăţaţii noştri ce îi dau imediat dreptate, de frica vreunei pedepse.

– Aţi fi în stare să pedepsiţi pe cineva care v-ar contrazice? prind eu curaj.

– Nu. Dar am în schimb pretenţia să îmi prezinte argumente ca să îşi susţină părerea contrară mie.

– Aveţi dreptate, Prinţesă.

– Cam atât pentru astăzi, hotărî Dai Yu şi imediat se depărtă de mine împreună cu garda sa.

   Uite o întâlnire tulburătoare din care am scăpat întreg! îmi spun atunci când observ că am rămas singur şi prind curaj să mă ridic. Două Prinţese de Jad, ambele în aceeaşi zi… plus o întâlnire cu Împăratul acum două săptămâni… Hotărât lucru, viaţa mea devine din ce în ce mai palpitantă! Plec grăbit în camera mea, hotărât să nu mai calc prea curând în acea grădină a orhideelor.

   Fără gradină îmi rămâne doar oraşul, sau camera mea ca să-mi petrec timpul şi eu încă nu am cu cine face asta. Nu mi-am făcut prieteni aşa de buni. Îmi lipsesc tare mult grasul de Ju şi Chang Hu. Îmi lipsesc ţigările fumate împreună şi glumele la care râdem prosteşte. Le-am promis că le scriu de cum o să ajung aici şi încă nu am făcut-o. De ce?

Pentru că mă simt vinovat faţă de ei! Împreună am pus umărul în acea noapte, toţi trei am gândit planul. Iar acum laurii îi culeg numai eu.

   Săracii mei prieteni, ştiu sigur că sunt tot în acea unitate de graniţă, unde au fost trimişi şi mai mulţi soldaţi. Nici vorbă să fie lăsaţi să plece la casele lor.

– Pacea dintre China şi hanul Noyan Khan a fost semnată, dar cine a încălcat un tratat, îl poate încălca încă o dată, deci e bine să fim vigilenţi”, mi-a spus Fang atunci când am întrebat ce s-a întâmplat cu soldaţii încartiruiţi acum multe luni pentru frontul mongol.

   Dar nu mă las. Azi am hotărât să-l vizitez pe Fang şi să-l rog să mă ajute să-mi aduc prietenii lângă mine. Fang m-a ascultat atent:

– Acea unitate fiind de graniţă a intrat sub incidenţa unui decret dat la vremuri de război, ce implică un serviciu obligatoriu de 2 ani de armată. Deci nu îi poţi chema aici pur şi simplu. Dar cum acum eşti Dregător ai dreptul să-ţi angajezi un secund, ştii… un fel de ajutor, precum şi o gardă personală. Le pot aranja un transfer şi ei îşi vor termina serviciul militar în capitală. Nu văd nicio problemă să nu pot rezolva lucrul acesta în câteva zile, îmi umplu inima de bucurie Fang.

   Le-am trimis chiar eu o trăsură privată să-i ridice din garnizoană instruind vizitiul (cu 10 Renminbi în buzunar) să facă gălăgie mare în unitate, ca să afle toţi colegii că eu sunt cel ce îi iau în capitală. Scrisoarea mea către Kueng în care îi ceream, de fapt îi ordonam să-i elibereze pe Ju şi Chang Hu din garnizoana de graniţă, am scris-o singur. Am dorit să sune cât mai protocolar şi la nivelul obrăzniciei, deşi ştiam că ordinele imperiale de transfer fuseseră trimise anterior de Fang. Eu doar mă dădeam în spectacol. Am trimis şi 100 Renminbi părinţilor, sfătuindu-i să nu se mai spetească muncind, că voi avea grijă să le trimit bani lună de lună de acum încolo.

   Iar acum stau şi aştept trăsura cu cei doi prieteni. Gândurile mi-o iau razna în aşteptare şi-mi închipui că toată treaba asta cu transferul poate nu e pe placul celor doi. Nu i-am întrebat, doar i-am luat din garnizoană pe nepusă masă. Ehh, voi afla în curând de-am greşit au ba!

   N-am greşit cu nimic. Băieţii au fost fericiţi să mă revadă şi mi-au mulţumit că i-am scăpat de serviciul militar de la capătul de nord al Chinei.

  – Îţi jur Lu Yanjing, un pic mai aveam să dezertăm! O luasem razna de la mâncat peşti cu cap de şarpe si de la căldura mongolă ce parcă deodată dăduse năvală peste graniţe, iar când am aflat că vom sta acolo până la împlinirea a doi ani de la încorporare… ce să mai! Ne-ai salvat! îmi făcu rapid un rezumat vorbăreţul Ju.

   Băieţii vor dormi în aripa soldaţilor, dar în restul zilei pot face ce doresc. Sunt în slujba mea, au simbrie şi eu nu le cer nimic în schimb. Doar Chang Hu auzind cu ce mă ocup, finanţe şi taxe s-a ţinut scai de capul meu să-l bag ucenic într-un birou unde să înveţe să socotească. De scris se descurcă, ştie câteva caractere.

   Ju a preferat să-şi pună uniformă nouă şi să stea pe lângă mine, ca şi gardă personală. În acest mod am petrecut o lună întreagă. Munceam cu toţii în felul nostru şi serile mergeam prin cârciumi sau în lungi plimbări.

  Ju de obicei stă cu o sabie la brâu, în faţa uşii biroului meu, pe un scaun. Nu a scos-o niciodată din teacă şi nici nu cred că ar avea de ca o facă vreodată. Numai că acum îl aud urlând la cineva:

– Stai! Nu intra! Stai pe loc că scot sabia!

  Sabia? Acolo în biroul meu? mi-am spus şi am dat să mă reped spre uşă. Uşa s-a trântit în laterale şi patru soldaţi cu lănci lungi şi cu însemnele imperiale pe ele, dau năvală în birou. Am înţepenit lipit de masa de lucru. În afară pe hol îl observ pe Ju îngenuncheat având alături alţi doi lăncieri cu vârfurile ascuţite îndreptate spre el. Unul dintre ei îi luase sabia de la brâu cu tot cu teacă. Ce paznic am! nu am putut să nu gândesc. Una e să fi la pământ şi alta e să fi şi dezarmat!

   Unul dintre soldaţi îşi flutură deoparte pelerina galbenă şi scoase de la brâu un mesaj rulat, cu pecetea roşie imperială şi mi-l înmână, după care se retrase. L-am desfăcut, l-am citit in gând şi am zâmbit. Totul va fi bine! am încercat să-i sugerez asta şi lui Ju făcându-i un semn prin uşă, să-l liniştesc.

   Soldatul mai făcu un pas în faţă şi salută cu pumnii şi spuse pe un tot ce suna ca o rugăminte:

– După ce veţi fi citit mesajul am ordin să vă spun aceste trei cuvinte: “ Acum, te rog!”. Normal că acum, ce aveam de făcut nu suferea aşteptare. Doar mai trecusem prin asta şi ştiam că e o urgenţă.

  Soldaţii mă incadrează să mă conducă, dar Ju se repede spre ei. -“Sunt garda lui, e în datoria mea de soldat să-l însoţesc”. Garda se dădu la o parte şi Ju mi se alătură. În depărtare în faţa unui birou, îl zăresc pe Fang cum îşi mângâie gânditor barbişonul şi mustăţile, privind spre alaiul nostru. Ceva părea să nu îi convină!

   Cum Ju e acum lângă mine iar soldaţii mărşăluiesc împrejurul nostru încadrându-ne într-un dreptunghi, mă poate întreba:

– Ce se întâmplă Lu Yanjing, unde ne duc? După însemnele galbene soldaţii sunt din garda imperială, nu? Ne-au arestat?

   Îl privesc şi îi înţeleg îngrijorarea de pe faţă. Năduşeala îi curge râuri din creştet pe pomeţii graşi. Răsuflă greu încercând să ţină pasul. Şi cât i-am spus să o lase mai uşor cu mâncatul. Acum are mâncare destulă nu mai e nevoie să-şi facă “rezerve”, cum le spune el şuncilor de pe burtă.

– Stai liniştit, Ju! Mergem doar să ne jucăm!

– Fii serios, Lu Yanjing! Cu cine să ne jucăm?

– Cu micuţa Prinţesă de Jad, Xing Yu!

   Dacă i-aş fi rostit că mergem pe front să ne luptăm din nou cu mongolii tătari, sau chiar că ne îndreptăm spre Marea Galbenă să ne batem cu samuraii şi tot nu ar fi fost aşa de uluit. A înţepenit în mijlocul drumului iar garda s-a oprit şi ea, aşteptând parcă să ne terminăm discuţia.

– O Prinţesă de Jad. Întâi Împăratul şi acum o Prinţesă de jad. În ce te-ai băgat Lu Yanjing de când te învârţi printre nobilii din capitală? se tângui el.

L-am tras uşor de mâna, liniştindu-l:

– O să vezi Ju, o să vezi! De fapt dacă mă gândesc bine, mai bine nu, amintindu-mi prin ce temeri grozave trecusem prima oară.

– Orice s-ar întâmpla tu rămâi pe alee şi nu te bagi. Acolo unde soldaţii imperiali se vor opri şi vor bloca circulaţia spre aleile din interiorul Grădinii Orhideelor, te opreşti şi tu. Crede-mă că ştiu ce vorbesc! Cât despre mine, nu-ţi face griji… Voi fi pe mâini bune. Micuţa Xing-Yu e o minunăţie de faţă!

Apoi am completat mai mult pentru mine:

– Numai de-ar veni şi Dai Yu, cea mare!

Cu coada ochiului l-am văzut pe Ju care auzind un alt nume imperial începu a-şi rostogoli ochii spre cer bâiguind o rugăciune către Buddha.

    Nu, Dai Yu nu era acolo! Dar nu conta. Xing-Yu ciripea ca o vrăbiuţă şi nu mă slăbea cu întrebările ca şi prima oară:

– Ce ai mai citit? Cum te distrezi? Ce mă înveţi astăzi? şi tot aşa. Dintr-un grup de trei întrebări abia am timp să-i răspund la una, după care iar urmează altele.

  E incredibil de isteaţă mica Prinţesă, gândesc. Se vede că a avut gene bune. Pe Buddha… cum am ajuns chiar eu să mă gândesc la asta? Ciudata discuţie anterioară de acum o lună îmi revenise deodată în memorie. Xing-Yu turuia în continuare şi eu răspundeam monosilabic în timp ce creierul meu se gândea la altceva. Şi în definitiv cine e mama Prinţeselor de Jad? mă străfulgeră un gând. Cu toţii acceptasem faptul sau legenda că Buddha ne-a trimis-o pe Yu-Jie, Prima Împărăteasă de Jad. Dar restul, cele 4 generaţii de Împăraţi de Jad? De unde vin? Tot din Marea Galbenă? Sunt trimişi tot de Buddha pe Raze de Lună?

   Toate cunoştinţele despre dinastia Yu erau acum în capul meu, se rostogoleau, se mixau şi se desfăceau în idei şi ipoteze ce se contraziceau una pe alta…

  – Lu Yanjing, te rog, vorbeşte cu mine! aud ca prin vis vocea tristă a lui Xing Yu. Se oprise şi mă privea cu feţişoara ei drăgălaşă cu ochi sfredelitori.

   Mi-am dat seama că stăteam pe vine cu mâinile în bărbie, iar fruntea mă durea de cât de încruntat mi-o ţineam. Ce vină are această mică Prinţesă de Jad? De ce sunt un ticălos şi tocmai acum când am fost chemat să mă joc cu ea, filosofez şi despic firele deja despicate de alţii cu secole înaintea mea?

   Cărţile, cu siguranţă cărţile citite sunt de vină! Nu mă mai simţeam ţăran, deşi îmi ştiam originile şi nu mi le negam. Dar când am înţeles că se poate trăi şi altfel nu numai din munca la câmp şi din rugăciuni, când nu am dormit nopţile încercând să-l înţeleg pe filosoful Kong-Fu-Zi şi după ce am citit deja de două ori Analectele lui Confucius de-am început să-mi ghidez traiul după dictoanele sale, la ce să mă aştept?

E firesc să-mi pun întrebări!

  Fang a ştiut foarte bine să-şi întindă ca un păianjen plasa, în care m-am agăţat ca o molie de noapte, atrasă de lumina unui felinar ce are în faţă o perfidă şi nevăzută pânză de păianjen… E deja evident că Fang caută adepţi cât mai mulţi pentru Confucianism, dar am refuzat să cred că acesta ar fi un lucru rău. Dar toate cărţile pe care mi le înmânează să le citesc par că mă îndepărtează de Buddha, de religie… şi mă îndreaptă pe o altă cale păstrătoare a echilibrului între voinţa Pământului şi voinţa Cerului.

   Mă forţez să ies din gândurile mele şi să-mi îndrept atenţia spre Xing Yu, dar totuşi îmi mai rămâne acolo într-un colţ al creierului o mică îndoială, ca o întrebare fără de răspuns. Din surse sigure am aflat că Împăratul de Jad nu e adept al Confucianismului. Îl acceptă în China pentru că nu are ce face, deja a cuprins prea multe pături sociale, dar nu e de acord cu el.

   De unde oare am aflat aşa ceva? Să-mi fi spus tot Fang? Parcă îl şi văd aievea în biroul meu cu fesul de sub care îi iese coada cea lungă vopsită în negru şi-mi lasă o nouă carte pe birou:

  – Nu ştiu dacă le citeşti, sau dacă le înţelegi… dar Confucius mă uimeşte mereu! Uite încă un filosof ce-i explică şi-i îmbrăţişează doctrina! De-ar fi şi Gan Yu de acord cu asta!

Da, aşa e! Fang a fost…

Dar acum gata, la joacă cu mine şi mă scutur ca trezit dintr-un vis.

  Toate cele de mai sus le-am gândit în câteva secunde, aşa că nu a durat mult până i-am răspuns lui Xing-Yu:

– Scuzaţi-mă mică Prinţesă! Sunt la dispoziţia d-voastra. Uitaţi am o idee!

– Ce idee? Ce o să facem?

– Un dragon!

Imediat mi-am pipăit îngrijorat buzunarele să văd dacă am ce-mi trebuie. Ahh, ce noroc chiar aveam câteva bucăţele de hârtie de orez, fără trebuinţă. Tocmai eu, care ar trebui să verific înainte să scot o vorbă pe gură. Dacă nu le aveam? Să vezi atunci dragon pe mine…

– Un dragoon! Să fie mareee! ţipă fericită Xing Yu… Gărzile alertate de ţipătul fetiţei se întorc pe călcâie şi întorc capul spre noi pregătiţi să intervină. Nu e cazul să intervină, e ca de obicei răsfăţata de Xing Yu.

  Undeva printre tufe şi flori de orhidee îi văd faţa rotundă a lui Ju cum luceşte în soare. Se strecurase şi scăpase cumva de gărzi, iar acum stă şi mă priveşte. Îi fac şmechereşte cu ochiul.

  – Va fi doar un pui de dragon, mic şi drăgălaş ca şi tine Xing Yu! Vom avea nevoie de paie de orez, beţe subţiri de bambus, această hârtie de orez din buzunarele mele şi o anumită plantă. Să vedem dacă o găsim prin grădină.

– O plantă?

– E vorba de o mică liană, o plantă agăţătoare, cu tulpina foarte elastică. Trebuie să fie pe aici pe undeva, creşte mai mult în întunericul copacilor.

   Găsim uşor tot ce ne trebuie şi ne aşezăm pe iarbă la umbră. Strig un soldat şi îi cer să-mi dea pumnalul de la cingătoare. Se codeşte şi nu prea vrea. M-am blocat! Eu nu am pumnal şi fără el nu pot tăia şi ciopli toate aceste mici beţişoare şi pârghii de care am nevoie.

– Îţi poruncesc să-i dai pumnalul lui Lu Yanjing, se aude din spatele meu.

   Ohh, da… recunosc mult prea bine această voce! E vocea fără de chip ce mi-a bântuit multe nopţi visele. Iar uneori chiar şi zilele, alunecam în visare imaginându-mi figura ei. Mereu mi-a părut rău că nu am avut curajul să o privesc atunci demult pe Dai Yu, iar acum e chiar în spatele meu. Hotărăsc să nu mă întorc să salut. Ar însemna să o părăsesc iar pe micuţa Prinţesa Xing Yu şi să-mi îndrept atenţia spre altcineva. Nu, aşa ceva ar fi fost necivilizat!

  Încep să mă concentrez asupra dragonului. Ştiu că Xing Yu mă priveşte atent dar o altă privire din lateral, mă sfredeleşte şi ea. Cea care dăduse porunca e acum încălţată în pantofi galbeni, lucioşi şi s-a mutat din spatele meu, undeva în stânga mea la o distanţă de 10 paşi de noi şi-mi urmăreşte munca.

   Sper să reuşesc să-l confecţionez, nu am mai făcut un dragon de când aveam câţiva ani şi trăia bunicul meu. Avea întotdeauna hârtie de orez în casă şi m-a învăţat tehnica dragonilor de hârtie. După ce el s-a dus dintre noi nu am mai avut hârtie de orez, deci nici dragoni.

  Pe măsură ce tai şi cioplesc micile beţigaşe îi explic lui Xing Yu:

– Acestea vor fi aripile. Hârtia de orez e uşoară şi va sta întinsă pe un schelet de paie de orez. Apoi corpul dragonului va fi un mic băţ de bambus uscat. De el leg cu aceste mici pârghii aripile. Iar acum ce e mai important. Liana aceasta elastică. Priveşte cât de mult se întinde, după care revine la loc.

   E o muncă foarte migăloasă… Undeva spre coada dragonului întind mica liană forţat, pe o bucăţică rotundă de bambus, ca un mosor. Apoi leg şi aripile cu părţi ale lianei. Ca faţă a dragonului pun un mic boboc de orhidee gură de tigru, înfipt în băţul de bambus.

– E gata, anunţ eu!

  Ştiu că în teorie dacă voi învârti cu atenţie acest mosor şi voi elibera dragonul din palmă aruncându-l în sus, el va fâlfai de câteva ori prin aer până va cădea pe pământ. Dar câţi dragoni de-ai mei nu au zburat! Doar dragonii bunicului zburau… Ai mei au rămas doar ca jucării efemere aşezate lângă patul meu, ce îşi aşteptau să le vină rândul la joacă.

   Xing Yu s-a tolănit pe burtă să privească mai îndeaproape micul meu dragon. Se zgâieşte cu feţişoara ei şi face tot felul de mutre. Nu ştie dacă îi place sau nu.

– Am hotărât că-mi place. E foarte frumos, îţi mulţumesc Lu Yanjing, spuse întinsă pe spate şi cu dragonul în mână întins spre cer.

– Vâââj! Vâââj! şi îl mişcă într-una imitând zborul.

– Să ştii că şi zboară!

   Cu un icnet şi dintr-un salt Xing Yu e în picioare chiar de acolo de pe spate, semn că are cunoştinţă despre arta kung fu. Mişcarea aceasta necesită multă forţă în muşchi şi flexibilitate.

E foarte nedumerită:

– Zboară?

  Îl iau din mână şi mă mir că pe aici nu a ajuns arta dragonilor zburători. Acum e acum! Ce fericit aş fi dacă ar zbura!

   Îmi amintesc momentele când ne întâlneam cu băieţii la un campionat de luptă cu beţele şi încingeam o bătaie, iar fetele stăteau pe margine urmărindu-ne. Atunci când un băiat încasa o lovitură, fetele chicoteau şi râdeau de cel căzut. Dar şi când reuşeam că punem la pământ câte un adversar, murmure de admiraţie le izbucneau din piepturi. În fapt acesta era premiul nostru suprem: Preţuirea şi admiraţia fetelor!

   Inima îmi bubuie în piept şi simt cum încep să transpir pe frunte. Xing Yu priveşte spre mâna mea ce e pregătită să arunce micul dragon zburător în aer. Sunt sigur că şi Dai Yu mă urmăreşte la fel de atent, am văzut cum s-a ridicat de pe iarba unde a stat până acum… Ju e una cu florile de orhidee prin care şi-a îndesat capul mare. Faţa lui îngrijorată îmi confirma că îmi înţelege temerile. Şi el a copilărit în acelaşi mod ca şi mine…

   Cu o mişcare din braţ îl azvârl spre cer, suficient de uşor ca să nu îl răstorn peste cap, dar în acelaşi timp am încercat să-i dezvolt o mişcare ascendentă.

   Măcar să plutească, măcar să plutească, să nu se întoarcă cu burtă-n sus şi să cadă ca o săgeată spre pământ! îmi tot repet.

   Pentru o clipă dragonul pare că rămâne suspendat în aer. Liana se desfăşoară de pe mosor şi aripile încep să i se mişte repede. Un vânticel îl ajută să se menţină în aer şi aripile îi flutură cu viteză amestecându-se printre fluturii din Grădina Orhideelor. Acolo sus unde e acum, arată mai mult a fluture!

    Patru perechi de ochi îl urmăresc cu răsuflarea tăiată. Aripile încep să i se mişte din ce în ce mai rar, începe să piardă înălţime, dar e totuşi orizontal. Se apropie precipitat de iarbă şi apoi se lasa lin pe o parte. A fost perfect!

  Murmurul de admiraţie din spate şi aplauzele lui Xing Yu îmi certifică succesul. Faţa lătăreaţă a lui Ju e toată numai zâmbet şi-l văd cum se trage în spatele tufei de orhidee, ca să nu-şi trădeze prezenţa de bucurie.

   Xing Yu îşi ia mica jucărie şi începe singură să-l facă să zboare. Mă urmărise foarte atentă ce am făcut şi acum îmi repetă mişcările. Deşi zboară mult mai puţin, aruncat de la înălţimea ei de copil, e cum nu se poate mai radioasă.

   E cazul să mă întorc spre cealaltă soră, Dai Yu.

  Cu ochii în pământ mă îndrept spre ea şi mă aşez în genunchi salutând cu pumnii ridicaţi. Îi văd mâna dreaptă cum se ridică într-o parte oprind lăncierii să intervină, ce deşi pare că stau mereu cu spatele la noi mă supraveghează atent, de parcă ar avea ochi în ceafă.

 – Vă mulţumesc că mă onoraţi şi astăzi cu prezenţa, mărită Prinţesa de Jad Dai Yu!

– Nu am văzut niciodată dragoni de hârtie zburători! De unde ai învăţat această tehnică, Lu Yanjing?

Prin urmare a fost impresionată:

– De la Shuo Wu, bunicul meu!

– Xing Yu e încântată să-şi petreacă timpul cu tine. De mult timp îmi cere să te chem în Grădina Orhideelor.

– Sora d-voastră e o fetiţă admirabilă!

– Şi răsfăţată. Nu ţi-ai dori să o vezi atunci. Deşi cu tine pare că se calmează şi se comportă ca un copil normal.

  Nu am mai răspuns. Aştept! Soarele mă arde în creştet şi pe ceafă, iar genunchii îmi amorţesc. Ce aştept, nici eu nu ştiu!

– Te poţi ridica în picioare şi să-ţi ridici privirea din pământ! rosti Dai Yu şi se apropie şi mai mult de mine. Pantofii ei galbeni, lucioşi aproape îmi sunt sub ochi iar mâna face iar un gest uşor cu degetele subţiri şi lungi spre gărzile lanciere.

– Nu aş îndrăzni să privesc o altă Făptură de Jad. Acest lucru ne este interzis nouă, simplilor ţărani! îmi justific eu teamă.

– Sper că nu crezi poveştile care circulă prin popor, că am avea pielea verde şi scoatem ochii celor ce ne privesc. De ar fi aşa, toate gărzile mele ar fi oarbe.

– Pot să confirm că pielea d-voastră este albă, sidefie. Vă pot vedea mâinile cu degete lungi şi subţiri ca rămurelele de bambus. Iar despre gărzi… văd foarte bine, îmi urmăresc orice mişcare. Vă mulţumesc că mă lăsaţi să mă ridic şi să vă privesc… şi cu pumnii sprijiniţi în pământ mă salt în picioare.

   Ştiu că-mi ard obrajii la fel cum îmi ardea şi ceafa în care Dai Yu a vorbit şi a respirat până acum câteva secunde. În picioare am ţinut ochii închişi o vreme, voiam doar să mi-o reconstitui în memorie pe Dai Yu, făptura fără de chip din visele mele. Apoi i-am deschis!

Soarele se joacă pe chipul ei ce îmi pare a fi de un imaculat alb, cu obraji îmbujoraţi şi ochi codaţi, discret machiaţi. Gura îţi atrage privirile, mică dar cu buze pline. Totul e încadrat într-o faţă triunghiulară, perfectă.

  Două şuviţe de păr îi coboară în lateralele fiecărui obraz, iar părul îi e prins într-o coadă lungă ce îi porneşte dintr-un coc din vârful capului şi îi ajunge până la brâu, truc utilizat de mai toate femeile chineze ca să pară mai înalte.

  Nici eu nu sunt deloc scund, ba chiar aş putea spune că am o înălțime peste media celorlalți băieți chinezi. Înotul regulat în râul de lângă casă mi-a lățit umerii şi mi-a lungit oasele.

   Mă ţintuieşte cu privirea. Abia acum îi observ şi ochii. Ambele şi pupila şi irisul sunt negre. Irisul îi e doar cu o fină nuanţă mai deschisă, în rest ochii ei sunt mari şi negri. Nicicând nu am văzut ochi aşa de negri!

– Dai Yu, Jad Negru! Ochii vă sunt întocmai ca Jadul Negru! murmur eu.

– Ştiu asta, de aici şi numele meu de Dai Yu, Jad Negru! Dar tu, tu ai ochii un pic verzi.

– Numai la soare sunt aşa, mă fâstâcesc eu şi cuprins de panică mă îndrept spre Xing Yu să îi schimb mică liană elastică din dragonul de hârtie, ce pare că s-a rupt.

– La un moment dat se rupe sau îşi pierde elasticitatea, îi explic. Din acel moment dacă nu îi mai schimbi liana, o poţi folosi ca şi jucărie statică. O poţi pune lângă pat iar noapte de noapte acest dragon de hârtie are să-ţi păzească visele. În acest fel vei avea numai vise frumoase despre locuri magice şi fermecate. Eu aşa am făcut în copilăria mea!

Nerăbdarea şi agitaţia i-au dispărut. Mă ascultă atentă şi deja e în lumea mea, imaginându-şi o lume cu vise plăcute fără coşmaruri.

– Aşa voi face! Nu o voi mai arunca în aer, doresc ca de acum înainte să-mi apere visele… şi aşeză cu grijă dragonul de hârtie în iarbă. Se trânti pe burtă lângă el, îşi puse capul pe mâini şi închise ochii, să încerce să prindă un somn cu vise magice.

– E încă un mister pentru mine cum reuşeşti să te descurci cu Xing Yu. Faci totul să fie aşa de simplu!

– Sunteţi doar amabilă să spuneţi asta, adaug eu umil.

   Am rămas aşa câteva minute privind-o amândoi pe Xing Yu, până când un lăncier se apropie de Dai Yu şi îi şopteşte ceva la ureche.

– Noi vom pleca acum. Xing Yu i-aţi la revedere de la Lu Yanjing.

   Mica Prinţesă se sculă cu urme de mâini pe obraji semn că aţipise câteva minute. Îşi luă dragonul de hârtie şi îmi făcu un semn cu mâna, încă adormită.

   După ce au plecat cu toţii, tufele unde era ascuns Ju s-au dat la o parte şi trupul îi apăru în soare.

– Credeam că nu mai termini cu vorbele şi amabilităţile! Ce e între tine şi Dai Yu? întrebă direct Ju dezmorţindu-şi picioarele şi braţele semn că nu avusese o poziţie prea comodă.

– Ju! Ţine-ţi gura ca o păţim amândoi, am şuierat printre dinţi la el când am observat că aleile din jur încep să se umple de plimbăreţi.

   Aceste întâlniri au devenit din ce în ce mai frecvente. Uneori erau amândouă prinţesele, alteori numai cea mica, Xing Yu. Un lucru rămăsese însă acelaşi: garda celor şase lăncieri imperiali ce tropăia mereu pe coridoarele clădirii. În faţa biroului se opreau şi începuseră să-mi lase răgaz să mai pun hârtiile în ordine sau să vorbesc cu alţi taxatori de impozite să-mi preia muncă.

   Iar Fang, ei bine Fang din omul amabil ce era, s-a transformat total. Munca e din ce în ce mai multă, cuvintele sunt aruncate aspru ca nişte porunci şi în general se poartă urât cu mine. Încep să cred că nu-mi fac bine treaba şi nu e mulţumit de mine! Sau mi se pare mie…

   Câteodată îmi e teamă… pare că am accese de nebunie şi închipuiri. Întâi Fang şi acum cei doi buni prieteni ai mei. Într-o seară a rămas că ne întâlnim ca de obicei în oraş şi i-am surprins într-o mică discuţie, până să-mi trădez prezenţa:

– Să-i spunem lui Lu Yanjing?

  Atât. O frază şi nimic altceva nu a mai fost rostit de către cei doi şi asta pentru că imediat am întrebat:

– Să-mi spuneţi ce?

    Oricât i-am rugat, ameninţat, certat, nu am reuşit să scot nimic de la ei. Au susţinut nu am auzit bine şi nu au ce să-mi spună. Am trecut peste asta, doar sunt prietenii mei.

   Aşa cum o să trec chiar acum peste idea ca Fang are ceva cu mine şi nu e mulţumit de munca mea. Ce nebun am fost să cred aşa ceva! Un nebun, norocos se pare!

   Se pare că Fang e foarte mulţumit de stilul şi tehnica mea de lucru, întratât încât a hotărât că sunt cel mai potrivit pentru a fi trimis în delegaţie în Provincia Ganzhou. Acolo Dregătorul însărcinat cu ridicarea taxelor ce e destul de bătrân, s-a îmbolnăvit grav şi cineva trebuie să-l înlocuiască. Eu voi fi acela!

   Acum roata s-a întors. A venit rândul meu să trimit vorbă la Curtea Imperială că doresc să mă întâlnesc grabnic cu ambele Prinţese de Jad în Grădina Orhideelor. Nu aş fi putut pleca fără să-mi iau rămas bun.

    Atât Xing Yu cât şi Dai Yu s-au bucurat pentru încrederea pe care mi-a acordat-o Fang şi au privit asta ca pe o avansare în carieră. Xing Yu ca orice copil la început a fost mâhnită că plec, dar i-am explicat cum stau lucrurile cu adulţii ce merg acolo unde îi cheamă destinul şi datoria. Nu a trebuit să-i spun de două ori. Datoria e sfântă, ştia foarte bine acest lucru, doar era Prinţesă!

   Lui Dai Yu i-am mărturisit totuşi că îmi e teamă că nu m-aş putea descurca şi aş putea să-l dezamăgesc pe Fang sau pe ceilalţi din jurul meu

Dai Yu a încercat imediat să mă liniştească:

   – Fang e un om foarte înţelept şi tatăl meu se bizuie foarte mult pe sfaturile lui… deşi uneori îmi pare că Fang conduce China şi nu tata. Iar faptul că Fang are încredere în tine şi te trimite singur îţi atestă valoarea, Lu Yanjing. Mă bucur pentru tine.

 – Ce valoare aş putea avea eu? Uneori simt că sunt doar un ţăran prins fără de scăpare într-un vârtej al hazardului, într-o lume căreia nu îi aparţin.

Dai Yu mă priveşte uimită:

– Încetează să te mai socoteşti ţăran, chiar de ai origini modeste. Tatăl meu te-a făcut Dregător şi aşa vei rămâne de acum înainte. Ştiu ce contribuţie ai avut la înfrângerea mongolilor tătari şi cât de simplă a fost ideea ta. Dar soluţiile cele mai simple se nasc uneori în oameni simpli, ca tine. Noi ceilalţi… ne complicăm inutil în canoane şi reguli învechite.

   Dai Yu a rostit ultimele cuvinte foarte mâhnită, semn că ceva o apasă pe suflet.

  – Vă mulţumesc pentru laude şi cuvintele încurajatoare. Sunteţi mult prea bună cu mine, Prinţesa Dai Yu.

– De multă vreme aş vrea să te întreb ceva! Ţin mult să aflu ce gândesc despre noi oamenii simpli, normali! Despre cum am ajuns să fim Împăraţi şi Împărătese în fruntea Chinei. Îmi poţi spune asta?

   Eiii… uite întrebarea fără de răspuns care demult şi pe mine m-a măcinat, tot aici în Grădina Orhideelor.

  – Înălţime, poporul Chinei ştie că familia Imperială e trimisă de Buddha pe pământ întru folosul şi îngrijirea noastră. La fel, ştim că nimeni nu are voie să vă atingă niciodată şi că dacă se întâmplă cumva, această faptă se pedepseşte aspru.

– Dar tu… Tu ce crezi? Care îţi e opinia?

Mă înclin şi o salut pe Dai Yu cu palma şi pumnul:

– Mărită Dai Yu Prinţesa de Jad, îmi permiteţi să vorbesc deschis?

– Vorbeşte fără teamă!

– Aşa cum oaia îşi poartă mielul în pântece, sau vaca viţelul, apoi îi hrănesc cu lapte din trupul lor, îi îngrijesc şi îi apără de pericole până cresc, tot aşa ştiu că procedează şi oamenii. Deci nu văd de ce d-voastră şi mica Xing Yu, să nu fi avut la rândul vostru o mamă. E în firea naturii ca cineva să vă fi născut!

– Da, exact aşa simt şi eu! spuse Dai Yu trist. Doar că niciodată nu voi afla adevărul, pentru că tata insistă că suntem fiinţe divine făurite de însuşi Buddha, fără ajutorul altcuiva.

   Da, gândesc eu… asta ştiam şi am crezut-o toată viaţa până v-am întâlnit pe voi, cele două Prinţese de Jad. Dar acum văd că nu aveţi pielea verde de jad şi arătaţi exact ca şi noi, oamenii!

  Dar nu am mai insistat. Aflasem ce era de aflat.

   Ne-am despărţit şi i-am promis lui Xing Yu că-i scriu cât de des pot şi îi voi povesti tot ce fac în Provincia Ganzhou. La plecare Xing Yu s-a repezit şi s-a lipit strâns pentru câteva clipe de picioarele mele, iar eu am mângâiat-o pe cap. Soldaţii nu au reacţionat, iar Dai Yu ne privea melancolică. Trist, foarte trist!

   Din Grădina Orhideelor am plecat direct la o cârciumă din oraş unde îmi petreceam serile cu băieţii, sparand să dau de ei. Încă nu apucasem să le spun că sunt trimis departe iar plecarea era chiar şi mâine dacă s-ar putea, sau cel mai târziu în două zile. Trebuia să le aflu părerea, să spună ce vor să facă mai departe. Chang Hu putea rămâne în continuare la birouri să-şi continue învăţătura cifrelor, iar Ju să-şi continue stagiul armatei în unitatea de soldaţi din capitală.

   Am hotărât ca întâi să le împărtăşesc că plec şi să văd cum reacţionează şi apoi să-i întreb şi pe ei ce îşi doresc. Năzuiam să mă însoţească, dar totuşi să le cer să părăsească un oraş mare cum e capitala? Cine ştie ce voi găsi în Ganzhou.

M-au ascultat atent şi s-au privit îndelung cu subînţeles:

– Era de aşteptat asta! a spus Ju.

– În situaţia actuală, considerăm că nu te putem lăsa singur. Te vom însoţi, a hotărât Chang Hu.

   Hmm… Dacă nu i-aş cunoaşte, aş crede că… Că ce? Ca Ju spune că e normal că bunele mele rezultate în muncă să fie recunoscute printr-o delegaţie?

Sau că Chang Hu mă va însoţi în situaţia actuală, doar ca să nu fiu singur printre străini?

Asta au spus sau asta am dorit eu să aud?

Nu mai contează, mâine plecăm toţi trei spre Provincia Ganzhou!

Capitolul 3: Provincia Guanzhou

  Întradevar, Sheng bătrânul Dregător al taxelor din Guanzhou, era foarte bolnav asta împiedicându-l să-şi exercite funcţia.

   În biroul lui am găsit hârtii în dezordine, vrafuri de acte şi lucrări de calcul ale taxelor neterminate.

  Dările către stat nu erau plătite de luni de zile, ţăranii nu ştiau cât mai au de plată sau dacă mai au de plătit ceva, iar împrumuturile date din visteria provinciei nu erau returnate la timp şi circulaţia argintului atât de necesar plăţilor şi dezvoltării era blocată.

  Toate astea pentru că Sheng era bolnav de multă vreme, dar a ascuns lucrul acesta de teamă să nu îi fie trimis vreun înlocuitor. Când şi-a dat seama că nu mai face faţă era deja prea târziu, se îmbolnăvise grav şi alţi slujbaşi au anunţat la curte că e mare nevoie de ajutor.

   Ajutorul a sosit! Suntem noi… cei trei băieţi ce se uită acum speriaţi la mormanul de acte de pe mese şi podele.

– O vom lua metodic. Chang Hu cât de bine ai început să te descurci cu cifrele?

– N-ai să crezi Lu Yanjing, dar ceilalţi încasatori de taxe mi-au spus că am fost născut pentru asta.

– E perfect! Vom lucra separat şi asta înseamnă că vom termina de două ori mai repede. Nu uitaţi! Cu cât mai rapid vom da gata vraful ăsta de acte, cu atât ne vom întoarce mai repede în capitală.

– Deja îţi e dor de capitală? Sau de altcineva? rânjeşte la mine Ju aşezat pe podele, că scaune încă nu aveam libere.

– Nu îmi dau seama ce insinuezi, Ju… şi ca să schimb discuţia:

– Dar ce faci acolo cu acele acte, de le tot muţi de colo colo?

– Lu Yanjing, poate că nu ştiu eu să citesc sau să socotesc. Dar culorile stampilelor şi formele caracterelor chinezesti ştiu să le deosebesc şi întinse mâna spre grămăjoarele de hârtii.

Cât am umblat prin birou cu Chang Hu plângându-ne de milă, Ju acolo jos pe podele, sorta în joacă precum un copil hârtiile: Asta pătrată aici, asta dreptunghiulară cu ştampila roşie aici şi hârtia mai închisă la culoare cu ştampila verde în altă grămadă. Erau deja despărţite câteva taxe ale ţăranilor, de taxe ale meşteşugarilor şi alte facturi.

– Minunat Ju, minunat! Asta vei face. Eşti însărcinat cu munca de jos… pe jos! şi toţi trei am izbucnit în râs.

   Cât ne-au lipsit aceste zile în care sa fim împreună  de dimineaţă până seară, exact ca pe frontul mongol. Nu mai era nimic altceva să ne distragă atenţia, nici Fang, nici Prinţese de Jad sau tentaţia cârciumilor din capitală. Ne simţeam mult mai în largul nostru aici, la ţară printre ţărani.

   După zile întregi de muncă asiduă, rezultatele încep timid să apară. Dezordinea din hârtii dispare acum fiind aşezate de către Ju pe tipuri de taxe, de meserii sau chiar de sume. Fără să vrea tot întrebându-ne pe mine şi pe Chang Hu, ce fac cu factura asta, sau uite… aici caracterele seamănă între ele deci le pun la un loc, a învăţat să citească titluri de propietate, nume de localnici precum şi unele numere, asta sporindu-ne şi mai mult productivitatea.

Arginţii au început iar să plece spre capitală pentru ca apoi să revină sub formă de împrumuturi pentru mici afaceri. Era momentul pentru o pauză. Dar din păcate era o pauză de lucru.

   Tot mânuind actele şi cifrele atât eu cât şi Chang Hu ne-am dat seama că ceva e în neregulă. Chinezii de prin părţile acestea aveau o producţie infimă de orez iar traiul lor era bazat doar pe legume şi fructe. Sănătoase nu zic nu, dar total neîndestulătoare pentru un popor numeros ca al nostru. Iar noi ne-am hotărât să aflăm cauza.

   Când am ajuns în provincie acum câteva săptămâni caii noştri au urcat pe un drum în serpentină pe acest podiş unde îşi au casele şi terenurile ţăranii. Dar apa atât de necesară orezului nu era îndeajuns pe podişul plat, iar ţăranii schimbau cu alte provincii legumele şi fructele pe orez. Era bine şi aşa dar ar fi fost de preferat să-l cultivăm chiar noi, aici sus pe podiş. Schimburile cu celelalte provincii sărace în legume s-ar fi transformat în negoţ, ceea ce însemna apoi taxe adunate. Orezul de aici ar fi hrănit mai bine ţăranii, iar excesul de recoltă putea fi vândut şi asta însemna şi mai multe taxe şi impozite ce se vor aduna în visteria imperială. Deja gândeam ca un adevărat Dregător taxator. Nu a greşit Fang când m-a trimis aici!

   Am verificat cu ochii noştri şi s-a adeverit că puţurile pe podiş erau rare şi scoteau apa de la adâncime prea mare. Livezile erau puţine, fiecare ţăran limitându-se să cultive la câtă apă ar putea scoate şi transporta pentru udat. Restul terenurilor erau goale, aride şi pline de ierburi uscate. Asta nu putea rămâne aşa. Trebuia făcut ceva.

    Jos în vale la poalele podişului am găsit un pârâu lat de 10 picioare ce curgea repezit, iar acum îl privim toţi trei.

  – Uite, apă avem destulă! Vreo idee băieţi cum să urcăm apa asta sus? întreb.

– Cu sfori, multe găleţi, boi şi moară pe o schelă de bambus, spuse Chang Hu privind peretele de stâncă de deasupra noastră ce avea o distanţă verticală până pe podiş cam de 50 picioare. Am văzut aşa ceva într-un sat vecin cu al meu.

– Ar putea funcţiona dar numai pe timpul zilei cât sunt oameni să supravegheze boii, să umple ciuturele şi alţii să le golească. Orezul are nevoie de apă continuă, nu cu găleata, îl combat pe Chang Hu.

– Vă mai amintiţi din copilărie când obişnuiam să facem ţâşnitori de apă, un fel de fântâni arteziene din tuburi groase de bambus şi apă adusă forţat din râu pe un traseu îngustat?

Cei doi mă privesc atent şi spun la unison:

– Nu. Poate tu să fi văzut aşa ceva, noi aveam casele la depărtare de firul raului Quon. Apă aveam destulă deoarece terenurile erau joase şi se inundau uşor, dar cu acces greu la firul apei.

– Aş vrea să încerc chiar aici cu acest râu să vedem ce se întâmplă. Hai în sat să căutăm un tâmplar să ne dea unelte şi poate mai găsim câteva ajutoare.

    Până să plecăm în sat să căutăm tâmplar, Ju ce era expert în confecţionarea de pipe din lemn de bambus, s-a oferit să facă una la repezeală. I-am cerut să fie cât mai mare, măcar cât un băţ de luptă. Unelte avea doar sabie şi pumnal şi într-un ceas aveam gata imensa pipă, în fapt un tub gol de bambus. Am aruncat în pârâu pietre mari obligându-i cursul să se îngusteze şi să-şi mărească debitul, iar apoi am înfipt uriaşa pipă de bambus în apă proptită dedesubt cu pietre. Neavând unde să se ducă, mare parte din apă a început să urce prin bambus şi a ţâşnit pe la capătul celălalt cu o oarecare putere şi la o depărtare de câteva picioare.

  Dacă o ridicăm mai sus jetul scădea până se oprea definitiv.

   Demonstraţia mea i-a convins că merită osteneala, iar Ju deja se dezbrăcase şi acum era băgat în jetul de apă rece ca gheaţa ce curgea ca dintr-o ţeavă. Eram convinşi că ideea va da rezultate!

   Tâmplarul când a auzit ce vrem de la el, a spus da şi ne-a stabilit un tarif pentru fiecare zi de muncă. La asta nu ne gândisem, că trebuie să şi plătim pe cineva. Dregător eram, dar nu puteam da ordine ca un Guvernator al provinciei şi asta însemna că trebuie să-l plătim. Ne-am uitat toţi trei unii la alţii, ne-am măsurat braţele să vedem dacă avem suficienţi muşchi să ne înhămăm singuri la aşa ceva şi ne-am dezumflat. Ce aveam eu de gând să fac necesita păduri întregi de bambus tăiate şi cioplite, schele construite şi pietre cărate. Apa trebuia forţată să urce în serpentină puţin câte puţin pe o lungime cam de jumatate de Li prin ţevi de bambus îmbinate între ele. Plus că doream să pun mai multe ţevi una lângă alta, zece dacă aş fi reuşit.

Cum visteria provinciei începea să se umple m-am gândit să le propun ţăranilor un stimulent şi să-i chem la muncă fără să-i plătesc.

   Le voi oferi pentru deschiderea unei afaceri în agricultură bazată pe cultură de orez, împrumuturi fără dobândă dacă îl returnează într-un an de zile şi scutire tot de un an de la plata taxelor pe orezul ce l-ar putea cultiva si recolta de pe podiş. Însă în anul doi de cultivare taxa datorată curţii imperiale, le creştea cu 10 procente faţă de cea obişnuită.

   Ştiam eu că dacă le aduc apă sus pe podiş chiar dacă nu le iau taxe pe orez un an de zile, o să le iau taxe dublate sau triplate de pe legume şi fructe, cărora le va creşte imediat producţia prin abundenţa apei.

   Citisem despre această tactică ce mai fusese aplicată în alte localităţi, dar fără rezultate bune iar eşecul ideii l-am observat chiar în actele ce le prelucram în biroul meu de la curtea imperială. Ţăranii împrumutaseră argint cu scutire de dobândă ca să-şi deschidă afaceri din care ar fi plătit împrumutul, dar şi-au luat boi, căruţe s-au i-au cheltuit prin cârciumi. Iar peste un an când Dregătorii taxatori s-au sesizat că argintul nu se întoarce au trimis colectorii de taxe , ce i-au falimentat pe acei sărmani oameni sau i-au aruncat prin închisori.

   Trebuia cumva să le explic ce înseamnă să iei argint din visteria imperială şi obligaţia returnării lui la timp.

   Iar faptul că aş putea lăsa în urma mea orezarii verzi şi mănoase, mă înflăcărase aşa de tare încât totul ajunsese un ţel personal.

   După ce am pus câteva afişe prin sate şi prin pieţe cu oferta mea de muncă, contra credite şi scutiri de taxe m-am pus pe aşteptat.

Iar aşteptarea a durat fix până a doua zi.

   Locuiam toţi trei în aceeaşi casă unde aveam şi biroul de Dregător, casa ce era suficient de mare şi pe deasupra beneficiam de serviciile bucătăresei şi menajerei lui Sheng, fostul dregător acum bătrân şi grav bolnav. Posibil pe moarte din ce auzisem.

   Mâncam micul dejun şi ne pregăteam să intrăm în biroul unde petreceam orele dimineţii, după care ştiam că o să aveam liber toată ziua, pentru că adusesem toate actele la zi.

   Menajera intră grăbită în bucătărie apoi vorbi cu bucătăreasa ce îmi spuse:

– Excelenţă, să ştiţi că trebuie să grăbiţi luatul mesei. Sunteţi aşteptat!

   De multe ori i-am spus să-mi spună simplu Lu Yanjing, dar nu vrea să înţeleagă. Aşa îi spunea lui Sheng, aşa îmi va spune şi mie.

   Mă obişnuisem să vină ţărani şi afacerişti la birou,  dar aveam zile stabilite pentru audienţe. Iar astăzi nu era una dintre ele.

– Cine mă aşteaptă? întreb mirat.

– Să tot fie câteva zeci de oameni în curte şi încă pe atât pe stradă.

Ne-am repezit toţi trei de la masă şi ne-am uitat pe fereastra bucătăriei. Curtea era plină!

   O săptămână au venit în continuu, de nu izbuteam să-i înregistrăm pe toţi în cadastre şi caiete până la închiderea biroului. I-am chestionat pe fiecare în parte şi toţi păreau că înţeleseseră exact ce aveau de făcut şi de plătit. Atunci care era misterul acestei abundenţe de ţărani la uşa mea?

Răspunsul era simplu: Orezul!

   Când au auzit ţăranii că există o posibilitate cu mari şanse de reuşită să aibă apă din abundenţă sus pe podiş şi să-şi planteze orez după plac, s-au mobilizat cu toţii. Orezul e hrana şi bogăţia Chinei iar ţăranul ştie de importanţa lui şi cât de uşor treci prin viaţă şi prin iarnă cu hambarul plin de orez.

   După şapte zile am oprit înscrierile la credite. Nu mai aveam nevoie de oameni, erau deja 100 de persoane înscrise pe liste iar eu nu aveam de gând să dau chiar tot argintul imperiului ţăranilor din Guanzhou.

    Cine nu s-a grăbit a rămas pe dinafară, dar măcar se mângâia cu ideea că de apa adusă va beneficia şi el şi asta chiar pe gratis.

   Printre cei înscrişi pe liste era şi tâmplarul nostru precum şi podari ce puteau face unele calcule. Calcule pe care am încercat în câteva seri să le facem chiar noi, eu şi Chang Hu dar a fost cu neputinţă. Lungimea ţevilor, gradul de înclinare, grosimea schelei ce pe alocuri avea nevoie de arbori solizi şi nu de beţe de bambus şi altele. Tot ce am făcut noi au fost desene şi schiţe ca să înţeleagă ce au de făcut. Au privit şi ţeava lui Ju ce încă mai era înfiptă printre pietre şi din care apa ţâşnea cu debit puternic şi constant, de care copii sătenilor aflaseră şi se bălăceau zilnic sub ea.

   Evident că apa mai scăpa şi pe lângă ţeavă dar tocmai aici era secretul: să reuşim să captăm cât mai multă apă cu un debit cât mai mare, dar în acelaşi timp să curgă apă şi pe lângă ţevi, pentru ca apa să nu o ia înapoi şi să îşi formeze alt curs. Noi aveam nevoie doar de o parte din acel debit.

   În sfârşit, lucrările au început supravegheate de oameni mai competenţi ca noi în ale construcţiilor, aşa că i-am scris o scrisoare lui Xing Yu. Spre ruşinea mea era prima scrisoare. Nu uitasem de ea, dar muncisem enorm să scot la lumina acest birou de colectare a taxelor.

   I-am scris tot ce s-a întâmplat aici, cu actele găsite în neregulă şi de ideea mea cu ţevile pentru a face posibilă plantarea de orez pe podiş, unde îşi au casele mare parte a locuitorilor provinciei Guanzhou.

Răspunsul a venit destul de repede, într-o epistolă foarte lungă…

   Chiar crezuse că am uitat de ea şi era supărată că nu mi-am ţinut promisiunea de ai scrie cât de des pot. Micuţa de Xing Yu, m-am gândit eu, cum am amărât-o fără să vreau. Nici nu mă gândisem să-i cer scuze în scrisoare că am întârziat cu scrierile mele către ea, iar acum mă simţeam cumplit de vinovat.

   Continui să citesc mai departe iar ea îmi povesteşte despre dragonul meu ce încă e întreg, deşi floarea gură de tigru de la capăt s-a ofilit dar ea se duce des în Grădina Orhideelor şi culege mereu o altă floare nouă. Şi aşa cum i-am spus dragonul de hârtie îi apără visele şi mereu o duce peste noapte în locuri magice unde de multe ori mă găseşte chiar şi pe mine. Mă îndrăgise tot atât de mult, cât prinsesem şi eu drag de ea. Dar nimic în scrisoare despre Dai Yu…

   Mergeam cu băieţii destul de des să vedem stadiul lucrărilor acelor apeducte romane cum le numisem eu pompos, deşi erau doar ţevi de bambus goale pe dinăuntru şi îmbinate, nicidecum canale de piatră tăiate şi zidite. Construcţia ţevilor mergea rapid şi nu prea. Cum ţevile trebuiau să ia curba drumului de căruţe, necesitau să fie încălzite şi curbate. Iar pentru a rezista curburii şi după răcire, bambusul era obligatoriu să fie uscat. Uscarea lor, apoi găurirea pe dinăuntru şi curbarea lor, ne luau timp preţios. Din fericire timp aveam, precum şi multă forţă de muncă.

   Într-una din acele zile când verificam toţi trei lucrările, am aflat o veste ce se împrăştia ca o furtună de nisip în deşert, de-a lungul Împărăţiei Chinei. Negustorii veneau deseori din satele învecinate urcând spre noi, aşa cum şi ţăranii noştri coborau cu legume şi mărfuri spre ei, fiecare purtând veşti aflate în propriile sate.  Iar atunci când din gură în gură s-a aflat vestea, a avut un efect devastator şi în câteva minute în valea mea înţesată de zgomote şi muncitori nu se mai auzea nimic, doar sunetul pârâului din vale.

   Cu toţi tăceau şi murmurau speriaţi, vestea ce căzuse ca un trăznet în creştetele tuturor chinezilor:

– Împăratul de Jad Gan Yu, a fost asasinat!

   Eu, Chang Hu şi Ju la început nu am crezut, pentru că ştiam că nu ar fi fost posibil aşa ceva. Veneam toţi trei din capitală şi văzusem cu toţii  şi mai ales eu, ce gardă are palatul imperial şi cât de greu te poţi apropia de Împăratul de Jad. Toată ziua chiar am crezut că e doar un zvon, o bârfă vorbită pe la colţurile caselor. Dar din păcate cu cât veneau mai mulţi negustori spre Guanzhou unii chiar din capitală, cu atât se întărea zvonul ce devenea fapt real.

   Cât de singure trebuie să se simtă acum cele două Prinţese. Tatăl le-a fost asasinat, iar de mamă toată viaţa lor nu au avut şi nici au habar. Cumplit!

Munca la schele s-a oprit în acea zi şi toţi comentau ce s-a întâmplat şi ce va fi mai departe.

   Ce va fi, ştiam cu toţii. Următoarea la conducerea Chinei e fiica cea mare, Prinţesa Dai Yu. După înmormântarea Împăratului şi perioada de doliu ea va fi încoronată ca cea de-a şasea Împărateasă de Jad a Chinei. Încoronarea lui Dai Yu nu ar fi trebuit să se întample neapărat la moartea Împaratului, ci ar fi putut avea loc atunci când el ar fi renunţat la putere din motive de sănătate sau pur si simplu ca să îi cedeze tronul lui Dai Yu. Se mai întâmplase de-a lungul istoriei ca unii Împaraţi sa se retragă din functie, dar din păcate acum erau evenimente neprevăzute la mijloc…

   Stăm pe marginea drumului de ţară ce urcă lin şi prăfos spre satul nostru şi discutăm ştirea. Eu sunt aşezat deoparte cu gândurile mele către Prinţese când îi aud pe băieţi ciondănindu-se cu voce destul de ridicată. Nu-mi amintesc să ne fi certat vreodată între noi, nimic nu ne-a supărat chiar atât de tare.

 Dar totuşi acum Ju urlă la Chang Hu, să-l lase să treacă:

– Lasă-mă să trec Chang Hu, că te arunc în prăpastie. Trebuie să-i spun asta!

– Şi dacă nu are nicio legătură? îi ţinea piept Chang Hu împingându-l în piept.

   Ju se forţa ca un taur cu pieptul în afară, fără însă să pună mâna pe Channg Hu. Aşa gras cum era, Ju era teribil de puternic şi îi era de ajuns o sforţare şi l-ar fi ridicat de la pământ, dacă nu chiar l-ar fi azvârlit în prăpastie pe Chang Hu.

– Trebuia să-i spunem de acum mult timp, tot ceea ce ai văzut şi ce-ai auzit, îl înfrunta Ju.

Cârciuma din capitală, discuţia celor doi întreruptă de mine şi despre care nu au vorbit nimic niciodată, pare să fie motivul certei, îmi dau eu seama. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat!

– Tovarăşi, prieteni… uşurel! Haideţi să ne calmăm cu toţii. Dacă e ceva ce ar trebui să-mi împărtăşiţi, acum e momentul cel mai potrivit, nu credeţi? Deja am aflat veşti înfiorătoare, ce aş putea auzi mai grav de atât?

Iar Chang Hu îşi începu mărturisirea spăşit:

– Acum mult timp, cam cu o săptămână înainte să te transfere Fang în Guanzhou, am prins o discuţie între Fang şi alţi câţiva nobili ce nu îmi sunt cunoscuţi după nume, dar după figură da. Veneau frecvent la Fang şi se încuiau în biroul lui pentru ore întregi şi nu ştiu ce discutau. Dar cum eu fiind învăţăcel pe acolo, de multe ori duceam acte dintr-un birou în altul, ca să nu se mai ridice ceilalţi Dregători de pe scaunele lor. Trăgeau de un clopoţel şi eu mă prezentam să le preiau actele. Ei bine, într-o zi a sunat clopoţelul lui Fang. Mergeam destul de des la el să iau acte, cred că mai des ca tine, Lu Yanjing. Deschid uşa şi intru în birou. Nobilii şi Fang erau aplecaţi deasupra biroului şi bifau nume de persoane la care comentau câte ceva. Îmi amintesc clar două nume: Unul dintre ele era al tău, Lu Yanjing.

– Al meu, sar speriat cât colo.

– Al tău, da! Dar poate nu însemna mare lucru au fost doar câteva cuvinte prinse în grabă.

– Să le aud, Chang Hu!

– Au sunat exact aşa: “Sheng Li e cu noi, rămâne! Lu Yanjing, trebuie trimis de aici!”   Atât… Iar frazele au fost rostite de Fang.

– Altceva? Te-au văzut?

– Da, m-au văzut şi au părut supăraţi că i-am întrerupt, dar le-am spus că a fost sunat clopoţelul. Atunci Fang i s-a adresat unuia dintre nobili să ia mâinile din zona butonului soneriei. Nu am auzit exact, dar parcă i-a rostit şi numele, Zhu sau Zhong.

– Asta înseamnă că avem trei nume şi nu două, răspund eu.

   De ce oare ar fi spus Fang că eu trebuie să fiu trimis de acolo? Fang care m-a ajutat în toată cariera mea? Care m-a scăpat de armată? Eu am văzut plecarea mea aici ca o avansare, ca o imensă dovadă de încredere… Plus că…

Sunt întrerupt din gânduri de Ju:

– Spune şi ultimul cuvânt Chang Hu! Spune-l!

– Bine. Eram deja plecat spre ieşire când am mai zăbovit pentru o secundă, cu uşa întredeschisă şi s-a auzit cuvântul: “Împăratul”. M-am speriat să nu îşi dea seama că nu am închis încă uşa şi am fugit de acolo.

  Hmm… Împăratul! şi îmi reiau firul gândurilor. Nobili ce vorbesc despre Împărat nu e ceva anormal. Că au spus numele meu, iar nu e ciudat: sunt angajat acolo şi aveau nevoie de cineva să fie trimis în această provincie. Dar figura gânditoare a lui Fang ce mă urmărea când plecam cu garda imperială spre Grădina Orhideelor ce rost avea? Niciodată nu m-a întrebat de ce vin gărzile după mine, dar la relaţiile lui cu siguranţă a putut afla foarte uşor, unde merg şi cu cine mă întâlnesc. Ar mai fi cărţile filosofice despre Confucius şi micile remarci aruncate în discuţie despre Împărat şi refuzul lui de a îmbrăţişa Confucianismul.

  – Pe toate statuile lui Buddha, e un complot la mijloc! Fang cu siguranţă e implicat! le-am mărturisit băieţilor. Apoi le-am explicat logica mea şi toate discuţiile mele cu Fang despre dinastii, filosofi şi Analectele lui Confucius. La finalul discuţiei am concis cu toţii că asta trebuie să fie. Un complot! În urma căruia Gan Yu Împăratul de Jad, a fost asasinat.

Prin urmare şi Prinţesele de Jad erau în pericol!

   M-am gândit să plec imediat în capitală, dar băieţii s-au opus. Dacă Fang m-a dorit plecat, nu ar fi deloc fericit să mă revadă încă nechemat de el la vechiul loc de muncă. Puteam fi chiar în pericol…

   Prin urmare am hotărât să scriu o epistolă către Xing Yu în care să-mi exprim regretele morţii tatălui ei şi înăuntru să pun un alt mesaj sigilat pentru Dai Yu, pe care să îl înmâneze personal numai surorii sale, Dai Yu. Totodată i-am adus atras atenţia ca să o motivez şi să îi amintesc de discuţiile noastre, că acest lucru face parte din datorie şi din ceva ce trebuie să facă. Neîndeplinirea sarcinii ar putea avea consecinţe nedorite.

   În mesajul către Dai Yu i-am scris cât mai în detaliu ce aflasem de la prietenii mei, după care i-am spus şi de discuţiile mele cu Fang. Dacă are nevoie de ajutorul lui Chang Hu să recunoască vreun nobil ce îl frecventa pe Fang, el va fi dispus să o ajute.

   Trimit plicul pe căile obişnuite, nu doresc să atrag în alt fel atenţia asupra lui şi băieţii pleacă spre capitală. Se vor caza la un han din oraş, asta după ce Ju a insistat că acolo vrea să se cazeze, pentru că are de vorbit cu ceva domnişoare. Ştiam care domnişoare, le cunoşteam cu toţii!

  Chang Hu şi Ju au plecat în aceeaşi zi spre capitală iar eu rămân în provincia Guanzhou să aştept veşti. Nu am ce face trebuie să-mi joc partea mea din acest plan făcut în grabă şi nu pot decât să sper că totul va merge bine şi Xing Yu să-i înmâneze plicul la timp surorii ei.

 Capitolul 4: Li Fen

  Timp de două săptămâni am stat ca pe ace. Nu am primit veşti de la prietenii mei şi nici eu nu am mai trimis nicio epistolă nimănui. Scenarii cumplite se derulau în mintea mea şi-mi închipuiam prietenii aruncaţi în temniţă de Fang sau alţi nobili uzurpatori ai tronului şi sincer nici mie nu-mi întrevedeam un viitor prea sigur. Incertitudinea îmi măcina încet, încet nervii.

Îmi canalizasem atenţia şi energia pe ţevile mele de bambus, ca să nu mai gândesc atât de intens la complotul lui Fang. Complot de care nici măcar nu eram sigur că există sau a existat vreodată.

  La un moment dat mă hotărâsem să mai aştept încă o săptămână şi fie ce-o fi, plec în capitală. Totuşi un singur fapt părea clar şi îl auzeam tot mai des din mai multe surse diferite:

” În curând Dai Yu va fi încoronată ca cea de-a şasea Împărăteasă de Jad a Chinei”, iar asta îmi întărea convingerea că totul e bine.

  Ca să mai uit de gândurile negre mi-a venit o idee. Văzusem în birourile din capitală precum şi în palatul imperial nenumărate picturi, mai ales portrete unele de mărimi considerabile şi mi-am amintit că un tânăr chinez înscris pe listele de credite şi ce acum muncea la ţevile de irigaţii, era pictor. De ce nu ar imortaliza aceste momente pe pânză în ulei şi vopseluri, momente ce mie îmi păreau că vor schimba pentru totdeauna viaţa întregii provincii? I-am cerut să lase lucrul brut şi să picteze cu sufletul tot ceea ce vede în toate schimbările ce vor urma pe podişul nostru. Azi o pictură fără schele şi ţevi de bambus şi alta peste o lună cu ele instalate. Şi bineînţeles ceea ce mă interesa cel mai mult: un tablou cu terenul arid şi uscat plin de buruieni şi fără câmpuri de orez, urmate de alte acuarele cu pătratele orezăriilor pline de ape galbui-albastrui în care se leagănă orez verde, bogat şi mănos. Doream foarte mult ca aceste tablouri să i le dăruiesc micuţei Xing Yu, ce era dornică să ştie ce se întâmplă aici…

   Noua mea preocupare m-a ţinut deoparte o vreme de problemele din capitală şi apoi iar mi-am amintit: De ce tac prietenii mei? Şi la fel şi Xing Yu, niciun semn de la ea. Hotărât lucru trebuie să plec în capital… dar soarta a hotărât să primesc răspunsuri imediat, în doar câteva zile.

  În ziua când i-am văzut pe Chang Hu şi pe Ju coborând dintr-o trăsură în faţa biroului meu am crezut că îmi stă inima în loc de bucurie. Erau bine prietenii mei!

– E totul în regulă? întreb panicat.

– Lu Yanjing, stai linsitit! Cu toţii sunt bine şi Prinţesele de Jad la fel… De fapt am venit să te înlocuiesc, noua guvernatoare de la trezorerie mi-a ordonat să vin să te eliberez din funcţie pentru o scurtă perioadă, trebuie să mergi în capitală, îmi grăi repede Chang Hu

Eu doar bâiguiam din buze neinteligibil, căci nu înţelegeam nimic:

– Da, ce… guvernatoare… la trezorerie… capitală!

– Lu Yanjing, hai înăuntru la o carafă de vin şi îţi povestesc totul. Plus că mi-e şi foame după atâta cale lungă, spuse Ju luând-o spre casă.

Mi-am dat seama că eram toţi trei în drum şi dacă nu îi lăsam să vorbească şi să-mi spună pe rând tot ceea ce se întâmplase, nu voi afla nimic clar.

– Ai dreptate! Haide în casă.

  Imediat bucătăreasa le-a întins câte o cană de vin şi ceva de mâncare. Câteva minute s-au auzit numai înghiţiturile lui Ju şi sorbiturile lui Chang Hu, pentru ca în sfârşit să înceapă să vorbească:

– Încep prin a-ţi spune că Fang l-a asasinat pe Gan Yu şi a fost aruncat în teminţă împreună cu ceilalţi nobili ce au fost şi ei demascaţi, spuse Chang Hu. De altfel dacă nu mă înşel, Fang a fost deja spânzurat împreună cu alţi 3 nobili. Restul sunt în închisoare sub acuzatia de participare la complot pentru răsturnarea dinastiei Yu şi încercarea de instaurare a unui nou împărat. Cel mai probabil noul împărat ar fi fost Fang, dacă nu era prins şi îşi continua planurile uzurpatoare.

Eu sunt cu gura căscată incapabil să prelucrez atâtea informaţii noi şi contrare:

– Cum, cum a fost posibil să-l asasineze?

– Prin hârtia de orez, aşa cum a mărturisit chiar el. Cu un praf, o otravă puternică pe care a suflat-o printr-un tub prin găurile vorbitoare. Împăratul a inhalat otrava şi totul părea un asasinat fără urme vizibile doar că medicii ce au încercat să-l salveze pe Împărat când s-a dat alarma, şi-au dat seama că a fost otrăvit.

– Aşa, continuă!

– Când Dai Yu a primit scrisoarea de la tine, deja îl bănuia pe Fang, după cum am înţeles că ţi-a spus şi ţie cândva şi pusese să fie supravegheat pas cu pas. Dar acele nume amintite de mine au fost mult mai valoroase, pentru că a reuşit să-i aresteze pe cei doi ce au mărturisit totul ca să scape de pedeapsa capitală. Întradevar Fang căuta adepţi pentru cauza lui confucianistă şi tocmai de aceea când te-a văzut că te întâlneşti atât de des cu Prinţesele de Jad, te-a trimis din capitală. Pentru el nu mai prezentai interes şi nu l-ai mai fi putut ajuta.

– Şi avem şi veşti bune: Peste 20 de zile Dai Yu va fi încoronată Împărateasă de Jad şi Xing Yu doreşte neapărat ca tu să fii prezent. Pleci singur cât mai curând posibil, iar noi vom rămâne aici să ne îngrijim de provincie în lipsa ta… acestea ne sunt ordinele transmise de Dai Yu, sfârşi istorisirea faptelor Ju.

*****

“ Simt că m-am îndrăgostit de Li Fen!

Din acea seară de când am sosit în capitală şi am întâlnit-o pe noua guvernatoare a trezoreriei, Li Fen înlocuitoarea lui Fang.

Ştiu că îmi e superioară în funcţie, dar nu am putut să nu îi remarc frumuseţea. La început nici nu mă băga în seamă, dar am încercat prin toate mijlocele să-i intru în birou chiar dacă nu am avut treburi acolo sau măcar să o întâlnesc pe coridoare… Însă ea doar îmi zâmbea pe sub gene şi râdea uneori la glumele mele…

  Strădaniile mele au dat într-un final rezultate atunci când după opt zile de la sosirea mea în capitală, am fost invitat să îi fiu alături în tribună, la ceremonia de încoronare a noii Împărătese de Jad, Dai Yu.

  Baloane cu aer cald, farfurii învârtitoare înfipte pe beţe mânuite de jongleri agili şi dansatoare diafane îmbrăcate în mătăsuri colorate, a fost spectacolul oferit atunci de curtea imperială la încoronarea lui Dai Yu, dacă vă mai amintiţi… ştiu că deja v-am spus asta…

   Am fost aşezat în tribuna oficială, iar Li Fen noua guvernatoare a trezoreriei a stat lângă mine. Era o prezenţă absolut încântătoare. Nările îmi freamatau când simţeam dinspre ea un miros îmbătător de flori de lotus şi de iasomie ce-mi răscolea simţurile. Oare de când nu mai fusesem aşa aproape de o femeie? De mult, de prea mult timp.

   Silueta zveltă, graţioasă, părul strâns în coadă lungă lăsată pe spate, gura mică, roşie, dar cu buze pline… Îmi semăna atat de mult la înfăţişare cu Dai Yu. Ohh, iarăşi Dai Yu, oare de ce nu mi-o pot scoate din minte?

   Dai Yu era în acele momente îmbrăcată în haine largi cu trenă de ceremonie şi stătea aşezată pe un tron împărătesc undeva, departe de mine. Nu îi puteam zări faţa prea clar.

   La un moment dat Li Fen mi-a atins mâna din greşeală şi amândoi am tresărit stânjeniţi, zâmbind încurcaţi. Eu ca de obicei am incercat să fac glume şi să mentin o conversaţie cât mai interesantă. După apusul soarelui, când s-a sfârşit ceremonia m-am oferit să o conduc spre casă, dar a insistat să ne mai plimbăm prin oraş pentru o vreme pe străzi pustii, chiar prea pustii.

   Abia după miezul nopţii am ajuns lângă casa ei şi m-a invitat înăuntru, dar numai după ce s-a asigurat că nu e nimeni prin preajmă. Funcţia ei nu îi permite o aventură cu un angajat, a fost explicaţia ei. Mie îmi convenea de minune, nici eu nu aş fi dorit bârfe inutile. După câteva pahare de vin băute împreună pe canapea timp în care a stat lipită de mine, a tras atentă toate draperiile casei să fim feriţi de priviri indiscrete şi apoi m-a sărutat îndelung rugându-mă să o aştept pe canapea. Acolo în semintuneric am mai băut câteva pahare de vin de unul singur, probabil de frică sau ca să îmi fac curaj. Moleşeala m-a cuprins şi aţipisem de-a binelea, când peste mine s-a aşezat deodată trupul dezbrăcat, silfidic al lui Li Fen. Nici nu o auzisem intrând, iar de văzut era mult prea întuneric. Şi apoi cât de pasional m-a sărutat şi cât de furibund m-am dezbrăcat ca să pot să mă lipesc şi eu gol de pielea ei fină, albă, învelită în părul lung şi despletit ce îi mirosea înnebunitor a flori de lotus şi iasomie…”

  Îmi dau paharul de vin peste cap şi mă uit la prietenii mei ce mă priveau cu gura căscată…

  După câteva carafe de vin băute împreună am hotărât sa le mărturisesc taina mea celor doi tovarăşi ai mei, dar numai după ce i-am pus să-mi jure că vor ţine secretul. Oricum şi-ar fi dat seama şi singuri, ceva se schimbase în comportamentul meu de când am fost la încoronarea lui Dai Yu în capitală acum mai bine de 3 luni. Întotdeauna plec singur în capitală unde stau doar câteva zile şi îi prezint rapoarte chiar lui Li Fen despre progresele din provincia Ganzhou, iar apoi mereu vine o seara când sfârşesc în patul ei…

   Şi ca orice bărbat, acum mă pot făli şi lăuda în faţa lor cu noua mea cucerire, pentru că mă bazez pe discreţia lor. Prea mult am ţinut acest secret în mine…

Ju şi Chang Hu m-au ascultat visători şi acum rumegă noile veşti aflate:

  – Greu ai ales prietene Lu Yanjing să ni te destăinui cu noua ta iubită… dar te iertăm! Doar de data asta… la următoarele cuceriri, sperăm să fii mai punctual, mustăci Ju spre mine.

– Următoarele cuceriri? Ju, înţelege că acum nu-mi stă capul la altcineva, doar la Li Fen. Sunt nerăbdător să plec din nou peste două zile în capitală cu registrele de plăţi şi de încasări. Eu ştiu ce o să urmeze după aceea… şi le fac cu ochiul băieţilor.

  Chang Hu tace şi nu spune nimic. Doar bea pahar după pahar, ca şi noi ceilalţi dealtfel, apoi îmi spune mucalit:

– Cred că Li Fen vrea să o laşi grea! În curând o să fii tată! Ai să vezi tu de nu o fi aşa!

– De unde ai mai scos-o şi pe asta, Chang Hu? Deşi tare aş mai dori un copil! amintindu-mi de bucuria ce mi-o provoca Xing Yu.

– Din hârtii Lu Yanjing, din hârtii! Numerele nu mint niciodată. Uite aici… şi-mi scrise pe o foaie datele la care mă duceam mereu în capitală chemat parcă dinadins de Li Fen.

– Pleci mereu când eu trebuie să fac unele rapoarte de taxe pe care ţi le dau să ajungă la birouri în capitală într-o anumită zi. Şi de verifici atent vei vedea că toate au aproximativ aceleaşi date fixe, plus minus câteva zile. Ce-ţi spune ţie asta? insistă Chang Hu ca un adevărat om al cifrelor. Se pricepea tot mai bine la mânuirea taxelor şi mă ajuta enorm preluând o mare parte din îndatoririle mele.

– Că mă cheamă la date fixe cu rapoartele, exact aşa cum susţii şi tu, îi punctez eu.

– Şi să faci dragoste cu ea, craiule după cum chiar tu te-ai lăudat! Şi asta după multe luni în care ai ţinut ascunsă taina faţă de noi, spune Chang Hu cu reproş în glas.

– Să fie clar, nu m-am lăudat… m-am confesat vouă, prieteni. De prea mult timp ţineam asta în mine…

   Dar Chang Hu avea dreptate, nu observasem amănuntul acesta. De câte ori ajung în capitala Li Fen încearcă pe cât posibil să scape din patul meu ca un ţipar. Ba că e chemată la o petrecere, ba că e invitat special la premiera unei noi trupe de teatru japonez ce are spectacol în oraş sau alte tertipuri femeieşti lunare. Şi deodată vine o anume noapte când înainte să merg spre casă îmi spune să trec pe la ea la un pahar, apoi sunt împins cu o carafă de vin pe canapea s-o aştept, atât cât se îmbăiază ea. Întotdeauna la ea acasă, întotdeauna noaptea târziu. Apoi spre dimineaţă trebuie să plec grabnic ca să nu ma vadă servitorii sau vecinii.

   Ooo, daaa… e şireată ca o vulpe Li Fen, vrea să mă prindă! gândesc eu… Cred că ar trebui să mă însor cu ea!

   Ar fi putut să-mi spună că vrea sa facem un copil. Dar gata, de acum o să îi propun să vină cu mine în provincie, să nu mai lase să fiu trimis singur în delegaţia asta, ce pare că s-a întins la nesfârşit. Hehe, uite în felul acesta copilul va apărea cu mult mai repede, mă bucur eu.

  – Şi dacă e chiar contrariul? Adică nu vrea să rămână grea şi exact atunci mă cheamă în patul ei? mă descurajez singur.

La asta nu se gândiseră, dar izbucniră amândoi la unison:

– Toate femeile ar dori să te aibă în pat sau să aibe un copil cu tine, Lu Yanjing. Eşti un erou de război avansat Strateg, eşti Dregător al taxelor şi mai ales eşti în graţiile familiei imperiale.

Asta cam aşa era, eram o partidă bună, mă încurajez eu. Deşi cam sărac, dar totuşi încerc să strâng ceva avere. Poate rezultatele mele cu ideea ţevilor de irigare de pe podiş ar putea să conteze foarte mult. Şi chiar aveam rezultate uimitoare…

   În ziua când ţevile au fost montate şi au ajuns pe podiş acum 2 luni, toţi ţăranii erau prezenţi. Eu şi tovarăşii mei urmăream gâtuiţi de emoţie ce se întâmplă şi ascultam ţipetele celor din vale ce ne anunţau dacă apa urcă. Din loc în loc erau mici găuri date în beţele de bambus şi atunci când apa ajungea în acel loc, în gaură era bătut un cep şi cel de acolo striga că totul e în regulă. Din aproape în aproape apa şi-a făcut timidă apariţia pe podişul nostru. Ore în şir ne-am uitat la ea cum râureşte cu debit gâlgâit, uneori repezit alteori liniştit şi inundă câmpurile din jur. Pământul arid înghiţea apa hulpav, dar ştiam că atunci când se va suprasatura de apă, ea va începe să băltească formând mici lacuri şi smârcuri propice culturii orezului.

   Terenul fusese curăţat de arbuşti şi buruieni iar mici pătrate de orezarii acum secate îşi făcuseră apariţia din timp pe podiş. Digurile ridicate ca nişte chenare aveau din loc în loc canale de scurgere ce asigurau circulaţia apei dintr-un pătrat în altul.

   Abia spre seară ne-am îndurat să ne urnim spre case, hotărâţi să revenim a doua zi. În ziua următoare apa era tot acolo, se prelingea pe pământ, cucerind şi mocirlind pătrat după pătrat de orezărie. Ţevile erau un succes!

Capitolul 5: Rază de Lună

Pe toţi Buddha, e imperios necesar să o iau de soţie pe Li Fen!

  Simt că ea e scăparea şi stânca de care trebuie să mă agăţ, ca să nu mă prăval în hăul fanteziilor mele bărbăteşti. Există două femei importante în viaţa mea şi eu pendulez între ele ca un dobitoc. O vreau pe Li Fen, sau nu o vreau? Să aştept să sper la altceva? La ce?

  Am dorit să-mi limpezesc gândurile şi am venit cu mult mai devreme faţă de ora stabilită a întâlnirii cu mica Xing Yu în Grădina Orhideelor…

Iar amintirile nopţii trecute petrecute în patul lui Li Fen încă mă bântuie. Plăcut!

Ahh, numai de mi-ar da răspunsul mai repede!

Acolo în pat, goi fiind în semintunericul draperiilor am cerut-o de soţie.

   Li Fen era rezemată cu capul pe pieptul meu, iar părul ei îmi gâdila bărbia şi-mi umplea plămânii cu parfum de flori de lotus şi iasomie. In acele momente o rază de lună s-a strecurat îndărătnică printre draperiile trase cu grijă ca de fiecare dată de Li Fen şi i-a luminat deodată firele negre de păr, ce-au început a-i străluci. S-a ridicat de pe pieptul meu şi s-a tras în întuneric şi a urmărit mică rază ce acum se odihnea pe pieptul meu:

– O Rază de Lună! Uite! Semnul tău de pe piept! mi-a spus cu glas şoptit.

Un grup de mici aluniţe adunate în forma astrului nopţii aflat în faza de lună crescătoare, mi se afla pe piept de mic copil. Din el coborau alte câteva mici aluniţe, ca o coadă. Mama mi-l descoperise şi mereu îmi glăsuia că acolo am o mică seceră ascuţită si încovoiată, numai bună pentru secerat grânele.

– Mama îmi spunea că e o seceră! O seceră cu care se taie spicele de orez. Cred că depinde de cum îl priveşti! i-am răspuns eu…

Li Fen chicoti amuzată de explicaţia mea.

– Mărită-te cu mine, Li Fen! Vreau să te iau în Guanzhou, m-am săturat să vin aici doar o dată pe lună. Mă topesc după trupul tău şi vreau să-mi fii aproape în fiecare noapte!

În loc de răspuns gura ei fierbinte a început să mi se plimbe peste piept şi peste semnul meu din naştere. Raza de lună scăpată pe fereastră, i se revarsa pe umeri printre firele negre de păr ale cozii lungi acum despletită şi răsfirată de-a lungul spatelui ei alb. Mâna ei subţire începuse deja să mă apese sub abdomen, întărindu-mi iar poftele. Am răsturnat-o şi am iubit-o cu patimă nebună, dar în faţa mea aveam mereu figura altcuiva. O vedeam pe Dai Yu! Mi-o imaginam ca fiind acolo în pat cu mine şi asta m-a aţâţat animalic, ca un netrebnic ce sunt!

– De ce, de ce s-a întâmplat asta? Ce în neregulă cu mine? m-am trezit vorbind de unul singur. Să cer femeia dorită de nevastă şi apoi să mă gândesc la o altă femeie? – Ce să fac oare, spune-mi tu mică orhidee sau tu fluture colorat?

– Cu cine vorbeşti? o aud pe Xing Yu ce a răsărit pe nesimţite lângă mine.

– Aaa… cu nimeni sunt doar gândurile mele rostite cu voce tare, îi răspund şi-mi arunc ochii împrejur să văd dacă e şi Dai Yu acolo… Era!

   Ohh, un moment mai prost pentru mine nici că se putea. Simt cum fierbinţeala şi roşeaţa mă cuprind brusc din vârful urechilor, până în degetele de la picioare. De ce oare m-am lăsat pierdut tocmai acum în gândurile acestea intime, nu ştiu… Sper să fi vorbit cu voce suficient de joasă şi nimeni din jurul meu să nu fi înţeles ce am rostit!

– Xing Yu, am ceva pentru tine! încerc eu să-mi distrag atenţia de la gândurile negre şi să ignor prezenţa Împărătesei Dai Yu.

– Ce e? Ce mi-ai adus? strigă micuţa fericită…

– Mai ţii minte când mă rugai să îţi povestesc despre ceea ce fac în Guanzhou şi cum arată provincia unde sunt detaşat? Ei bine, acum o poţi vedea cu ochii tăi.

   Mă îndrept spre un pom unde aşezasem pachetul cu tablourile în ulei făcute special pentru Xing Yu. Îl desfac şi înşir tablourile pe iarbă, unul lângă altul, ca pe o amintire din trecut derulată în picturi.

Totul era acolo:

   Podişul gol sterp, plin de arbuşti si buruieni, apoi ţevile mele cum urcă aşezate pe schele pe lângă poteca prăfuită.

   Apa ce inundă pătratele goale, uscate de pământ iar apoi spicele verzi de orez încă micuţe ce se leagănă şi râd în bătaia soarelui oglindindu-se în întinsele ape gălbui ce au schimbat definitiv suprafaţa podişului.

   Amândouă urmăresc încântate picturile artistului descoperit şi tocmit de mine în Guanzhou, iar Xing Yu ciripeşte ca o vrăbiuţă pe lângă ele.

   Cu coada ochiului o urmăresc pe Dai Yu. Doar hainele i s-au schimbat de când am văzut-o prima oară şi era doar o Prinţesă De Jad. Acum de când a fost încoronată Împărateasă de Jad straiele îi sunt mai lucioase, mai mătăsoase şi cu trene lungi. În rest e la fel de răpitoare la înfăţişare. Totul mă atrage la ea: faţa ei, corpul silfidic, degetele lungi de la mâini, gleznele subţiri sub care stau pantofi lucioşi, ce au fost primele părţi din corpul ei ce le-am zărit când stăteam îngenuncheat de gărzi acum mult, mult timp…

   Mă simt ruşinat şi o imensă vină mă apasă că m-am folosit de chipul ei azinoapte ca să-mi satisfac fanteziile şi poftele cu Li Fen. Dar nu asta e Dai Yu? O fantezie? Ce altceva poate fi o Împărăteasă de Jad pentru un ţăran ca mine? Bine că nu-mi poate citi gândurile, altfel cu siguranţă aş ajunge imediat în ştreang !

– E neaşteptat ce ai reuşit să faci acolo, Lu Yanjing. Asta va aduce prosperitate provinciei Guanzhou şi îndestulare locuitorilor ei. Te felicit!

– Mulţumesc, Dai Yu! răspund cu mândrie şi fără obişnuitele apelative de politeţe ce mă obligă să le utilizez în discuţia cu o Împărăteasă… – Dar să ştii că am fost toţi trei implicaţi în mod egal, atât eu cât şi Ju împreună cu Chang Hu, hotărât să punctez asta ca să evit greşelile din trecut.

Dai Yu aprobă gânditoare dând din cap.

– Am să te întreb ceva, Lu Yanjing! Şi te rog să răspunzi cinstit întrebărilor mele…

– Negreşit, îţi voi răspunde!

– Ce e între tine şi Li Fen?

   O întrebare mai complicată nici că-mi puteai pune, Dai Yu! De unde ştii tu oare de noi? Nu ne-am ferit îndeajuns? Ce contează că am fost văzuţi împreună pe străzi sau prin cârciumi luând masa? Puteam fi doar prieteni! Ce îţi pasă ţie cu cine îmi petrec eu nopţile?

– Suntem prieteni… Şi suntem într-o relaţie! m-am hotărât eu pe loc să-i spun adevărul, orice ar fi.

  Privirea ei mă sfredeleşte iar ochii negri îi ard ca tăciunii atunci când mă întreabă:

– O iubeşti pe Li Fen?

   Iar sunt pus în încurcătură! De ce îmi pui întrebări aşa de intime? De ce vrei tu să scoţi marturisirea asta de la mine şi-mi răsuceşti parcă intenţionat fierul înroşit ce zace înfipt tot de tine în inima mea? O iubesc, cu siguranţă o iubesc altfel de ce aş fi cerut-o de soţie azi noapte? Doar că eticheta nu îi permite să-mi dea un răspuns imediat, sunt necesare câteva zile până se va hotărî şi va vorbi cu rudele, după care voi primi un răspuns clar… Şi dacă va accepta poate aşa voi reuşi să scap de tine Dai Yu, să mi te scot din minte! Te urăsc… Te urăsc, Dai Yu!

– Am cerut-o de soţie! răspund cu glas încet, dar hotărât fiind să îi urmăresc atent fiecare tresărire a feţei.

   Nimic! Faţa îi e imobilă ca şi când i-aş fi spus că afară e soare… Ochii ei negri privesc acum absent tablourile şi doar şuviţele laterale de pe faţă i se mişcă scuturate de o adiere de vânt.

  – Sper să îţi dăruiască mulţi urmaşi, Lu Yanjing! apoi se depărtează de mine şi o prinde pe Xing Yu de mână. – Să mergem Xing Yu! După câţiva paşi se opreşte şi se întoarce spre mine:

 – Să nu pleci încă spre provincia Guanzhou, Lu Yanjing. Îţi voi trimite scrisoare când eşti liber să părăseşti capitala. Mai aşteaptă câteva zile până voi avea confirmarea unor lucruri.

– Despre ce confirmări e vorba, Dai Yu?

– Asta nu te priveşte pe tine, îmi reteză ea tăios curiozitatea. – Xing Yu, i-aţi la revedere de la Lu Yanjing, te rog!

   M-am lăsat pe vine şi Xing Yu a venit şi s-a aruncat în braţele mele şi m-a îmbrăţişat cu dragoste. Parcă mai crescuse şi se făcea o domnişorică fermecătoare de la o întâlnire la alta. Nu ştiam însă că atunci o să o văd pentru ultima oară…

   Le-am privit lung în urmă şi mi-am blestemat gura pentru răspunsurile sincere date lui Dai Yu. Oare ar fi trebuit să o mint? Să neg idila mea cu Li Fen şi să nu-i destăinui că am cerut-o de soţie? Să aştept şi să sper ca un idiot îndrăgostit de trupul uneia şi de mintea alteia? Cred că nu voi afla niciodată dacă am procedat corect…

***

Sunt un om fericit! Cum nu se poate mai fericit! Şi norocos!

  După trei zile zile a venit şi răspunsul lui Li Fen şi dupa alte zece zile am primit şi o scrisoare de la Dai Yu. Li Fen a acceptat să-mi fie soţie şi o să mă urmeze în Guanzhou, iar în scrisoarea lui Dai Yu erau în fapt mai multe decrete imperiale:

  “ Pentru meritele sale şi pentru dăruirea manifestată faţă de poporul chinez, Lu Yanjing este ridicat la rangul de Guvernator al Provinciei Guanzhou!

Semnat: Dai Yu, Împărateasa de Jad a Chinei”

   Acesta era primul decret în care primeam înalta funcţie de Guvernator al Provinciei Guanzhou. Incredibil!

  Alături se aflau alte două decrete semnate de Dai Yu:

   Într-unul se afla actul de eliberare din serviciul militar a lui Chang Hu, precum şi numirea lui în funcţia de Dregător al taxelor în Guanzhou, preluând postul ocupat de mine.

   Iar în celălalt era consemnat faptul că Ju a fost lăsat în servicul militar şi numit General al armatelor din întreaga Provincie Guanzhou.

   Deasemenea am primit şi un act semnat de Împărăteasa Dai Yu şi de Li Fen înainte ca ea să elibereze scaunul de Guvernator al Trezoreriei Imperiale, prin care stabilea ce taxe şi ce dări va plăti de acum înainte Provincia Guanzhou spre Curtea Imperială. Dările erau foarte mici, întregul profit fiind hotărât să rămână în custodia provinciei şi folosit pentru bunăstarea populaţiei şi extinderea provinciei. Un gest cu adevarat generos al Împărătesei!

   Când m-au văzut Ju şi Chang Hu că mă întorc însoţit şi logodit cu Li Fen şi le-am înmânat decretele imperiale cu numele lor, au plâns şi s-au bucurat ca nişte copii.

   Era normal ca într-un final şi meritele lor să fie răsplătite, deşi Ju a admis că funcţia de General e mult prea mare pentru el, dar că va face tot ce îi stă în putinţă să se ridice la înălţimea aşteptărilor imperiului. A promis şi că va slăbi, ceea ce vă pot confirma că s-a şi întâmplat. E tot masiv şi fălcos, dar cu mult mai ager în mişcări şi prezentabil în uniformă de general, burta aproape dispărându-i.

   Eu mi-am adus părinţii în provincie, numai după ce personal am fost să-i lămuresc că de acum încolo nu mai trebuie să muncească iar eu voi avea grijă de ei până la moarte. Bineînţeles că în Guanzhou au dorit să deţină o parcelă proprie de orez şi una de pământ pe care să îl poată lucra. Nu puteau sta cu mâinile în sân aşteptând să le trimit lunar plicul cu renminbii, a fost explicaţia lor.

   Iar eu am început să-mi trăiesc viaţa ca soţ alături de Li Fen, ce mi-a dăruit doi fii: Zhuang şi Wei.

   Nu aş putea să neg că amândoi ne-am adaptat destul de greu vieţii de tineri căsătoriţi. Parcă nimic nu mai era la fel, nici în viaţa noastră şi nici în patul nostru, de a trebuit să ne construim relaţia de la început, cărămidă cu cărămidă. Mărturisesc că deseori mă gândisem că poate trebuia să las lucrurile aşa cum erau. Să ne vedem mai rar ca la început, fiecare trăind la casa lui din oraşe diferite şi poate am fi fost mai fericiţi, dar Li Fen a fost foarte răbdătoare cu mine, trecând cu vederea peste unele mici toane de-ale mele.

   Sper totuşi să nu fi simţit nimic din gândurile şi fantasmele mele despre Dai Yu de-a lungul acestor 6 ani cât au trecut de când suntem soţ şi soţie în Guanzhou. Fantezii care s-au stins cu timpul, dar nu au dispărut.

  Totul îmi părea ca dintr-o altă trecută viaţa şi asta până când a sosit o scrisoare cu însemnul lui Dai Yu, în care eram invitat în capitală să cunosc pe cineva. Xing Yu trebuie să fie am gândit, deşi nu era menţionată în scrisoare… Nu mai fusesem in capitală de cand am fost făcut Guvernator al Provinciei Guanzhou. Alţi subalterni se ocupau cu trimiterea de rapoarte sau alte acte…

   Ajuns în capitală am primit de ştire că a doua zi dis de dimineaţă, la începutul orei şarpelui să fiu prezent în Grădina Orhideelor.

   Acum mă plimb pe vechile alei printre orhidee şi amintirile îmi năvălesc în creier, sufocându-mă. Cât de multe nu s-au întâmplat aici în acesta grădină! Şi cât de mult timp a trecut de atunci.

   Aleile sunt goale, pustii, doar o mică fetiţă e aplecată pe nisip şi desenează ceva cu un băţ. M-am apropiat de ea fiindcă de la depărtare îmi părea a fi chiar Xing Yu, dar acum am realizat că e mult prea mică. Cu siguranţă Xing Yu e acum aproape femeie, gândesc.

   Fetiţa stă pe vine şi creionează absorbită in nisip cu un băţ mic de bambus… Iar ce desenează mă face să rămân stană de piatră. E semnul meu de pe piept, secera mea cu coadă formată din aluniţe sau Raza de Lună cum i-a spus Li Fen. Cum e posibil aşa ceva? De ce ar desena un copil ceva ce se afla pe pieptul meu, iar eu ştiu sigur că nu am mai văzut nicăieri acest semn?

  Stau înmărmurit deasupra fetiţei şi nu îndrăznesc să-i tulbur joaca. Totul ar putea fi doar o joacă, nu?

– Ce desenezi pe nisip, micuţă fată? o întreb cu blândeţe în timp ce mă aşez pe vine lângă ea.

   – O Rază de Lună! veni răspunsul ce m-a lăsat perplex. Fetiţa îsi vede în continuare de desenul ei, cu privirea spre nisip.

– Dar unde ai mai văzut tu aşa ceva? şi o apuc uşurel de mânuţă. Cum te numeşti?

Micuţa chineză se ridică şi se întoarce spre mine.

– Aşa mă numesc eu! Rază de Lună! şi arătă spre desenul din nisip… Soarele îi bate pe mica fetişoară şi ea începu a-şi miji ochii. În ochii ei migdalaţi, codaţi, încep brusc să-i strălucească irizaţii stranii, verzui. Verzui!

  Vântul adie dinspre ea şi codiţele negre pline de fundiţe colorate încep să i se mişte pe căpşorul micuţ. Ceva, o pornire lăuntrică mă face să o cuprind în braţe şi să-i miros cu lăcomie hainele şi părul. Amintiri năvalnice îmi revin deodată în memorie, atunci când recunosc parfumul de flori de lotus şi de iasomie. Cât de mult mi-a lipsit mirosul acesta… Atunci când Li Fen s-a mutat din capitală cu mine în provincia Guanzhou, a renunţat definitiv la acest parfum. De câteva ori chiar am întrebat-o de ce nu-l mai foloseşte, iar ea mi-a răspuns destul de iritată că i-am atras atenţia despre ceva atât de feminin:

– Nu îmi mai place acel miros!

   Dar totuşi eu am insistat şi i l-am adus din capitală comandat prin negustori după multe luni de la mutare, dar niciodată Li Fen nu l-a folosit. Dar eu îl mai pulverizam prin aer si asta doar în lipsa ei încercand dejnădăjduit sa-mi amintesc de o himerică nalucă… De Dai Yu!

– Văd că ai făcut deja cunoştinţă cu mica Prinţesă de Jad, YUeqiu Bisai, Rază de Lună, se aude de lângă mine vocea lui Dai Yu.

– Rază de Lună… YUeqiu Bisai! îngăim eu încă nedumerit uitând să şi îngenunchez, sau măcar să salut. Mica fetiţă încă se afla în braţele mele… – E o frumuseţe! Câţi ani are Prinţesa? şi mă ridic de jos lăsând-o pe cea mică lângă Dai Yu.

– Un pic peste cinci ani! Cinci ani şi două luni. Maeştrii şi învăţaţii ce se ocupă de educarea ei sunt uimiţi de inteligenţa ascunsă sub codiţele acestea negre. Se spune că isteţimea e ereditară! spuse Dai Yu si mă privi într-un fel aparte ce m-a făcut să mă simt cel mai dorit bărbat de pe întregul pămant.

   Creierul mi-e plin de calcule, rotiţele minţii prind a mi se roti cu repeziciune, frânturi de amintiri prind deodată viaţă în faţa ochilor mei… Ohh, Dai Yu, ce oare încerci să-mi spui tu acum?… E oare posibil? Dar gândurile refuză să-mi iasă pe gură sub formă de întrebari rostite.

  Apoi Dai Yu într-un gest de tandreţe se aplecă brusc şi îşi luă fata în braţe, să o sărute pe frunte.

  Parcă intenţionat s-a aplecat Dai Yu lipită de mine, iar părul despletit i-a fluturat prin faţa nărilor mele. Fornăi pe nas şi inspir aerul ca un cal în călduri şi totuşi nu înţeleg! Ohh, pe toţi Buddha din China cum a fost cu putinţă asta? Recunosc prea bine mirosul de parfum de flori de lotus şi iasomie combinat cu părul unei femei… Al unei anumite femei! Al acestei femei… al lui Dai Yu!

   Dai Yu e acum cu Rază de Lună în braţe şi amândouă mă privesc. Dai Yu e neschimbată şi la fel de fermecatoare, iar cea mică e copie fidelă după chipul ei… dar cu ochii mei! După expresia tulburată a chipului meu, Dai Yu şi-a dat seama că am înţeles. Dar ştiu că ea nu o va putea spune niciodată clar şi răspicat!

   –Eşti liber să pleci acum, Lu Yanjing! Rază de Lună îţi va fi trimisă acasă în Provincia Guanzhou, câte patru luni pe an, până când ea va împlini vârsta de 20 ani. După această vârstă nu va mai ţine de mine, Lu Yanjing. Rază de Lună va decide dacă va vrea să te mai vadă în continuare sau nu.  Rază de Lună, te rog i-aţi la revedere de la Guvernatorul Lu Yanjing. Îl vei revedea în curând!

  Mânuţa Razei de Lună îmi flutură prin faţa ochilor, dar eu nu am reuşit să-i răspund la timp salutului.

   Cu fetiţa în braţe Dai Yu s-a îndepărtat mândră, încadrată de lăncierii ce au stat ca de obicei să ne păzească intimitatea discuţiilor. Oamenii au început să circule din nou pe alei, dar eu sunt incapabil de a-mi mişca picioarele.

   Am o fiică! Am o fiică cu Dai Yu, Împărateasa de Jad a Chinei şi aflu asta după 6 ani!

  Cuvintele micuţei Prinţese Xing Yu îmi răsună dur şi aspru în urechi, ca un pierdut ecou: “Cred că o să te folosesc pe tine ca să-mi transmit mai departe genele” precum şi “Tatăl meu spune că noi putem face ce vrem de-a lungul vieţii”… Şi acum iată că aflu asta cu vârf şi îndesat, chiar pe propria-mi piele.

   Dinastia Yu poate face ce vrea cu tine, inclusiv să-ţi fure genele sau copilul, mă întărât eu simţind cum mă cuprinde furia.

   Cât oare o să mai ţină şarada asta servită poporului chinez cum că ei sunt sfinte fiinţe de jad coborâte din astrul nopţii trimise de Buddha, dar în acelaşi timp încercând disperaţi să-şi menţină linia imperială a sângelui moştenitorilor?

   Dar ce vină are micuţa Rază de Lună dacă familia din care se trage e hotărâtă să trăiască în minciuna asta scornita de nişte preoţi taoişti acum sute de ani? E încă neştiutoare şi nevinovată!

   Iar faptul că acum mi-o va trimite acasă să petreacă cele câteva luni pe an cu mine, nu înseamnă cumva că Dai Yu vrea să-şi răscumpere greşeala făcută faţă de mine, sau că încearcă să renunţe la tradiţiile stupide ce îi înconjoară familia?

Cu acest ultim gând liniştitor am plecat spre casă, în provincia Guanzhou. La început m-am gândit că e necesar ca eu să-i dau explicaţii lui Li Fen despre Rază de Lună, când mi-am dat seama că e exact invers…

   Eu voi cere explicaţii! E datoare să-mi explice totul, de la început… cum de ce s-a putut implica în aşa ceva!

   Li fen avea ochii roşii de plâns când am deschis uşa casei. Din privirea ei am înţeles că avea cunoştinţă de ce am fost chemat în capitală…

– Ştiai? Cum ai putut îngădui asta? o întreb direct.

  Li Fen m-a privit şi din nou lacrimile i-au umplut ochii. Rosteşte cuvintele rar printre sughiţuri de plâns:

– Da, am ştiut tot timpul! Mi-a fost cumplit de greu, dar voinţa Împărătesei e regulă chiar şi pentru mine. Cu Dai-Yu Împărateasa de Jad ai făcut dragoste în acele nopţi în capitală, nu cu mine. Eu doar te momeam în pat.

– Asta înseamnă că Rază de Lună…

– Da, Rază de Lună este fiica ta… Soră după tată cu cei doi fii ai noştri…

– Dar m-ai iubit vreodată? S-au te-ai căsătorit cu mine din porunca Împărătesei de Jad?

– Dai Yu mi-a fost prietenă încă din copilărie şi ştiam de problema dinastiei Yu cu moştenitorii. Şi am fost de acord să o ajut… Iar pe tine iubitul meu Lu Yanjing, te-am îndrăgit încă de când Dai Yu m-a rugat să ne schimbăm în pat. Şi am invidiat-o pentru asta… Dar primul prunc al tău i l-am promis ei, de fapt mi-a poruncit. Ea trebuia să rămână grea prima!

   Cu aceste vorbe m-am dus mâhnit în camera mea, să pot pune cap la cap tot ceea ce aflasem şi-mi fusese ascuns atâţia ani… Ahh, deci nu era nimic în neregulă cu mine atunci când mi-o imaginam pe Dai Yu în braţele mele şi asta pentru trupul ei s-a aflat acolo aievea. Măcar atât! Nu sunt un nenorocit de soţ ce-şi înşela nevasta având fantezii despre o Împărăteasă de Jad.

   Sunt doar un bărbat cu origini modeste ce are o soţie iubitoare, un rang important de Guvernator al provinciei Guanzhou, părinţii îmi sunt aproape şi sănătoşi, iar cei doi buni prieteni Ju şi Chang Hu au ajuns cum nu se poate mai bine, cu funcţii remarcabile, aşezaţi la casele lor cu neveste şi copii.

Şi ce e cel mai important: Am 3 copii!

   Doi băieţi minunaţi Zhuang şi Wei, ai mei şi ai lui Li Fen şi o păpuşică de fată Rază de Lună, zămislit cu Împărăteasa Dai Yu.

   De acum înainte îmi voi petrece patru luni pe an împreună cu fiica mea, iar eu o voi învăţa tot ceea ce am învăţat de la tatăl meu şi îi învăţ deja chiar acum pe cei doi fii ai mei.

  Iar dacă voi fi sănătos şi voi trăi suficient de mult, îmi voi sluji cu cinste şi fiica atunci când se va urca pe tronul Chinei, ca cea de-a şaptea Împărăteasă de Jad a Chinei din dinastia Yu.

   Iar despre Xing Yu micuţa Prinţesa de Jad, tocmai aflasem pe drumul de întoarcere spre provincie că a fost trimisă ca soţie tânărului împărat japonez Saburo din dinastia Tan, ca o chezăşie pentru pacea încheiată între China şi Japonia, de însăşi Dai Yu.

Viaţa mea şi a tuturor celor din jurul meu va fi minunată de acum încolo!

Totul e exact aşa cum trebuie să fie!

Sfârşit.

Poveste dedicată cu drag Danielei!

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.