– Hei… mai ai 30 de secunde, apoi eşti în direct!

  Degetul meu mare, înmănuşat, ridicat în semn de ok, îl linişteşte pe cameraman. Fac ultime verificări: căştile din ureche şi microfonul sunt la locul lor, sub costumul de protecţie, închis etanş în jurul meu. Vizibilitatea prin vizieră e bună, casca nu mi se abureşte.

  Înghit un nod mare, ce-mi stă de ceva vreme, bine fixat în gât, şi-mi îndrept ochii spre secundarul de pe prompter, unde am discursul. În zece secunde voi fi live… Cel mai aşteptat live de pe întreaga planetă!

  170 de ţări, dintr-un total de 195, îl vor prelua în direct, de aici, dintr-unul din zecile de mii de locuri ca acesta, apărute pe întrega planetă.

  Nu-mi pot lua privirea de la şirul de bieţi oameni, despre care trebuie să relatez. Stau aliniaţi, tăcuţi şi resemnaţi, unul în spatele altuia, într-o coadă ce se întinde înspre mare, pe mai mulţi kilometri. Rândul înaintează sacadat, iar ei umblă cu paşi mici, spre a-şi împlini lunga călătorie. Cu toţii sunt afectaţi de ceea ce numim acum: Ţipătul Delfinului!

 Când m-am înscris pe acel tabel cu reporteri, nu credeam că voi fi selectat. Televiziunile primiseră dreptul de a transmite, după o absenţă de opt ani, imaginile macabre din aceste golfuri ale morţii.

Golful, cel în care mă aflu acum, a fost primul. Aici, în urmă cu peste zece ani, au apărut primele cazuri dintr-o bizară maladie, ce luni de zile a ţinut capul de afiş al ziarelor şi televiziunilor. S-a extins precum un flagel, pretutindeni, şi nimeni şi nimic nu a putut-o opri.

 – Bună ziua! Ne aflăm în acest loc, locul unde a început totul. Au trecut de atunci zece ani. Zece ani în care medici, cercetători, psihiatri şi politicieni, nu au reuşit să ne dea un răspuns clar, sau tratament al maladiei ce într-un deceniu a reuşit să înjumătăţească populaţia planetei. Per total, aproximativ un million de persoane mor zilnic, într-unul din aceste golfuri, ce au apărut din Groenlanda până în Antarctica şi de jur împrejurul Pământului.

 Vă voi face acum o recapitulare a acestor zece ani de coşmar. Să urmărim împreună imaginile şi filmările acelor vremuri:

   În acea zi fatidică de Noiembrie, un cuplu de tineri a descoperit în acest golf, câteva sute de persoane decedate plutind în ape sau aruncaţi de valuri pe ţărm. În acel moment autorităţile au crezut că un vapor de croazieră se scufundase prin apropiere, însă înregistrările porturilor maritime nu au evidenţiat dispariţia niciunui vapor.

 Această ipoteză a fost însă desfiinţată a doua zi, când, poliţiştii veniţi din nou să cerceteze locul faptei, au descoperit alte câteva sute de noi cadavre. Curând au început să sosească informaţii, despre ţări în care s-au semnalat zeci de mii de decese, exact în acest mod. Rudele celor dispăruţi, au început apoi să sune disperate la serviciile de intervenţie, aducând la cunoştinţa autorităţilor, zeci şi sute de mii de dispariţii de persoane.

 Totul e devenit un haos de nedescris, pentru că nimeni nu înţelegea nimic şi un şir lung de întrebări se năşteau cu fiecare nouă victimă confirmată:

 – De ce îşi sfârşeau aceşti oameni viaţa, aruncându-se în mare?

–  De ce pe ţărmul Indiei sunt găsiţi decedaţi cetăţeni norvegieni, sau australieni cu domiciliul stabil în Canberra, sunt găsiţi morţi în apele Franţei?

De ce, de ce, de ce?

Însă nimeni nu a venit o explicaţie clară. Singura modalitate de a stăvili aceste sinucideri în masă, a fost împrejmuirea acestor golfuri şi limitarea accesului în zonă. Puteţi vedea acum pe ecrane, imensele garduri de sârmă ghimpată, şi forţele armate ce păzeau zi şi noapte, aceste golfuri ale morţii.

  Curând acest lucru a devenit inutil. Zeci şi sute de mii de oameni luau cu asalt aceste puncte, în încercarea de a-şi găsi sfârşitul. Iar când nu au mai reuşit să răzbească, s-au dus de bunăvoie în alte locuri din alte ţări, ca şi cum ar fi fost chemaţi întradins acolo.

 La un moment s-a ivit un moment decisiv în înţelegerea maladiei, însă nu ne-a adus o rezolvare, ci mai degrabă o problemă în plus. Toţi martorii oculari, toate forţele de ordine şi chiar şi acel cuplu ce a descoperit acest golf, şi-au amintit ceva tulburător: Ţipetele Delfinilor.

 În absolut fiecare golf al morţii, delfinii erau prezenţi în număr extrem de mare. Şi nu se limitau la a-şi face simţită prezenţa în apă, prin salturi sau obişnuitele volte la suprafaţa apei, ci stăteau cu boturile ridicate deasupra apei scoţând sunete: ţipete ascuţite sau clămpănituri din bot.

  Multă vreme s-a crezut că delfinii, aflaţi şi acum, astăzi, în acest golf, în număr destul de mare, după cum îi vedeţi şi auziţi, ar fi vinovaţi de moartea acestor miliarde de oameni.

  Ne amintim cu toţii câți delfini au fost masacraţi,  în încercarea de a stopa oamenii a se infecta cu acest nedetectabil virus. Delfinul a ajuns acum cel mai urât peşte-mamifer de pământ. Dacă la un moment dat exista cineva ce nu ştia cum arată un delfin, acum cu siguranţă că ştim cu toţii. 

Aveţi acum imagini pe ecranele voastre, filmări din trecut cu masacrele delfinilor, imagini înfiorătoare.

 Cioclii sau îngeri?

 Sunt ei, delfinii, cei ce-i îndeamnă pe oameni să-şi ia viaţa? Sunt ei trimişi ai diavolului, să ne ispitească a ne îneca, din proprie voinţă? Sau sunt îngeri trimişi să ne călăuzescă, în drumul spre viaţa de apoi?

 Dar organizaţiile de protecţie a animalelor s-au opus vehement şi au câştigat în instanţe, interzicerea uciderii nejustificate a delfinilor, avansând ipoteza că de fapt ei plâng moartea semenilor noştri, şi nu îi cheamă spre pieire, aşa cum cei mulţi acuzau. Iar la scurt timp după aceea, numele ştiinţific al virusului, a fost schimbat cu: Ţipătul Delfinului.

Între timp lucrurile s-au schimbat şi omenirea a încercat să oprească prin alte metode aceste… aceste sinucideri în masă, pentru că până la urma asta şi sunt. Sinucideri…

  Apropiaţii şi rudele celor afectaţi de această maladie, au încercat prin diferite mijloace să-i oprească pe cei dragi, de la îndeplinirea planurilor sinucigaşe.

  Unii şi-au închis rudele și prietenii în spitale de psihiatrie, sau pur şi simplu i-au încuiat în camere şi i-au legat de pat, în  momentul când observau să vor să fugă de acasă.

  Urmăriţi acum câteva filmări şi imagini cu spitale şi alte facilităţi medicale, colmatate de infectaţi cu virusul Ţipătul Delfinului.

 Pe termen scurt, a fost o soluție bună, până s-a dovedit că acei bolnavi mureau de inaniţie, refuzând hrana. Doar cei bine legaţi de pat, au mai trăit o vreme primind hrana prin perfuzii. Aproape fiecare familie a avut în acea vreme pe cineva drag în casă, legat de pat şi perfuzat cu glucoză şi vitamine, necesare supraviețuirii.

  Toate acestea au durat însă doar câteva luni, până a apărut acest om, îl vedeţi chiar acum în colţul ecranului. Îl ştim cu toţii, e un celebru avocat, ce s-a lansat într-o adevărată vendetă împotriva acestor rele şi inumane tratamente aplicate bolnavilor captivi.  A câştigat, în toate instanţele de judecată de pe întreaga planetă, obţinând chiar schimbarea Articolului 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. După paragraful:

“Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”, au mai fost adăugate următoarele:  “ Orice fiinţă umană poate face ce doreşte cu propria sa viaţă.”

De atunci omenirea a trebuit să-şi accepte cruda soartă! Strigătul Delfinului nu va putea fi nicicând vindecat, iar cei infectaţi sunt liberi în a-şi hotărî propria soarta, asta însemnând după cum bine ştiţi, sinuciderea lor. De aici şi porecla ce i-a fost dată avocatului: Avocatul Morţii!

 Iar acum, îi vedem aici, live, pe ecran, pe cei ce până mai ieri, ne-au fost mame şi taţi, fii şi prieteni, medici sau politicieni, pentru că ştim că maladia nu iartă pe absolut nimeni.

 După cum ştiţi, nu se cunoaşte calea de transmitere şi infectare, însă pentru protecţie, cei de aici purtăm costume de protecţie, cu butelie de oxigen, exact ca al meu.

 De-a lungul timpului s-au vehiculat diverse ipoteze avansate de oameni de ştiinţă, ce susţin că aceşti oameni se îndreaptă spre a-şi găsi sfârşitul, în locul creării strămoşilor lor, din vremurile de început ale pământului. Mai pe înţelesul tuturor, fiecare dintre noi ne tragem dintr-o mică vietate-celulă, apărută în supa primordială de pe Terra, într-un anumit loc.

 Precum ştim, somonii migrează întotdeauna spre locul naşterii, mii şi mii de kilometri, ghidându-se după o hartă magnetică înscrisă în memoria lor, loc unde se înmulţesc şi apoi mor.

 Deşi există similitudini, teoria nu stă în picioare, deoarece oamenii vin în aceste locuri, însă numai pentru a-şi găsi moartea.

 Următoarea ipoteză e cea legată de eşuarea delfinilor pe uscat. Dacă şi oamenirii i s-a defectat un intern sonar magnetic, necunoscut încă, şi vin aici să se înece de bunăvoie? Similitudini între eşuarea delfinilor pe uscat şi înecul acestor persoane în apă există. Delfinii traşi în apă de pe plajele eşuate, tind să se arunce din nou pe mal, spre a-şi găsi sfârşitul, exact ca şi aceşti nefericiţi semeni. Nu vei reuşi niciodată a întoarce pe vreunul din drumul lui, odată ce a fost infectat. 

 O să-l rog pe cameraman să apropie obiectivul de acel munte, pe care se toarnă beton prin tuburi foarte lungi. Acolo, unde în trecut a fost o pajişte, acum se înalţa un munte, iar când pompele nu vor mai putea pompa betonul la o înălţime aşa de mare, vor începe clădirea altuia, undeva în apropiere. În aceata zonă sunt deja trei asemenea domuri de beton, în care sunt îngropate cadavrele pescuite din mare, cu năvoadele. S-a luat această soluţie, pentru că a fost imposibilă înhumarea atâtor oameni şi s-a ales îngroparea în beton. Cum oricum nimeni nu mai consuma peşti marini, ce se hrănesc cu oameni decedaţi, pescadoarele pescuiesc acum numai cadavre umane. Fiecare ţară a ales să-şi rezolve acestă problemă în felul ei: unii îi ard sau alţii îi aruncă într-o prăpastie, prăvălind apoi pământ peste ei. De îngropat în cimitire nu se mai pune problema, pentru că nu mai sunt locuri.

  Dar nu acesta este motivul pentru care mi-a fost acordată permisiunea de a filma în acest golf, ci motivul este cu totul altul. Se pare că se întrezăreşte o speranță… Mică, dar există!

   Această femeie… rog cameramanul să focuseze  camera pe ea… cum spuneam femeia aflată la câţiva  metri de mine, după cum vedeţi şi dumneavoastră, avansează spre golf, însă nu se ştie din ce cauză, de peste o săptămână nu a ajuns încă la apă.

  Uneori se lasă dusă spre cortul acela, al medicilor, pentru câteva consultări, pentru ca apoi iar să-şi reia drumul spre mare. Totuşi, ce o ţine pe loc, de ce e nehotărâtă? Se pare că pruncii, gemenii ce îi poartă în pântece, aceasta e teoria medicilor. Da femeia e însărcinată cu gemeni.

– Domnişoară, domnişoară… numai puţin vă rog! Aveţi ceva de împărtăşit cu noi, aţi descoperit cumva leacul acestei maladii? Cum reuşiţi să vă împotriviţi dorinţei de a muri?

 -…

-Nimic! Nu vorbeşte cu nimeni şi tot ce ştim până acum sunt ipotezele medicilor. Gemenii s-ar putea cumva să comunice cu mama lor şi se impotriveasc sinuciderii ei. Doar atât ni s-a comunicat şi nimic mai mult.

 Voi urmări evenimentele şi voi reveni cu amănunte în câteva zile.