Negru! Întuneric! E tot ce pot zări!

 Iar spaţiul mi-e atât de strâmt.

 Şi horcăi… nu pot respira! Tuşesc! Mă înec!

 Tuşesc violent de-mi scuip maţele, şi-un lichid vâscos îmi iese din nări şi gât, precum voma de după o beţie zdravănă, combinată c-o răceală cumplită.

 Zac întins pe spate cu mâinile împreunate. Nu mă pot mişca sau răsuci nici fel, un pic de-mi ridic capul mă lovesc de capacul de lemn al îngustei cutii, ce bălteşte de noroi şi apă…

 În bezna întunericului urechile-mi sesizează zgomot de râcâitură şi răpăială de ploaie, iar picături de noroi se scurg printre crăpăturile lemnului, năclăindu-mi faţa nerasă.

– Ajutooor! Ajutooor, pe toţi zeii… scoateţi-mă de aici!

   Îmi răspund mârâieli şi urlete, lătraturi de încăierare, zgurmături şi râcâieli furibunde, ş-apoi muşcături din lemnul lăzii cu zeci de colţi ascuţiţi aflaţi în boturi albe, spumegânde… Sunt hoardele nopţii, câinii necrofagi, ce zgurmă şi smulg bucăţi de lemn din juru-mi, sperând la o bucată din trupul meu, nemort. Dar eu lovesc, lovesc înverşunat cu piciorul în lemnul de deasupră-mi, iar pământul umed, pământul lichid, începe să se reverse, să-mi umple coşciugul precum  mercurul viu, de jur împrejur… Nu, nu ştiu ce e cu mine, de ce sunt sub pământ, nu ştiu ce e lichidul vâscos şi dulceag ce-mi curge din nări, ştiu doar că trebuie să scap din groapa în care m-am trezit, îngropat la câteva palme sub pământ.

 Sap, sap cu palmele goale, precum o cârtiţă turbată, izbutind a mă desprinde din noroiul clisos. Smulg înnebunit o cruce şi încep să lovesc în stânga şi-n dreapta, târându-mă în patru labe printre câinii înfometaţi, urlând să mă lase-n pace, să-şi caute alt stârv de ros, căci eu respir, sunt încă viu… Sunt oare viu?

 Crucea-mi e bună de sprijin, ca o cârjă, căci păşesc greu, corpul nu vrea să m-ajute, e încă în rigor  mortis. Pământul îmi e intrat peste tot, până la piele, iar ploaia mi-l scurge pe şira spinării până în pantaloni şi apoi în pantofii ce-mi scot zgomote ciudate…

  Mă târâi printre morminte, iar câinii renunţă la a mă urmări. Afară din cimitir mă refugiez în port, unde poate ar trebui să m-arunc în mare să mă spăl, dar întâi mă odihnesc, sunt lipsit de puteri şi cred, cred că am să leşin… chiar aici pe plasele astea…

***

  – Căpitane… avem un Pasager clandestin! Dar ce zic… Pasager! E o creatură plină de pământ, de parcă-i ieşită din Iad, cu tot cu crucea după ea! Cine eşti? Pe toţi zeii mărilor, spune odată, cine eşti?

Ce să-ţi răspund Marinare… te privesc printre ochiurile încurcate ale plaselor şi nu ştiu ce să spun, doar gem de durerea trupului şi scot sunete neinteligibile…

– Spălaţi-l şi băgaţi-l în cală, sper să-şi revină… Acum nu ne mai putem întoarce, va merge cu noi vreme de câteva luni până umplem cala cu peşti în saramura. Felcere, ai sarcina să-l pui pe picioare, să nu fiu nevoit să-i azvârl stârvul ca hrană peştilor…

 Puntea scârţâie de paşi apăsaţi şi Felcerul, îşi întinde braţele asupră-mi şi mă descurcă dintre nodurile plaselor, mormăind împăciutor:

– Să ştii că nu e om rău, Căpitanul… poate altul te-ar fi aruncat hrană rechinilor. Trebuie să te pun pe picioare, în câteva zile începem să pescuim. Tu ne vei ajuta, vei munci pentru hrana ta, jos în cală, în sarărie… Eu sunt Felcerul navei… Tu cine eşti? Cum te numeşti?

 Cum mă numesc? Cine sunt oare?

– Nu ştiu… sunt complet lipsit de amintiri, e tot ce îţi pot spune.

– Nu-i nimic, Pasagerule. Timpul le rezolvă pe toate. Îţi vei aminti în timp.

  Însă şi după a doua şi a treia zi, amnezia nu vrea a se duce. Plămânii mi s-au curăţat, acum pot respira în voie, însă mă mişc cu greutate, de fapt mai mult mă târăsc. Dar Felcerul are leac şi pentru asta…

– Ţi-am făcut acest corset, în care sunt cusuţi magneţi vindecători, extraşi din minele munţilor Ural.  Magneţii îţi vor întări trupul şi vei putea merge nesprijinit. Încearcă-l.

  Corsetul îmi cuprinde corpul rahitic, iar Felcerul mi-l  strânge bine cu şireturi, peste bust. De acum pot umbla.

  – Acum că trupul ţi l-am vindecat, să ne ocupăm şi de mintea ta. Ţine Pasagere acest Jurnal şi scrie în el, scrie tot ce-ţi aminteşti şi tot ce trăieşti. Am credinţa că numai aşa îţi vei aminti cine eşti.

   Are dreptate Felcerul. De acum înainte voi ţine un Jurnal. Dar nu am încă ce amintiri scrie în el. Dar totuşi voi scrie…

***

  Moarte… e atât de multă moarte în jur şi-n viaţa mea.

Da, sunt sigur că sunt deja mort, iar ăsta-mi e  purgatoriul şi osânda, ce voi fi silit să o îndur o veşnicie…

  M-am născut din moarte, într-o groapă din cimitir şi acum tot înconjurat de moarte trăiesc.  Trăiesc înconjurat de vietăţi înecate de vii în apă sărată, ce la început se zbat şi încearcă cu lăcomie să respire prin operculele ce li se albesc instantaneu, apoi încremenesc în încleştarea morţii din apa străvezie a saramurii, de unde mă privesc plini de reproş cu ochii împietriţi, sticloşi. Cu mâinile mele-i ucid, mii şi mii de scrumbii, heringi, stavrizi şi şproturi.

   Iar astăzi a venit acea zi, ziua când suntem nevoiţi să vânăm o balenă. Grăsimea ei ne va lumina vasul şi-mi e în sarcină să-i topesc grăsimea, în cazanul de sub punte şi să i-o scurg apoi în butoaie uriaşe… 

  Dar totul e atât de sălbatic! Când vânătoarea devine de nesuportat, prefer să mă ascund în străfundurile navei şi să ascult cu urechea lipită de chila navei harpoanele şfichiuind apa, ţipătele ascuţite de moarte ale cetaceului, balena lovindu-se de vas zbătându-se în sfori, urmat de sunetele inimii uriaşe, ce-i bat din ce în ce mai rar. Apoi se aud sunetele fierăstraielor, ce-i taie carnea, încă nemoartă…

 Nava începe să supureze, să sângereze prin crăpăturile chilei pe acolo pe unde apa incoloră, sărată se infiltrează mereu, dar acum devine roşie, rozalie şi se scurge de pe pereţi că prin nişte vene umane, până în canalul colector de pe podeaua navei.

 Pun un cazan mic cu smoală pe foc şi iau câlţi ce-i înmoi în cleiul negru să-i înfig în crăpături, să cauterizez rănile navei, să opresc sângele să mai  curgă.

***

– Un Experiment, asta am credinţa că eşti, mi-a dezvăluit Felcerul la un moment dat.

Ştii tu Pasagere, savanţii ruşi au băgat cândva un câine, într-un lichid bogat în oxigen, iar el a fost forţat să respire acel lichid. Şi o perioadă chiar a trăit… Lichidul gălbui ce ţi se scurgea din plămâni, atunci când te-am cules dintre plase, e un fel de melasă, bogată în zaharide. Mi-am dat seama când uitându-mă în cutia unde îl păstrăm, am observat crescute pe el, drojdii şi ciuperci specifice.

  Trupul ţi-a fost mort, dar creierul ţi-a trăit hrănindu-se cu melasa plină de zaharuri, atât de trebuincioase lui. Cine ştie din ce experiment eşuat al vreunui savant nebun ai făcut parte, Pasagerule! Când a văzut că nu ai supravieţuit, te-a azvârlit în groapă. Şi atunci, în acea groapă din care susţii că ai venit, mintea te-a forţat să te trezeşti, să lupţi, să-ţi aperi trupul de câinii necrofagi… Asta e părerea mea. Mai departe…

 Sunt un Experiment! Eşuat!

***

  E plin de ŞOBOLANI pe navă, iar mătura de nuiele îmi e armă împotriva lor… Cu ea îi împing cât colo, atunci când îmi stau în cale, deşi ar trebui, să-i prind, să-i omor şi să-i zvârl peste bord.

 Iar acesta, ce chiţăie disperat trezindu-mă din somn, cu siguranţă ar trebui să-l arunc peste bord. În drumul lui spre butoaiele pline cu peşti, de unde poate trage câte-o hamsie din saramură, a traversat peste grăsimea încă neînchegată a balenei.

 Suprafaţa-i gălbuie, înşelătoare şi nesolidificată i-a fost însă capcană. Lăbuţele i-au intrat în seul ce a crăpat sub greutatea lui, iar el se afundă puţin câte puţin, cu fiecare zbatere. Dar eu întârzii să-l scot, să-i curm suferinţa, căci mă fascinează zbaterea lui în fluidul unturii. Îl apuc de ceafă şi-l înfund mai adânc, să nu-l mai aud. Se zvârcoleşte precum o şopârlă în mână-mi, dar agonia lui îmi face bine. Se luptă pentru viaţa lui şi-n van încearcă să se agaţe de ceva. Coada-i lungă, solzoasă mi se încolăceşte pe mână, aspră, umedă şi rece, precum un şarpe. Un Şarpe!  

  Un fluviu de amintiri se revarsă şi-mi inundă creierul, iar memoria-mi zăgăzuită în uitare, îmi explodează în mii de imagini.

  Trupu-mi înnodat, şarpele încolăcit, alunecând şi încercând să scape din strânsoarea morţii ce ne înlănţuia pe amândoi, borcanul plin cu lichidul gălbui, dulceag, făcut după o reţetă proprie a lui Signor Vittorio, ce-mi inundă plămânii… Din afară sticlei, din arena circului mă priveşte ea, stăpâna inimii mele…

  Tresar când o mână, mana Felcerului, îmi e aşezată cu blândeţe pe umăr:

– Acum poţi să dai drumul şobolanului… E mort de mult timp, dar te-am lăsat, să-ţi revină amintirile… Ţi-ai amintit, aşa e?

  Îl privesc cu ochi goi şi măriţi de spaima morţii trecute… De amintirea morţii mele.

 – Atunci urmează-mă in cală. Uite aici… citeşte-ţi numele pe crucea ce-ai adus-o cu tine. Tu eşti?

 – Da, eu sunt.

***

  Acum, că ştiu cine sunt, mă voi înfiinţa în faţa Căpitanului, cu dorinţa de a fi dus la ţărm.

– Aşa e, ai aflat cine eşti?

– Am aflat. Eu sunt Contorsionistul!

– Nu zic nu, poate ai fost, dar într-o viaţă anterioară… acum eşti Pasager pe nava vieţii, altfel nu ai fi aici. Îţi dau un sfat, primeşte-l! Fugi, doar fugi! E rândul tău să fugi.. nu te mai uita spre ţărm.. nu e nimic acolo pentru tine, am fost şi eu ca tine, cândva. Un fugar! şi din Pasager prin viaţă, am devenit acum Căpitan.

***

 Agonie! Totul în jur îmi pare Agonie!

 Nopţi albe, nopţi pierdute, nopţi zbuciumate bântuite de tine, stăpâna visurilor mele. Ce goală şi uşoară mi-a fost viaţa pe vasul ce-mi pare acum o închisoare blestemată, până să-mi amintesc de tine… de tine Balerină. Dar acum, acum cala îmi e cuşcă şi puntea-mi e temniţă, sărman osândit ce sunt.

  Nu dorm nopţile, iar zilele trec greu acum când soarta crudă-şi întoarce hâda-i faţă spre mine, cu zile senine şi pline de soare. Nici pic de vânt, nici urmă de val.

  Tocmai acum! Eu voi furtuni şi voi tornade, voi ca pânzele să mi se îndoaie sub puterea lor.

 – Ohh, voi zeii ai vânturilor… suflaţi… suflaţi cu putere şi umflaţi pânzele acestei bărci, şi mă purtaţi spre ţărmul fericirii mele…

  Dar Căpitanul învârte cârma calm, priveşte îngrijorat în zare, apoi răspunde întrebării mele:

– Cât?

– Săptămâni sau poate luni. Răbdare!

  Totul e pierdut!

 Ahhh, blestemaţi voi, cruzi zei, ce mi-aţi redat aducerile aminte. La ce-mi folosesc aici, în mijlocul mării, spuneţi voi, zei păgâni şi împuţiţi… Preferam să trăiesc fără de amintiri sau îngropat în clisa cimitirului, decât să îndur calvarul ăsta. Dar voi răbda. Şi te voi revedea.

***

  De acum sunt pe ţărm şi eu te caut, îţi caut trupul în orice femeie urâtă şi slută cu trup de fată, cu coapse pline şi sâni mărunţi. În arena circului unde performezi, te voi găsi cu siguranţă.

 Dar tu nu, nu mai mergi pe sârmă. Doar stai în culise. Doar ceilalţi, Jonglerul, Piticul şi Dresorul îşi fac numerele în faţa unor scaune aproape goale.

 Din ascunzătoare observ că eşti operată, nasul ţi-e aproape întreg, cicatricile de pe faţă-ţi sunt mai mici şi mai puţine, iar buclele părului şi ochelarii mari de soare ţi le astupa pe cele rămase.

  Aştept până pleci şi eu te urmăresc. Te prind de mână şi te trag într-un gang întunecos şi-ţi pun mâna pe gură, şoptindu-ţi la ureche:

– Te-am regăsit Balerina Mea… Te-am regăsit.

 Tu plângi, acum, plângi de fericirea întâlnirii şi mă săruţi rostindu-mi numele :

– Contorsionistul meu, cum e posibil?

 Şi eu te mângâi, te sărut şi-ţi mângâi trupul mlădios. Te trântesc pe un morman de gunoi, şi-ţi smulg fusta grăbit. Voi să te iubesc chiar acolo, pe grămada de gunoaie, printre grele duhori. E pentru prima oară când te văd goală şi tu eşti răsturnată pe spate, peste coji putrezite de cartofi, fructe mucegăite  şi  bucăţi fetide de carne împuţită…

 Însă tu ţipi şi mi te zbaţi în braţe-mi…

 – De ce, de ce te lupţi cu mine, tu nu mă vrei aşa cum te doresc eu??

Te răsucesc, şi nasturii bluzei îţi zboară, iar tu începi încet încet să te laşi în voia mea, tu nu mai ţipi doar gemi şi mă înlănţui cu braţele pe după gât şi cu coapsele pe după mijloc. Gemi şi mă săruţi sălbatic muşcându-mă, răzbunându-te pe buzele mele.

– Cât am aşteptat această clipă, Balerina mea, luni, chiar ani de zile.

  Mă joc cu mâinile tale şi ţi le sărut a mulţumire, deget după deget, dar vai… nu… dinţii mei simt metalul aurit ce-ţi înconjoară degetul…

 Ce e cu asta? Nu, nu se poate! Sunt în continuare blestemat… şi încep să muşc cu furie din cercul legitim, din rotundul aurit ce-ţi înconjoară inelarul. Doresc a-l smulge, dar ştiu deja că e prea târziu, iar privirea ta vinovată spune tot, recunoscând trădarea în două cuvinte:

– Signor Vittorio…

   Mă ridic de pe gunoaie, iar tu rămâi jos, goală, tăvălită pe spate printre lături şi acum simt, simt cum nu mai pot face diferenţa între voi!

– Eşti una cu gunoiul jegos în care ţi-ai găsit plăcerea! Eşti o târfă! Un gunoi împuţit! Cum ai putut?  Eşti o murdară şi-o josnică, cum ai putut să-mi faci asta? Tocmai cu Signor Vittorio?

– Erai mort iubitul meu, cu mâna mea ţi-am înfipt crucea la căpătâi!

  Apoi taci şi stai nemişcată, iar eu te scuip, te scuip cu dispreţ.

   Dar tu nu reacţionezi şi atunci eu fug, fug înnebunit, lăsându-te-n gunoi, murdară şi pângărită…

  Şi fug zile şi fug nopţi. Cât mai departe de tine…

***

– Îndrăzneşte, te rog îndrăzneşte, vin şoapte din străduţa laterală, mică şi îngustă… aici e locul potrivit pentru tine… Aici, în Tărâmul Pierzaniei.

 Curvalnice trupuri şi perechi de mâini languroase mă cuprind şi mă trag ademenitoare în casa cu lampioane roşii.

– Ce vrei de la mine, femeie?

– Să te ajut să uiţi, atâta tot. Aici vei uita totul, aici vei atinge raiul şi iadul în acelaşi timp… rosteşte gura roşie de sub perechea de ochi migdalaţi.

 – Să uit? Iar? Eşti nebună! De abia mi-am amintit… Şi la ce mi-a folosit? Numai durere mi-au pricinuit aducerile aminte… Grăieşti un adevăr, codoaşo! Uite-ţi paralele. Iar tu acum… fă-mă să uit… Din nou!

– Aici pe Tărâmul Pierzaniei vei deveni neant, vei deveni visare. Soarbe adânc din panaceul uitării, trage fumul sucului de mac în piept şi abur viaţa îţi va deveni! Iar fetele mele trupul ţi-l vor dezmierda.

***

 Săptămâni sau poate luni, trecut-au oare? Dar cine le mai numără! Toate zilele-mi sunt la fel. Gândirea-mi e înceată şi neclară. Halucinez fără oprire, iar minte-mi e fugarită de armate de demoni. Demoni ai morţii! Şi-ai răzbunării!

  Din oglindă mă priveşte cu ochi buhavi, un chip cadaveric, descompus şi diform. Din buzele arse de prea mult opiu pipat, balele-mi curg şiroaie. În mâini ţin lama unui hanger încovoiat, ce-mi pare că luceşte ademenitor.

 – Ştiu, sunt un monstru, meritam să rămân îngropat de viu, dar de-acum hotărârea îmi e luată. De nu eşti a mea, a nimănui vei fi!

*******

   Câinele cu 3 picioare te-a simţit şi te-a lătrat ascuţit, exact ca atunci în seara aceea, demult, când m-ai urmărit pe geam.

  Ţi-am alergat în întâmpinare, dar ţi-am zărit ochii… erau roşii, injectaţi, lucindu-ţi a opiu şi-a nebunie şi atunci am ştiut că ai venit după mine, iubitul meu Contorsionist. Ai venit să mă faci să plătesc pentru trădarea mea şi să mă dăruieşti morţii.

Dar nu eu nu te-am trădat nicicând iubitul meu… Ştiu că în zadar ţi-aş spune şi chiar de-aş urla asta, tu tot surd ai fi… dar eu te ştiam mort, mort precum şarpele morţii din încleştarea căruia te-am scos cu mâinile mele, cu mult, mult prea târziu… Şi cât ţi-am plâns atunci la căpătâi şi cât m-am zvârcolit în nisipul din arena circului… Ceilalţi ştiu, toţi ştiu… zeii îmi sunt martori că dacă aş fi avut tăria m-aş fi îngropat şi eu lângă tine, numai şi numai să scap de durere.

  Am început apoi să merg spre tine cu paşi mărunţi, în încercarea disperată de a-mi mări viaţa, şi ţi-am văzut lama încovoiată ce o ascundeai la spate. Ţi-am plecat capul în semn de vinovată resemnare, iar tu… ohh tu, călăul şi iubitul meu, ţi-ai ridicat hangerul dornic să loveşti, mirându-te de ce nu mă feresc cu mâinile ridicate, cerşind milă, îndurare… Însă eu tot ce făceam era să-mi împreunez mâinile ca un scut, împresurându-mi pântecele şi încercând să protejez firava viaţa ce-mi pulsa în vintre.

– Cruţă-l! Cruţă-ţi fiul, Contorsionistule! ţi-am cerut atunci!

  Ai privit înlăuntrul meu prin haine şi ţi-ai imaginat micuţul trup, contorsionat în poziţia fetală. Şi mâna ţi-a înţepenit deasupra-mi, întârziind pedeapsa, nebunia ţi s-a şters de pe faţa ce ţi-a devenit senină, iar eu ţi-am confirmat:

– E al tău, al meu şi al tău, e copilul iubirii noastre, e rodul violului din dragoste, e sămânţa amorului şi-a siluirii dintre gunoaie…

  Ai început atunci să plângi târându-te în ţărână în faţă-mi, sărutându-mi picioarele şi blestemând opiul ce-ţi luase minţile împingându-te spre crimă, ş-apoi m-ai privit ca pentru ultima oară şi alături de hangerul lepădat pe pământ, ai scos de la piept şi Jurnalul uitării tale, lăsându-l la picioarele mele.

  Apoi te-ai dus!

– Rămâi! Rămâi pentru el, dar urechile surde ţi-au fost vorbelor mele…

 Oricât te-am căutat, oricât m-am căinat şi rugat, nimic nu mi te-a adus înapoi.

 Voi păstra acest Jurnal, până te vei întoarce din nou la mine, Contorsionist drag! Revino, revino pentru fiul tău!

 Iar eu voi continua să-ţi scriu povestea aici, la sfârşitul poveştii tale, pentru el… Pentru fiul nostru!

 Îţi voi dărui un fiu, iar atunci când el va creşte, va afla cine eşti tu, Contorsionistule… Eşti tatăl lui! 

SFÂRŞITUL?      Încă nu…

– Aşteaptă-mă, Căpitane! Nu ridica ancora! Ia-mă cu tine. Mări nesfârşite vreau să cutreier şi uitarea vreau să-mi acopere mintea-mi cuprinsă de nebunie!

– Te-am prevenit! Te-am prevenit, Contorsionistule! Nu mai e nimic pe ţărm, pentru tine. Cândva am fost şi eu ca tine. Numai între ape îţi vei găsi liniştea. Acum urcă, urcă din nou pe vasul meu, aici unde destinul te-a împins când ai înviat din morţi şi lasă-ţi în urmă toate amintirile. Ridicaţi ancora, marinari.

Acesta îmi e Sfârşitul!

***

Şi acum cititorule, pentru a fi pe deplin lămurit, citeşte şi prima parte a acestei SAGA, aici, în Blestemul Balerinei.