Text premiat cu Mentiune la CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ „NICOLAE VELEA” 2023. Textul va fi inclus in Antologia: „SPRE TOAMNELE LUI NICOLAE VELEA” si va fi publicat în numerele viitoare ale revistei Arena literară și în revistele partenere.

Se întunecase de-a binelea şi răcoarea se lăsase peste neînsemnatul sat din mijlocul Franţei, Vassimont-et-Chapelaine. Hubert îşi strânse mai bine haina peste trup, îşi dezlipi ochiul de gaura din zid şi se uită în sus, spre cerul de sfârşit de decembrie. Într-un colţ al curţii, un bec răspândea o lumină galbenă, palidă. Desluşi însă cu uşurinţă câteva stele pe cerul senin. Părea că nu va ninge.

Îşi frecă nasul lung şi roşu, ce-i îngheţase lipit de piatra rece a hambarului, apoi îşi îndesă căciula peste urechile clăpăuge. Schimbă poziţia scaunului de sub el, ca să îşi poată întinde picioarele, apoi gândul îi fugi la toporul din şopron, adânc înfipt în buturuga de spart lemne.

Şi dacă Bernard avea dreptate? Decât să stea la pândă cu ochii în gaura asta, nu mai bine le crăpa tuturor capul cu toporul? Ideea lui Bernard i se înşurubase în creier şi nu şi-o mai putea scoate de acolo. Ba chiar i-o împărtăşise şi femeii lui, aşa într-o doară, de dimineaţă:

– Auzi, Solange, ştii ce mi-a sugerat Bernard mai deunăzi?

Solange îşi ridicase capul dintre picioarele vacii, însă mâinile continuau să-i tragă de ugere:

– Ce? se răsti ea ţâfnoasă, pusă pe ceartă, gândindu-se la celălalt beţivan cu care Hubert al ei îşi pierdea zilele.

Sprâncenele i se uniră pe fruntea îngustă, sub baticul tras peste faţa ridată, înăsprindu-i trăsăturile de femeie rea, veninoasă.

– Păi… şi Hubert făcu o pauză lungă, în timp ce-şi netezea puţinele fire de pe cap… Bernard spunea că să le luăm gâtul ălora de-i ţinem în şopron şi apoi să-i îngropăm undeva pe câmp. Nu o să-i caute nici dracu¢! Şi-om vedea pe urmă cu ce ne alegem.

Femeia pufni a ciudă. Credea că îi venise mintea la cap bărbatului şi va scoate ceva inteligent pe gură. Se ridică furioasă şi se duse spre Hubert, ferm hotărâtă să-i ardă una peste bot:

– Nătărăule! Şi tu pleci urechea la tâmpitul de Bernard? Ce te faci când o veni François după ei, ce-o să-i spui? C-au plecat aşa, pe neaşteptate? Că şi-au luat zborul peste mare?

Chiar aşa de departe, nu se gândise Hubert. Ştia de François, şi-l aştepta nerăbdător ca să-şi primească partea lui de plată, pentru găzduirea celor şase afgani. Dar plata însemna doar firimituri pentru el. De cum vor pleca din casa lui, el nu se va mai alege cu nimic în plus.

Cei şase, erau printre cei mai arătoşi din câţi îi adusese François şi ai lui, să-i ţină în gazdă până le făcea rost de transport. Bine îmbrăcaţi, curaţi şi destul de tineri.

– Păi tocmai de aia, că vine François diseară şi noi ne alegem doar cu suta aia amărâtă de euro… şi-o zbughi la timp pe uşă, până să se apropie Solange de el. Când se văzu în curte, în siguranţă, îi reveni curajul şi-o înjură birjăreşte pe nevastă-sa, ridicându-şi pumnul ameninţător spre uşă. Apoi hotărî să nu-şi forţeze norocul şi să rişte a mai da ochii cu Solange, măcar vreo câteva ore, aşa că îşi luă tălpăşiţa spre casa lui Bernard, să-l scoată la birt la un pahar de Pastis.

Se întoarse după câteva ore, pe la amiază, bine afumat, însă teribil de înfometat. Deschise uşa bucătăriei şi se aşeză la masă, ca şi când nimic nu se întâmplase. Solange, tolănită într-un fotoliu, îşi ridică ochii din telefon şi se uită chiorâş la el, pe deasupra ochelarilor. Se sculă fără chef şi îi puse o farfurie de tocană în faţă:

– Ia şi mănâncă! Apoi te duci şi pândeşti la gaură până seara şi poate observi unde-şi pun banii, cât îşi fac bagajele. Reuşim noi cumva să-i subtilizăm.

Pe urmă, ca şi când şi-ar fi amintit de cearta de dimineaţă din staulul vacii, îi trase o scatoalcă peste chelie:

-Tot eu să vin cu ideile, nărodule! Auzi la el, să omoare şase oameni. Şase! Tu, care te rogi de Bernard să vină să-ţi înjunghie viţelul! şi ieşi, trântind uşa bucătăriei.

„Avea dreptate Solange. Unde mi-o fi fost capul… ce, eu sunt ucigaş de copii?” Băgă mâna în buzunar, scoase sticla şi luă o gură de tărie, ca să reziste frigului înserării, apoi îşi lipi cât putu mai bine ochiul drept de gaura din zid.

Basir, aşezat pe scaun, fuma ţigară după ţigară. Îşi ridică ochelarii şi-şi masă baza nasului, apoi îşi frecă obrazul neras. Era neliniştit şi aştepta cu nerăbdare sosirea lui François, ce îl anunţase încă de dimineaţă că astăzi a sosit şi rândul lor. Cumnaţii lui, Faisal şi Nazeef, forfoteau în jurul mesei şi al paturilor. Îndesau haine groase şi pături în rucsace şi, când observau că nu au suficient loc, îşi trăgeau hainele peste trup.

Nevastă-sa, Haajar, pregătea sandwich-uri învelite atent în staniol. Alături avea pregătite sticle, deocamdată pline cu apă, pentru bărbaţi, şi un borcan cu gura largă, pentru ea. Cele două fete ale ei, Dordana şi Mahdia, vor purta pamperşi, ce apoi îi va sigila în pungi de plastic cu fermoar. Adăugase în bagaje pungi de toate mărimile şi pamperşi de schimb. Nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării, după cum le indicase François. Dacă omul trece uşor peste aceste mici amănunte, câinii cu siguranţă că nu vor face asta. Ei vor fi cel mai greu de înşelat.

Cu toţii erau proaspăt îmbăiaţi şi se parfumaseră cu pomada cu feromoni din plante, ce le-o dăduse François când îi vizitase, acum trei zile:

– Nu uitaţi! În ziua când vă voi suna, pregătiţi bagajele conform instrucţiunilor. Faceţi baie şi vă împrospătaţi apoi cu parfumul acesta – şi le înmânase o sticlă de plastic cu pulverizator.

Conţinutul era inodor, însă el îi asigurase că elimină complet mirosul uman. Iar acum, totul era pregătit şi aşteptau venirea lui François.

Afară, din cauza frigului combinat cu tăria din sticlă, pe Hubert îl luase într-un târziu somnul. Capul îi atârna pe spate, sprijinit de speteaza scaunului.

Nu-i simţi pe François şi Pascal când se apropiaseră de el şi nici când François îşi aruncase curios privirea prin gaura din zid, într-atât de adânc dormea. Dar sări ca ars de pe scaun când simţi cum François încerca să-i sustragă sticla de Pastis din buzunar:

– Ce? Cum? Care eşti? mormăi el zăpăcit, apăsându-şi palma peste buzunarul cu pricina. Ah, monsieur François, dumneata eşti, şi abordă imediat un glas mieros. Ştiţi… eu, tocmai supravegheam împrejurimile… şi trase scaunul cât mai departe de gaură.

Pascal râse batjocoritor de sub mustaţa impresionantă, lăsată peste lateralele gurii:

– Zău aşa, Hubert, aproape că m-ai convins! Însă nu e de mirare de ce scorpia de Solange nu te scoate din prost şi nătărău! şi-i împunse degetul în piept, acolo unde se afla un punct luminos ce răzbătea din gaura din zid, precum laserul unui lunetist ascuns în noapte.

Hubert ridică din umeri prosteşte şi băgă mâna în buzunar după sticlă. O deşurubă şi vru să bea, însă ruşinat, le-o întinse celor doi, mormăind scuze neinteligibile.

François bău şi se şterse cu dosul palmei peste faţa-i creolă, plescăind mulţumit:

– Hai, să lăsăm asta, Hubert! Uite-ţi aici suta de euro. Acum, noi vom merge la ale noastre, şi-şi băgă sticla în propriul buzunar. Du-te şi te culcă, omule…

Hubert luă banii, însă gândul îi era la sticla ce nu mai se zărea, îndesată adânc în buzunarul lui François.

Ca şi când acesta i-ar fi citit gândurile, adăugă:

– Şi, ca să ştii, cei de teapa ăstora, de îi adăposteşti aici, nu au niciodată bani mulţi la ei, doar mărunţiş. Toţi banii le stau în bănci şi plata o fac numai prin viramente bancare, ajutaţi de rudele şi prietenii de peste Canal. Crezi că noi nu ne-am gândit deja la ce aveai tu de gând să faci? Să-i jefuim sau să-i omorâm? Dar e mai bine să ne facem fiecare treaba şi aşa vom fi cu toţii plătiţi. Ai îngheţat degeaba, prietene Hubert – şi François îi înapoie sticla, bătându-l compătimitor pe umăr.

Hubert plecă mulţumit că-şi primise sticla înapoi şi, pe jumătate adormit, se împletici spre casă, urmărit de privirile celor doi:

– Fac pariu pe două guri zdravene de Pastis, că în nici cinci minute, o vom auzi pe Solange, spuse Pascal.

François râse şi clătină aprobator din cap:

– Bietul de el… Nu-l duce capul prea mult, însă ne facem treaba cu cei ca el.

Bătură la uşa hambarului, după modelul deja stabilit. Două bătăi repezi, urmate de încă trei la intervale mai mari.

Basir le deschise uşa, şi tot fumul de la zeci de ţigări năvăli pe uşă.

Pe François îl pocni imediat tusea:

– Shit! Las-o mai moale omule, că se duc dracului toţi feromonii din parfum!

Nazeef, fratele mai mic al lui Haajar, soţia lui Basir, traduse pentru ceilalţi, ocolind primul cuvânt. Era singurul ce vorbea engleza; franceza nu o cunoştea deloc. De altfel, cu ajutorul lui răzbătuseră cei șapte mii de kilometri din Herat până în Franţa, din care multe mii de kilometri făcuţi prin Europa. Cu toţii fugiseră din propria ţară ce cădea tot mai mult în mâinile talibanilor, ce îşi impuneau propria versiune dură şi o interpretare strictă a legii Sharia.

Spectrul burkăi, purtată peste întreg corpul feminin şi suspendarea frecventării şcolilor de către tinerele fete, precum şi interzicerea multor drepturi, o îndemnaseră pe Haajar să îşi convingă soţul, pe Basir, ca Afganistanul, odată ce va cădea definitiv în mâinile talibanilor, nu va mai fi o ţară sigură pentru ea şi pentru fetele ei, Dordana şi Mahdia, acum în vârstă de șase şi opt ani. Iar în fuga lor li se alăturaseră şi cei doi fraţi ai ei: Nazeef, de douăzeci de ani şi Faisal, de treizeci și unu de ani.

François şi Pascal s-au apropiat de bagajele întinse, ce aşteptau, desfăcute, pe pat şi pe jos, unde aprobară, sau clătinară din cap dezamăgitor. Îi dădură indicaţii lui Nazeef, ce îi traducea apoi lui Haajar, ce reluă procesul împachetării unor lucruri.

Când inspecţia se termină, François dădu un telefon scurt şi o dubă cu motor electric se apropie fantomatic de uşa hambarului, cu farurile stinse. În afara unui mic bâzâit, nimic nu trăda prezenţa maşinii pe uliţa pietruită. Şoferul Jules, aproape minor după înfăţişare, coborî şi se apucă să îndese în portbagaj rucsacele şi sacii de dormit.

Cei zece km dintre sat şi parcarea Aire de Sommesous fură străbătuţi cu viteză moderată, încercând să nu atragă atenţia nimănui. La destinaţie, stinseră din nou luminile şi intrară într-un pâlc de copaci. François coborî şi din spatele maşinii dădu un telefon. Începu a vorbi în şoaptă:

– Şefu’, noi suntem pe poziţii. Aveţi confirmarea plăţii?

Răspunsul veni laconic:

– Plata confirmată încă de acum două ore. Clienţii au mai avut încă o cerere: transportul să fie pe plus, ceea ce le-a mai adus încă o taxă de plătit. Găsiţi voi ceva, dacă nu, amânaţi pentru mâine.

François bombăni descumpănit, la gândul că trebuie să îi cazeze din nou în hambarul lui Hubert:

– Să amânăm? Nicidecum şefu’. Îi îmbarcam noi cumva.

Interlocutorul său punctă:

– Nu cumva, ci exact pentru ce au plătit. Un transport pe plus, nu contează câte grade – apoi închise.

Pascal şi Jules plecară în recunoaştere în parcarea somnoroasă. Nimeni nu mişca, toată lumea părea adormită. Îmbrăcaţi în haine de culoare neagră, se strecurau ca felinele printre tiruri. Ţinta lor erau transporturile frigorifice, cu pereţi solizi, ce nu ridicau suspiciuni şoferilor şi vameşilor. Se târau pe sub roţi, pentru a se apropia de cabină să verifice temperatura afişată pe ecranul verde. Când găsiră ceea ce căutau, se întoarseră să dea de ştire.

– Avem unul chiar aici, la margine. Sigiliu de plastic, lacăt normal. Are însă şi lacăt spaniol, dar şuruburile uşii sunt nesudate. Le vom desface, unul câte unul, pentru a-l putea da jos. Şoferul pare că doarme, însă cel din camionul de lângă el, încă nu. Vorbeşte într-una la telefon cu geamul lăsat câţiva centimetri. Va trebui să mai aşteptăm o vreme, încheie Jules şi se băgară cu toţii în maşină. Porniră motorul, cel fără de zgomot, ca să aibe căldură.

Haajar îşi ţinea ambele fete căţărate pe genunchii ei, şi le strângea tare la piept. Cea mică, Dordana, o întrebă:

– O să ne fie frig rău, mami?

Haajar îşi stăpâni lacrimile ce o podidiseră. Ştia că vor trece cu toţii printr-o mare încercare şi evită un răspuns direct:

– Încercaţi să dormiţi un pic aici, la căldură, fetele mele. Când ne vom îmbarca, vă voi pune mănuşile, căciulile, apoi vă învelesc în sacii de dormit. O să fie bine – după care închise şi ea ochii.

Nazeef şi Faisal dormitau şi ei.

Basir întrebă dacă poate ieşi să fumeze o ţigară, poate ultima pentru o lungă perioadă de timp. François încuviinţă.

Trecu încă un ceas, apoi Pascal şi Jules plecară din nou în recunoaştere. Îşi luară şi trusa de scule cu ei. Cum totul era liniştit în parcare, se apucară să deşurubeze şuruburile balamalei uşii trailerului. Tăiară lacătul cu un cleşte imens şi sigiliul de plastic cu o foarfecă. Apoi desfăcură şuruburile ce susţineau bările verticale ale uşilor, ca să scoată lacătul spaniol, ce era imposibil de tăiat fără a lăsa urme. Apoi îi trimiseră lui François un mesaj că totul era pregătit.

François îl zgâlţâi pe Basir, ce într-un final se oprise din fumat şi încerca să adoarmă:

– Wake up! Wake up, Basir!

Nu mai era nevoie de traducere. Ştia că ăsta era semnalul de plecare. În câteva minute erau cu toţii afară din dubă, cu bagajele în spinare. Drumul era acoperit de un strat de brumă. Părea a fi o noapte rece, cu temperaturi în jurul îngheţului.

Ajunşi la camion, Jules deschise uşile remorcii şi făcu o ultimă verificare, aceea de a citi etichetele de pe paleţii de brânză, pentru a ştii precis destinaţia. Era în regulă.

Se stropiră din nou cu toţii, din cap până-n picioare, cu parfumul cu feromoni, apoi, unul câte unul, se urcară în camion şi începură a se târî pe burtă şi coate cei treisprezece metri spre capătul trailerului, acolo unde mai mereu rămâne un spaţiu gol între paleţi şi pereţii despărţitori. Nu era însă lucru uşor. Paleţii erau înalţi şi până la tavan era doar jumătate de metru liber.

Când, în sfârşit, ajunseră la capăt şi coborâră pe podea, aprinseră lanterna şi îi semnalizară lui François. Cele trei călăuze închiseră uşile, apoi puseră la loc şuruburile. Lacătul tăiat îl lipiră cu adeziv, la fel şi sigiliul de plastic. Lacătul spaniol fu şi el agăţat în poziţia iniţială. Stropiră şi uşile cu parfumul special, apoi plecară, mulţumiţi de rezultat.

Cei de dinăuntru începură a se aşeza cât mai bine în spaţiul limitat. Primii doi paleţi de brânză, aşezaţi fix pe mijlocul remorcii, pentru a nu apăsa pe axele roţilor, le lăsau liber două spaţii laterale foarte înguste. Apoi până la uşi, nu mai era niciun spaţiu liber, doar cel de deasupra paleţilor pe unde se târâseră. Haajar rămase într-unul, împreună cu fetele, iar bărbaţii se înghesuiră în celălalt spaţiu. Îşi scoaseră sacii de dormit şi căptuşiră podeaua şi pereţii cu pături. Vorbeau unii cu alţii în şoaptă şi încercau să se mişte cât mai uşor. Când Haajar trase peste capetele fetelor şi al ei o pătură, totul se transformase într-un mic cort, destul de călduţ, luminat pe interior de o lanternă.

– Hai, fetelor, încercaţi să dormiţi un pic. Nu se ştie cât vom rămâne aici, în parcare. Iar când camionul va începe să se mişte, vă va fi mult mai greu să închideţi ochii. Dar, la capătul acestei călătorii vom ajunge cu toţii în Tărâmul Făgăduinţei!

Dordana, fata cea mică, întrebă:

– Ne mai spui încă o dată, mamă, ce e dincolo de apă? Cum arată acest Tărâm al Făgăduinţei? Şi de ce trebuie să stăm închişi în camion atâtea ore?

Deşi ştia că fetele ar fi trebuit să doarmă, Haajar se îndură şi începu a le povesti:

– Ehh, asta nu e chiar o poveste de spus înainte de culcare, dar fie… Fiecare popor are propria versiune religioasă a Tărâmului Făgăduinţei, însă pentru noi e locul unde nu va mai trebui să avem grija zilei de mâine. De cum vom pune piciorul pe acel pământ, guvernul ne va lua în grija lui. Ne vor trimite la hotel, unde vom avea căldură şi apă caldă. Ne vor hrăni şi ne vor da haine de schimb. Apoi ne vor integra în societate. Primăria ne va da casă şi dacă nu vom avea suficienţi bani pentru a supravieţui, lunar ne vor transfera bani în conturi. Da, recunosc că vom sta aici, înghesuite, câteva ore sau mai multe zile, însă alţii ajung dincolo în condiţii cu mult mai grele. Unii reuşesc să sară gardurile de sârmă ghimpată, să treacă de vameşii francezi şi de câini, pentru ca apoi să intre în tunelul feroviar de sub mare. Acolo bântuie precum fantomele, zile întregi, până reuşesc a traversa dincolo sau îşi sfârşesc zilele striviţi sub roţile trenurilor. Alţii se înghesuie în bărci pneumatice instabile şi vâslesc ore în şir, prin apele îngheţate ale Canalului Mânecii, pe distanţa de treizeci și patru de kilometri dintre Franţa şi Marea Britanie, neştiind dacă vor ajunge teferi la destinaţie. Oricând se pot răsturna şi îşi pot pierde vieţile. Ori se agaţă pe sub remorcile camioanelor, atârnaţi de osii şi axe, riscând să cadă în orice moment sub roţile camionului în mers. Însă noi ne putem considera a fi printre cei norocoşi. Avem călăuze ce ne-au găsit un transport destul de sigur. Iar aici înăuntru nu e chiar aşa de frig, ba chiar e mai călduţ ca afară, încheie ea, masându-i fetei mâinile înmănuşate. Dordana încuviinţă, şi-şi dădu căciula jos de pe cap:

– Mie chiar îmi e cald, mamă. Nu mai vreau căciula.

Însă, undeva sus, deasupra pe tavan, un duşman stătea la pândă. O mică şi neînsemnată piesă electronică, părea că nu e de acord cu afirmaţia fetei şi se trezi la viaţă.

În cortul improvizat al fetelor, precum şi în jurul celor trei bărbaţi, temperatura creştea încontinuu. Căldura celor şase trupuri umane începu a se răspândi de-a lungul remorcii. Iar când toleranţa admisă a termostatului fu atinsă, iadul se dezlănţui peste ei.

Cu un muget prelung, de motor de avion cu reacţie, pornit, din senin, la nici un metru de capetele lor, frigiderul îşi începu truda nesfârşită. Urlă ca o turmă de o mie de bivoli şi zdruncină din toate tablele carcasa remorcii, făcându-le capetele să vibreze, ca şi cum ar fi încercat să le facă creierele să explodeze.

Fetele îşi astupară urechile cu mâinile, ţipând, îngrozite:

– Mamă, mamă, ce e zgomotul ăsta? Fă-l să se oprească, mamă, te rugăm!

Însă nici ea nu se aşteptase la acest zgomot infernal. Le trase fetelor căciulile peste urechi şi le învălui cu braţele peste capete. De după paleţi, Basir ţipă câteva cuvinte spre ea, însă nu le desluşi pe toate. Părea că îi transmite că e normal şi totul se va sfârşi în curând. Dar nici el nu ştia adevărul…

Într-o noapte precum aceasta, foarte rar sau chiar deloc, motorul frigorific s-ar fi declanşat, pentru că afară era chiar mai frig ca înăuntru. Însă acum, odată declanşat, frigiderul încerca din răsputeri să reducă cele 36 grade ale corpurilor umane, la doar două grade setate. Dar era cu neputinţă şi părea că funcţionează în zadar. Din start-stop cum fusese setat, sfârşi prin a funcţiona fără oprire, ore şi ore în şir, atâta timp cât sângele cald şi respiraţia oamenilor încălzea aerul din jurul mărfii.

Odată cu infernul zgomotos, urmară vânturi şi curenţi puternici de aer rece, ce treceau prin pături, haine şi căciuli. Nu era nicio cale de scăpare din urgia gălăgioasă şi friguroasă abătută cu atâta furie asupra lor. Trebuiră să îndure coşmarul încă vreo douăsprezece ore, până şoferul îşi termină pauza şi camionul se puse în mişcare.

Din acel moment începură alte probleme. În funcţie de şerpuirile drumului, trupurile li se mişcau în toate direcţiile, lovindu-se de pereţi, aruncându-i unii peste alţii şi strivindu-se reciproc. După aproximativ patru ore de condus fără oprire, camionul încetini şi începu să ruleze uşor, pentru ca apoi să frâneze din ce în ce mai des, semn că ajunseseră la Calais, în coada formată pentru Eurotunnel. Coşmarul lor se apropia, metru cu metru, de sfârşit. În tot acest timp fetele au fost schimbate de pamperşi de câteva ori, femeia şi-a făcut nevoile în borcanul cel mare, după ce a băut apă, iar bărbaţii au procedat la fel cu sticlele lor. Pentru celelalte, au folosit cu toţii pungile de plastic sigilate. Şi, mai mult din curiozitate, au desfăcut câteva cutiuţe de brânză franţuzească puturoasă, mâncând conţinutul.

Dar ştiau cu toţii că la capătul acestor mişcări scurte ale camionului, pe drumul îngust, mărginit de gardurile de sârmă ghimpată, vor ajunge şi la cel mai mare duşman al emigranţilor: câinii. De toate taliile şi rasele, sunt cu toţii dresaţi să simtă o persoană, oricât de bine s-ar ascunde printre mărfurile din camion.

În funcţie de preferinţele vameşului, camionul poate fi trimis în hala cu senzorii Heart Beat, iar acolo după ce şoferul părăseşte cabina, senzori ce sesizează bătăile inimii sunt puşi din loc în loc pe remorcă. Sau şi mai rău, pot sfârşi direct în hala cu Raze X, unde ar fi fotografiaţi precum nişte schelete umane, chircite printre paleţii de brânză. În concluzie, nimic nu trece de vameşii francezi. Însă celor şase, François le spusese doar despre câini.

Şi chiar de acolo li se trase. Câinele lup, ţinut în lesă de vameş, alerga sprinten printre camioane. Se ridica în două picioare la uşile remorcilor, adulmecând mirosuri numai de el ştiute. Nu mai mult de câteva secunde îi lua să se convingă dacă acea remorcă conţine doar marfă moartă şi nicio fiinţă vie.

Însă la acel camion, stărui ceva mai mult. Trăgea aer adânc în plămâni şi încerca să desluşească înţelesul mirosurilor. Precum un puzzle, izurile de dinăuntru se aşterneau într-o imagine neclară la început. Trase de lesă şi-l purtă pe vameş până în zona cabinei, mai mult ca să se asigure că ceea ce simţise nu era mirosul şoferului. Însă când trecu prin dreptul capătului celălalt al remorcii, cel apropiat de cabină şi unde motorul frigorific mugea de nouăsprezece ore încontinuu, simţi prezenţa celor de dinăuntru. Ridicat din nou pe picioarele de dinapoi, pufni de câteva ori adulmecând îmbinarea dintre niturile peretelui de tablă. Ar fi putut fi şi înauntru numai un pui de şoarece şi tot l-ar fi simţit. Urechile i se mişcară pâlnie spre trailer, mari, precum aripilie unui liliac. Zgârie cu ghearele vopseaua albă şi lătra de două ori, scurt. Se întoarse la uşile remorcii, adulmecă din nou şi ceea ce simţise prin perete în celălalt capăt, i se confirmă. Începu a lătra fără oprire, învârtindu-se în lesă, smucindu-se nervos.

Câinele, din ce în ce mai agitat, dorea să ştie dacă a câştigat sau a pierdut. Pentru el asta era, un joc. Un joc ce dura uneori săptămâni în şir, timp în care nu descoperea niciun emigrant. Şi în acele zile devenea foarte trist şi apatic. Nu mai avea încredere în simţurile sale. Iar atunci vameşii, în anumite ore când traficul era liniştit, mergeau la şoferii parcaţi ce aşteptau îmbarcarea în trenul ce traversează Canalul Mânecii. Verificau dacă e vreun sigiliu pe uşi şi fără să ştie câinele, ce aştepta în maşina lor, un vameş se strecura înăuntrul remorcii. Câinele îşi începea amuşinarea printre camioane şi inevitabil vameşul șugubăț era depistat. Iar recompensa era pe măsură strădaniei. Nici vorbă de oase sau grăunțe de ronțăit. Premiul lui era ceea ce aducea a păpușă de piele, roasă și mușcată peste tot, ce atârna de obicei undeva la cingătoarea vameşului dresor. Pentru câine, acea jucărie era premiul suprem: marioneta de piele ce îi era dată între dinţi, împreună cu multe cuvinte de laudă. Iar el o arunca în sus cu bucurie şi apoi o aducea dresorului ce i-o smulgea cu greutate din bot, după care iar i-o dădea înapoi.

Cunoşteam acest joc al vameşilor şi al câinilor, îl văzusem de atâtea ori. La fel cum văzusem în trecut, când aşteptam să ne vină rândul, să ne amușineze remorcile, cum câinele lătrase bucuros că descoperise emigranţii. Văzusem apoi cum uşile au fost deschise şi oameni albi sau de culoare, jerpeliţi şi amărâţi coborau, speriaţi, printre poliţiştii de frontieră. Dar niciodată nu mi se întâmplase mie.

Iar când vameşul mi-a făcut semn să-mi mut camionul într-o parte şi să deschid uşile, nu mi-a venit să cred. Verificasem atent de dimineaţă sigiliul, lacătul normal şi lacătul spaniol, apoi mă târâsem pe sub roţi. Ba chiar mă şi urcasem pe trailer, să verific şi să fiu sigur că ceea ce simţisem cu nouăsprezece ore mai devreme nu fusese o închipuire.

Da, am ştiut încă din acea noapte ca emigranţii mi-au atacat trailerul, dar mi-a fost frică să ies. Nu aş fi riscat inutil, mai ales că eram şi cu Dana în cabină, ce de câteva luni mă însoţea prin Europa. Odată ce ai ieşit din cabină noaptea, eşti un om aproape mort. Simţisem cum cabina se mişca destul de tare, dar m-am gândit că poate se urcă pe remorcă, unde vor încerca precum Spider Man să reziste câteva sute de kilometri, la viteza de nouăzeci de kilometri la oră. Sau poate vor fi agăţaţi de axul roţilor, ori în locul roţilor de rezervă. Am verificat totul ca la carte de dimineaţă şi apoi am răsuflat uşurat. Nimic, niciun semn. Înseamnă că mi s-a părut…

Dar vai… cât mă înşelasem. Cu mâinile tremurânde încep să deschid lacătul, în timp ce poliţiştii de frontieră mă înconjuraseră. Câinele lătra şi el, nervos, trăgând de lesă în neştire.

Cheia îmi intră în lăcaşul lacătului, dar ce folos… Belciugul lacătului se fărâmiţează în două bucăţi, lipite atent cu superglue. La fel şi sigiliul de plastic. Când deschid uşile, un şurub cade de undeva, din susul uşii.

Vameşii vin cu o scară-platformă, o lipesc de paleţii mei de marfă şi sfredelesc cu lanternele printre paleţi, până în capătul remorcii. Iar de dinăuntru încep să răzbată voci…

Unul câte unul, au început să coboare. M-aş fi aşteptat să fie unul, doi… dar nicidecum şase.

Trei bărbaţi, o femeie şi doi copii. Toţi sunt cu mâinile la ochi, lumina rănindu-le retina, după multele ore petrecute în întuneric. Sunt cu toţii rebegiţi de frig. Iar copiii sunt de-a dreptul şocaţi şi îmi par surzi de-a binelea. Auzul cu siguranţă le-a fost grav afectat de vuietul nesfârşit al frigiderului.  Mama scoate de prin rucsace dulciuri şi le împarte, grăbită, fetelor.

Sunt luaţi la întrebări despre naţionalitatea lor şi aflăm că sunt din Afganistan. Întind telefonul spre ei şi le fac o poză, hotărât să o trimit şefilor mei.

– No pictures, no pictures, urlă ei spre mine.

Eu îi mint şi le spun că o voi şterge. Dar nu am şters-o.

Cum mă interesa starea mărfii mele, Nazeef mă asigură că totul e în ordine, că au folosit recipiente sigilate. Îl cred. Îmi spune doar că fetele şi-au pierdut printre paleţi o păpuşă dragă lor.

– O vei descoperi mai târziu, îmi mai spune Nazeef.

Acum, îi pot privi mai bine, de aproape. Judecând după hainele lor, toate noi, nu se aseamănă nicidecum cu umbrele celorlalţi emigranţi ce mişună în zona Calais. Cu greu îi mai poţi numi oameni, pe acei emigranţi. Umblă ca fantomele pe marginea autostrăzilor, murdari şi plini de zdrenţe, secătuiţi de bani, de puteri, nu însă de voinţa aprigă de a ajunge cu orice preţ în ceea pentru tot mapamondul a ajuns a fi „Tărâmul Făgăduinţei”.

Acest Tărâm al Făgăduinţei ce pentru orice emigrant, fie el european, asiatic sau african, este Marea Britanie. Nu, nu mai sunt de ani de zile doar sirienii cei ce emigrează. Acum sunt tot felul de naţii. Şi nici nu mai contează că, în drumul lor de mii şi mii de kilometri, trec prin zeci de ţări sigure şi dezvoltate. Ei nu vor să se oprească acolo. Ei vor cu tot dinadinsul să ajungă numai şi numai în Marea Britanie. Ţara în care vor primi ajutor imediat şi de cele mai multe ori, nemeritat. Aici şi numai aici, în Marea Britanie, pentru ei va fi mult mai simplu.

Nebunia lor, de a trăi aici, în Marea Britanie, e de neînţeles!

Cât despre mine şi Dana, în 30 minute am fost lăsaţi să traversăm în  Marea Britanie, fără alte explicaţii. Vameşii ştiu că am fost victima călăuzelor de emigranţi. Una e să intre de capul lor în remorcă şi semnele evidente ale efracţiei să rămână pe trailer şi alta e ca toate urmele să le fie şterse cu atenţie. Iar călăuzele, indiferent de rezultat, şi-au primit deja banii.

Îl privesc pe Basir cum trage avid din ţigară şi ştiu că, imediat ce vor fi lăsaţi din nou pe străzi, vor încerca din nou. Nu se vor opri niciodată. Nici ei şi nici restul sutelor de mii de emigranţi blocaţi de-a lungul Canalului Mânecii, vizavi de Marea Britanie. Şi pentru că traversarea cu tirurile a devenit imposibilă,  acum traversează cu bărcile pneumatice. În 2022, au traversat cu bărcile peste 41000 de persoane. Un fel de Debarcarea din Normandia, bineînţeles la o scară mult mai mică, însă în sens invers, din Franţa către  Marea Britanie. Toată coasta de sud a Marii Britanii e sub asediul continuu al bărcilor emigranţilor.

Uneori bărcile pneumatice supraaglomerate, cedează. Se dezumflă. Iar atunci oamenii mor înecaţi. Pentru cei ca ei, e jertfa supremă, în ţelul lor a ajunge, fie şi chiar şi mort, în Tărâmul Făgăduinţei. Aici, în Marea Britanie!