de Mihai Hai Hui

— Toate cele bune, doamnă Gruer, și vă mai așteptăm pe la noi, spuse politicos Hans, managerul magazinului unde Eva își făcea regulat cumpărăturile.

   Era o frază mecanică, repetată de zeci de ori pe zi, dar Hans era convins că astfel își fideliza clienții. Eva înclină capul, mulțumindu-i din priviri, și se pregăti să iasă pe ușa pe care el i-o ținea deschisă. Ar fi fost bine să se fi mulțumit numai cu atât, însă Hans mai adăugă:

— Sunteți clienta noastră cea mai veche. Doar ne știm de-o viață întreagă, nu-i așa?

  Și schiță un zâmbet larg. Eva se opri în pragul ușii și îl privi țintă în ochi. Ochii lui cenușii-închis erau încadrați de riduri adânci. Două cute mari, ce-i încadrau zâmbetul larg, îi urcau de undeva din lateralele gurii, până înspre perciuni. Iar statura lui, altădată impunătoare, părea acum mai mică, mai firavă.

„Oare câți ani trecuseră?”

 În mintea Evei se declanșă un calcul instinctiv. Ani peste ani, decenii peste decenii. Când răspunsul i se contură clar, se clătină ușor. Nu se poate… când au trecut atâția ani? Calculele erau clare. Prea clare. Își promisese să nu mai rămână prea mult într-un singur loc, să nu mai prindă rădăcini. Dar regulile parcă erau făcute pentru a fi încălcate, însă ea era obsedată de ele. Poate că tocmai de aceea supraviețuise.

  Părăsi magazinul în grabă și urcă la volan. Nici nu mai încetini în curbe și claxonă furioasă la semafor. Acasă, grădinarul și-a primit banii pe multe luni în avans și a plecat fără să mai pună întrebări. Cele două menajere, ce îi știau fiecare detaliu al corpului, au primit de două ori mai mult. Toți s-au evaporat din viața ei, lăsând-o singură în casa pustie. S-a privit în oglindă. Chipul pe care și-l știa de o veșnicie era același. Nimic. Absolut nicio cută, nicio pată de bătrânețe.

  O singură destinație mai rămăsese: spitalul. Acolo, pe un pat alb, se afla Michael, bărbatul pe care-l iubise atât de mult în ultimele decenii. Ea era încă în floarea vârstei, însă el se topea, măcinat de bolile bătrâneții.

  Când ușa salonului în care mă aflam, s-a deschis, iar Eva a intrat șovăind și evitând să mă privească direct, inima mi s-a strâns, cuprinsă de frică. Iar când s-a așezat pe pat, lângă mine, și privirile noastre s-au întâlnit, am știut. Era timpul. Era timpul despărțirii. Ea arăta exact ca acum 60 ani, când am întâlnit-o pentru prima oară. Eu sunt Michael, iar ceea ce vă voi povesti este purul adevăr, documentat în zecile de caiete pline de notițe luate în timpul anilor petrecuți alături de soția mea. De ea, Eva Gruer…

***

  Am întâlnit-o pentru prima dată în 1965, la spital, unde lucram ca medic chirurg. Conform actelor, avea 30 de ani, dar părea mult mai tânără. Fusese adusă inconștientă, după un accident de mașină, cu o rană urâtă la picior și o tăietură mai mică la cap. I-am suturat rănile, am internat-o în spital și am trimis o probă de sânge la laborator. Dar analizele de sânge au adus prima ciudățenie. Laboratorul mi-a trimis proba înapoi, spunând că era „contaminată”. A doua oară, la fel. Așa că am luat sângele ei și l-am analizat eu însumi, la microscop.

 Și am descoperit două lucruri incredibile.

 Toate celulele sangvine erau invadate de un microorganism ciudat, de formă alungită, asemănător unei amibe. Fiecare se fixa de membrana celulelor roșii printr-un tentacul. Părea un organism simbiot, dar care nu ataca, ci trăia în armonie, într-un fel de simbioză cu celelalte celule. Hrana sa erau celulele albe ale sângelui, aflate în număr mare, probabil în încercarea de a elimina parazitul. Poate părea paradoxal, însă sistemul imunitar al Evei producea incontinuu leucocite ca să-l elimine, dar parazitul le păcălea, le prindea cu mici filamente și le absorbea, transformându-le într-o resursă incredibilă. Era un pact bizar, o coabitare pașnică între doi inamici.

 Microorganismul se diviza și se multiplica constant, eliberând în sânge celule goale, numite de biologi celule totipotente sau celule stem. Ele circulau libere prin organism, migrând instinctiv acolo unde exista o rană, o leziune sau un organ afectat. Iar acolo se transformau în orice, de la celule de piele la celule de organe, de nervi, cu o eficiență fantastică, reparând totul în corpul Evei. Era ca și cum organismul Evei avea mereu la dispoziție o armată de celule de rezervă, gata să-i reconstruiască orice parte a corpului.

 Iar când am analizat mai atent parazitul, am avut o revelație: nu era altceva decât o variantă ușor modificată a hidrei de apă dulce, un organism aparent nemuritor, care se regenerează la nesfârșit, fără să aibă un ceas biologic care să-i limiteze viața. În unele cercuri științifice chiar circulă ideea că hidrele ar trăi zece mii de ani.

 Cum pacienta mea fusese deja externată după doar două zile, întrucât rănile i se cicatrizaseră excelent, nu am mai putut vorbi cu ea. Însă întrebările rămâneau înfipte în mintea mea. Sub pretextul că trebuie să îi comunic personal rezultatele analizelor de sânge, suspectând o infecție cu tetanos, am aflat de la registratură adresa ei.

 M-am dus la ea acasă, hotărât să aflu adevărul. M-a primit în antecameră, cu o seninătate ciudată, ca și cum ar fi așteptat de o viață pe cineva care să o înțeleagă. A ascultat calmă relatările despre ce descoperisem în sângele ei, apoi m-a poftit într-o altă cameră. Fără geamuri exterioare, dar cu ceva uluitor aflat în mijlocul camerei: trei acvarii verticale, cilindrice, luminate de o lumină albăstruie. Ne-am așezat pe două fotolii și am așteptat să înceapă discuția. În tot acest timp, încercam să zăresc peștii sau meduzele ce s-ar fi putut afla în acele acvarii verticale, însă nu am putut zări nimic. Tot ce am putut vedea, au fost câteva țevi de sticla maronie, plasate sub forma unui trunchi de copac.

 — Nu le place lumina soarelui, a început ea, așa că le țin aici.

 Neînțelegând despre ce vorbește, am tăcut. Chipul ei, deși tânăr, avea trăsături tăioase, cu părul aspru, gros, iar fruntea îi era prea bombată. Nu era deloc o frumusețe și aducea un pic cu femeile amerindiene. Se așeză mai bine în scaun, incomodată de privirile mele insistente. Nu știa cum să înceapă.

 — Domnule doctor Michael, indiferent dacă mă veți crede sau nu, vă voi dezvălui totul și voi încerca să vă explic ceea ce ați observat în sângele meu. M-am născut acum mai bine de zece mii de ani, undeva în America Centrală de azi, într-un trib de culegători Homo Sapiens. Eram un grup de șase oameni primitivi, ce duceam o viață simplă de culegători de fructe și legume. Utilizam unelte și arme cioplite din piatră și lemn, iar tot ceea ce făceam era să trăim de pe o zi pe alta. Nu mai întâlnisem alți oameni și nu aveam încă un limbaj articulat, întrucât eram foarte izolați. Scoteam sunete guturale, de genul Gru, Gra, Rrr, acestea fiind cele mai uzuale. De aceea mi-am și ales la un moment dat numele de Gruer. Și Eva vine de la faptul că m-am considerat cumva, prima femeie a lumii…

  Zâmbi stingherită, oprindu-se din vorbit, când mă văzu cum am scos un carnețel din buzunar și am început să iau notițe. Încă nu știam ce scriam, și eram ferm convins că tot ceea ce spunea sunt fabulații. Însă erau fascinante și neapărat trebuia să le notez. Dădu aprobator din cap când mă văzu că stau în cumpănă dacă să continui să scriu sau să mă rezum la a asculta.

— Pe când aveam undeva la 22 de ani, un tigru cu dinți de sabie, un Smilodon, ne-a atacat tribul, ucigându-i pe toți. Chiar și eu am crezut multă vreme că am murit, zăcând într-un mic pârâu zile la rând. Am scăpat nemâncată pentru că Smilodonul s-a săturat cu trupurile celorlalți din tribul meu. Însă și eu aveam corpul sfârtecat și plin de răni. Am fost târâtă pe marginea unei văi și la un moment dat tigrul m-a scăpat din gură. Corpul mi s-a rostogolit în acel pârâu, iar în trup mi s-au înfipt zeci și zeci de trestii. Tigrul nu a mai coborât după mine, ținând cont că încă mai avea ce să mănânce, acolo sus. Dar eu, acolo jos, în pârâu, pierdeam mult sânge. Prin trestiile ce-mi găuriseră pielea, apa îmi pătrundea în răni, curățindu-le și totodată luându-mi sângele din vene. Acolo s-a întâmplat totul. Aceste mici creaturi — și-mi făcu un semn să mă ridic — mi-au pătruns în corp și nu știu prin ce magie mi s-au aciuiat în trup. Au devenit o parte din mine, un sistem de regenerare perfect. M-au vindecat, a continuat ea, iar de atunci… am trăit…

  De undeva, din spatele acvariilor, trase o imensă lupă, prinsă cu un mâner telescopic mobil de capacul acvariului din mijloc și mă îndemnă să privesc prin ea. Hidrele își legănau tentaculele filamentoase, prinse de țevile transparente sau plutind în voie prin apă.

 — Le hrănesc cu dafnia și alte microorganisme mici, parameci. Iar când am nevoie, îmi introduc câteva zeci de grame de apă plină de hidre în venă. Dacă nu aș fi fost leșinată, nu aș fi fost adusă la spital, ci aș fi venit aici și m-aș fi tratat singură. Ori de câte ori mă simt rău sau sunt rănită, ele mă ajută. După cum ați spus și dvs, celulele stem ale hidrelor divizate se duc și se așează acolo unde e nevoie, reparându-mi organele și rănile. Și de aici viața veșnică.

  O expresie serioasă luase locul uimirii instalate pe chipul meu. De ce nu? Cu siguranță că în acele vremuri, atmosfera era cu mult mai bogată în oxigen, iar o mutație biologică putea oricând să apară. Pe atunci, Homo Sapiens se afla încă în proces de evoluție, și de altfel nici măcar acum nu ne-am oprit din evoluție. Această simbioză perfectă nu ar fi fost posibilă în ziua de azi, având în vedere sistemul imunitar al omului modern, dar atunci, o astfel de coabitare ar fi putut fi posibilă. Oamenii și natura aveau o conexiune mai profundă. Iar ea era o excepție, un accident al naturii. Iar eu eram singurul care îi cunoșteam secretul.

  Am continuat să ne vedem, să ieșim la întâlniri, să ne iubim și, într-un final, să ne îndrăgostim… să ne căsătorim.

  Mărturisesc că nu am crezut nicio clipă că ar fi nemuritoare, sau că e vreo Homo Sapiens timpurie. Destul de repede, curiozitatea mea științifică a fost înlocuită de iubire. Însă după 30 de ani, mi-am schimbat opinia. Eu ma apropiam de pensie, iar ea, în schimb, era la fel de tânără și înfloritoare.

  Jurământul ei de nuntă a fost că nu-și va mai face acele mici transfuzii, hotărând să îmbătrânească alături de mine. Nu am luat în seamă la acea vreme, însă timpul nu a mințit. Chiar și fără ajutorul hidrelor, nu a dat semne vizibile de îmbătrânire. Iar eu mi-am notat și am ascultat-o de-a lungul vieții noastre împreună, sorbindu-i cuvintele și notându-mi ideile esențiale. Ea trăise sute de vieți, iar eu, în timpul meu scurt, le-am documentat pe toate.

  În ultimele două secole, nu muncise deloc. Și-a dat seama că acele pietricele de sticlă colorată sau bucăți de metal aurit, strânse de prin râuri, erau valoroase. Râuri, unde de fiecare dată când era rănită, sau se simțea bolnava, se cufunda instinctiv, precum un animal rănit. Acolo își înfigea în vene o trestie, ca apa dătătoare de viață plină de hidre, să-i pătrundă în sânge.

  Ea, Eva, a fost martorul tăcut al istoriei. A văzut cum imperiile se ridică și se prăbușesc. A stat în slujba faraonilor și a asistat la construirea piramidelor, văzând sclavi murind în nisip.

  În timpul Vechiului Regat al Egiptului Antic, Eva a lucrat ca scrib și arhitect, folosindu-și cunoștințele acumulate de-a lungul miilor de ani. A participat la proiectarea unor piramide. A văzut cum muncitorii cărau blocuri masive de piatră, sub soarele arzător, murind de epuizare. Faraonul era un zeu, iar ei, sclavii, erau simple unelte.

  Odată, a văzut un tânăr muncitor, abia un adolescent, prins sub un bloc de piatră, în greutate de zeci de tone. Ochii lui o implorau. A vrut să intervină, dar gardienii cu bice o priveau suspicios. Oricum nu ar fi putut să-l ajute. S-a resemnat. A închis ochii și a ascultat icnetul final de moarte al băiatului, în timp ce a continuat să traseze linii pe o hârtie de papirus. A înțeles că nu putea schimba istoria. Era un simplu spectator, un martor tăcut, prins într-un ciclu nesfârșit de viață și moarte, în care ea era singurul element constant.

  A fost vânzătoare de mirodenii în Babilon, sclavă la Roma și menestrelă în Evul Mediu. A ucis mulți oameni și aproape a fost ucisă de zeci de ori.

  Dar Eva nu a fost niciodată o războinică. A supraviețuit nu prin forță, ci prin adaptare, devenind o figură invizibilă în peisajul istoriei. În timpul unei bătălii sângeroase, undeva în Galia, în timpul războaielor romane, s-a ascuns într-un lan de grâne. De acolo, a văzut o legiune romană măcelărind un sat întreg. A auzit zgomotul metalic al săbiilor, strigătele de durere și apoi tăcerea. Nu a intervenit, pentru că un singur om nu putea schimba soarta unei lupte.

  După batalie, a ieșit un pic din ascunzătoare și a privit. A privit fețele însângerate ale morților, bărbați, femei și copii. În depărtare se auzeau soldații romani râzând, în timp ce jefuiau cadavrele. Atunci, pentru prima dată, a simțit o vinovăție profundă, un sentiment care o va bântui de-a lungul veacurilor. Ea a supraviețuit, iar ei nu. Fiecare respirație pe care o trăgea în piept era o ofensă adusă celor care zăceau neînsuflețiți. Nemurirea ei nu era o binecuvântare, ci o sentință.

  Iar când a auzit de un om care înviase din morți, o speranță timidă i s-a aprins în suflet. Poate că nu era singură. Poate că mai existau și alți „nemuritori”. A călătorit la Ierusalim, în anul 33 d.Hr., unde s-a amestecat în mulțime. A auzit povești despre vindecări miraculoase, despre un om care transformase apa în vin. Adusese la viață pe fiica lui Iair, și pe fiul văduvei din Nain, precum și pe Lazăr, ridicat la viață din mormânt. A încercat să-l întâlnească pe el, pe omul Iisus. Auzise că are o aură de lumină în jurul capului, după cum se jurau toți ceilalți ce-l întâlniseră. Însă nu a reușit. Cele 40 de zile trecuseră. Iisus deja se înălțase la cer.

  În acel moment, o realizare rece a lovit-o: el era un miracol divin, un simbol al credinței. Ea, în schimb, era o anomalie. O simplă întâmplare biologică. Nemurirea ei nu era un dar, ci o bizarerie. El oferea speranță, în timp ce ea era o mărturie a singurătății pe pământ.

  A fost violată, dar a fost și iubită sau părăsită, de sute de ori, lăsând în urmă o serie de inimi frânte și morminte anonime.

  Unul dintre cele mai dureroase capitole din viața ei a fost cel al iubirilor pierdute. Fiecare om pe care l-a iubit s-a transformat în praf, iar ea a rămas. Cu mult înainte de a mă întâlni pe mine, a trăit alături de un pictor talentat din Florența. Se numea Giovanni și o iubea cu o pasiune arzătoare. A pictat-o în sute de tablouri, surprinzându-i esența necizelată, nu doar tinerețea chipului.

 Când Giovanni a început să îmbătrânească, a devenit frustrat.

— Eva, îi spunea, tu de ce nu te schimbi? De ce eu îmbătrânesc și tu rămâi la fel?

  O acuzase că era o vrăjitoare sau un demon. Pe patul de moarte, ochii lui plini de riduri o priveau cu teamă, nu cu iubire. Frica de moarte și de ea, îl transformase pe iubitul ei într-un străin. A rămas lângă el până în ultima clipă, știind că fiecare moarte o face mai puțin umană. Din acel moment, a decis să devină mai distantă, să evite legăturile profunde, pentru a se proteja de suferință.

  S-a abținut să mai iubească, însă a continuat să râdă, să plângă. A fost soră medicală în armata lui Napoleon și a fugit de sub gloanțe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A asistat la tot, în timp ce corpul ei rămânea tânăr. Părea că ea era istoria însăși.

  Și, cu fiecare epocă, se simțea tot mai singură. Fiecare iubire pierdută era o rană care nu se vindeca. Apoi, m-a întâlnit pe mine, pe Michael. Și a hotărât să iubească din nou. Eu, destul de târziu, am început să o înțeleg, să o cred, și nu am încercat niciodată să o schimb. Ci doar să îi înregistrez relatările.

  Toate aceste experiențe au modelat-o pe Eva în femeia pe care am întâlnit-o eu. O ființă plină de cunoștințe. O nemuritoare…

  Iar acum mă aflu pe patul de spital. Pielea mea e ridată, iar mâinile întinse spre ea îmi tremură. Ea e lângă mine, la fel de tânără ca în ziua în care am întâlnit-o. Am vrut ca ea să îmbătrânească alături de mine. A acceptat, a jurat să nu-și mai facă injecțiile cu hidre. Dar, chiar și fără ele, corpul ei a refuzat să îmbătrânească.

  — E timpul, îi spun… Ochii ei, negri, adânci, par a fi văzut mii de morți. Du-te! Fii liberă!

  Plecarea ei a fost mută. Crudă. Nicio lacrimă. Doar un sărut pe frunte am primit.

***

   Acasă, Eva a intrat într-o casă aproape goală. Mobila și hainele ei erau la parter, așteptând să fie preluate și mutate într-un nou oraș, sau poate chiar într-o nouă țară. A mers în camera cu acvariile, singurul punct de reper în spațiul tăcut al casei. Privi prin lupă la miile de hidre, silențioase, ce așteptau legănându-se în apă, ca niște fantome delicate.

  S-a așezat în fața lor, hotărâtă. A fost o vreme când a dorit să moară, să se lase în voia sorții, și să se alăture lui Michael, dar natura s-a împotrivit. Ea nu era doar un om, ci un martor. Un arhivist. Iar povestea ei trebuia să meargă mai departe.

  A luat o seringă, a umplut-o cu apă din acvariu, și și-a injectat-o în vene. Un val de hidre a intrat în corpul ei și imediat senzația de regenerare i-a cuprins fiecare celulă. A zâmbit, nu pentru că era fericită, ci pentru că timpul îi aparținea. Nimeni nu putea să-i ia amintirile, nimeni nu putea să-i ia cunoașterea. Nemurirea nu era un dar, ci o responsabilitate, o chemare. Știa că nu putea fugi de ceea ce era: nemuritoare, martor al istoriei și arhivist al timpului.

  Ea, Eva Gruer, femeia de zece mii de ani, a închis ușa trecutului și și-a ferecat din nou inima în piatră. S-a pregătit pentru viitor. Un viitor pe care numai ea îl putea trăi.