proză de Mihai Hai Hui

  Era o zi de duminică însorită. Câmpul se întindea sub cerul albastru ca o mantie arsă, iar singura mișcare era tremurul aerului fierbinte. Zumzetul autostrăzii, încet și îndepărtat, ferea locul de o liniște apăsătoare.

  John, un băiat de vreo zece ani, alerga desculț pe pajiște. Bustul gol îi era deja rozaliu de la soare, iar o plasă cu mâner îi flutura în mână, gata să prindă orice fluture sau insectă mică. Părinții erau ocupați cu ritualul picnicului. Tatăl, Matt, aranja jarul pe grătar și sorbea o bere rece, cu ochii pe flăcările care se domoleau. Mama, Jane, citea la umbra unei umbrele mari, așteptând ca Matt să scoată fripturile din lada frigorifică şi să înceapă a le frige.

  Copilului i se făcuse sufocant de cald. Vântul nu adia deloc. Văzând o zonă cu tufișuri înalte, se îndreptă spre ele, hotărât să caute insecte la umbră. În afară de câţiva păianjeni, pe care nu îi agrea deloc, nu găsi mare lucru. Îi plăceau fluturii, bondarii, sau gândăceii mici. Acolo, la umbră, îşi dădu seama că nu mai avea chef să iasă din nou în soarele dogorâtor.

   Atunci, zări o plantă gigantică. Tulpinile înalte se ridicau la peste doi, poate chiar trei metri, terminându-se în umbrele de flori albe. Îi veni o idee năstruşnică: de ce nu și-ar face o umbrelă doar pentru el? Cu destulă dificultate și un efort intens al mâinilor sale mici, smulse o tulpină groasă. Pălăria formată din frunze și flori se asemăna perfect cu o umbrelă. Era cam grea, aşa că o mai aranjă pe alocuri, rupând crenguțele mai mici.

  Acum avea o umbrelă perfectă. Se simțea un şeic arab, pășind mândru prin soare. O agita puternic în stânga și în dreapta, ca un eunuc ce-și răcorea stăpânul tolănit pe perne. Când se plictisi, își sprijini tulpina pe umărul drept. Se uită în sus, prin deschizăturile frunzelor și florilor albe, încercând să vadă soarele. Soarele se zărea difuz, dincolo de umbrela plantei. Seva lipicioasă și polenul i se scuturau ușor în păr și pe față, de fiecare dată când mișca tulpina.

   Se îndreptă spre părinții săi, mândru de invenția lui. Mama lui, Jane, tocmai aranja fripturile pe o masă pliabilă. Dăduse drumul la un radio de la care se revărsa o melodie veselă şi nu-l auzise pe John apropiindu-se. Când ridică privirea și îl zări pe John, cu planta gigantică pe umărul său, scăpă farfuria din mână. Porțelanul căzu pe pământul întărit, şi se sparse cu un zgomot sec.

  Mai apucă doar să strige: „- Matt, vino repede!” și se prăbuși cu ochii măriţi de groază, incapabilă de a-şi ajuta băiatul.

  Matt vântura jarul, parte din ritualul sacru al grătarului. Așteptarea, mirosul de lemn și cărbune, totul trebuia să fie perfect în după-amiaza aceea de duminică. Mai avea de pus burgerii, ce nu aveau nevoie de prea mult timp de stat pe grătar. Când o auzi pe Jane strigând și o văzu prăbușită, totul se destrămă. După-amiaza de vis se transformase instantaneu într-un coșmar.

  Cel mic, John, stătea în continuare țintuit locului, cu umbrela improvizată pe umăr, neînțelegând nimic.

  Matt alergă spre el. „- Aruncă planta, John! Aruncă planta aia blestemată din mâini!” urlă, în timp ce se asigura că Jane este teafără în urma căzăturii.

  Copilul deschise speriat pumnii strânși pe tulpină, iar planta îi căzu drept în cap, înconjurându-l. Tulpina era acum sprijinita pe pământ, lăsând capul și trupul lui John înconjurat de frunze şi flori albe.

  Tatăl său fu lângă el într-o clipă. Ezită o fracțiune de secundă. Regretă că nu luase un șervet de pe masă, dar nu se mai întoarse. Apucă planta și o aruncă cât colo.

– „Oh, John, băiatul meu, ce-ai făcut? Ce-ai făcut, măi băiatule?!” se lamentă el făcându-şi rapid un plan în cap.

  În câteva minute, erau deja în mașină. Copilul fusese dezbrăcat rapid la piele, iar părinții turnaseră peste el în grabă toată apa de băut și berile desfăcute. Nu aveau prea mult lichid, iar timpul era prețios. L-au băgat pe copil în maşină, şi l-au acoperit bine cu haine, încercând să nu-i lase nicio parte a corpului descoperită. Însă era prea târziu. Din ceruri, soarele, a urmărit cu razele lui distrugătoare, totul. Drumul spre cel mai apropiat spital se simțea acum ca o călătorie fără sfârșit.

***

  Ani de zile au trecut. Cicatricile însă au rămas, linii groase, purpurii, care îmi brăzdau fața și corpul. Nu erau doar niște arsuri obișnuite; erau un  fel de hărți tăcute al unui trup pârjolit, iar pe fața mea, erau un blestem vizibil.

  Doctorii le spuseseră părinților mei, și asta a fost fraza care mi-a distrus copilăria: „Pielea lui este şi va rămâne fotosensibilă, posibil toată viaţa”. Acea plantă, Hogweed Gigant, conținea niște substanțe numite furanocumarine. Când seva ei lipicioasă mi-a atins pielea și apoi a văzut lumina soarelui, acești demoni chimici au fost activați. Mi-au ars ADN-ul, transformându-mi pielea într-o mină gata să explodeze, iar soarele era detonația. Expunerea, chiar și una minimă, ar fi putut declanșa din nou procesul. Nu neapărat blistere uriașe, dar cu siguranță o arsură chinuitoare și o repigmentare mai severă.

   După arsurile iniţiale ce au apărut în 48 ore, când corpul mi-a fost chinuit de dureri îngrozitoare, am mai avut un episod, la câteva zile după ce am revenit acasă. Neatent şi somnoros, eram în bucătărie şi-mi umpleam un pahar cu apă. Geamul de după chiuvetă era larg deschis, iar soarele era pe faţa şi mâinile mele. De atunci, din momentul în care am fost dus la spital, am fost ţinut numai în camere întunecoase. Acum era prima oară când soarele se lipea din nou de pielea mea. Arsura şi durerea insuportabilă resimţite în primele zile după contactul cu planta, au revenit cu ferocitate înzecită şi până seara, faţa şi mâinile mi-au fost din nou complet acoperite cu blistere umflate şi pline cu lichid gălbui. Când s-au spart, parcă bucăţi întregi din faţă şi din braţe mi-au dispărut, lăsând în urma şanţuri adânci. Mi-am învăţat lecţia şi de atunci am devenit o creatură a nopții, dar nu din necesitate, ci din frica de durere, din rușine pentru înfăţişarea mea și teama de cum mă vor privi oamenii.

   Ziua, casa noastră se transforma în fortăreața mea. Cu draperiile trase, îmi petreceam timpul online, trăind o viaţă palidă, filtrată de lumina draperiilor. Am fost educat acasă, de către părinţi. Nu mai vedeam lumea așa cum o văzusem la zece ani, ci ca pe o amenințare solară constantă și ca pe o scenă pe care nu voiam să mai apar niciodată. Deşi am rezistat eroic durerilor atroce ajutat şi de analgezice puternice, urâțenia mea fizică era motivul real al izolării mele. Am început să fiu un singuratic, şi am renunţat complet la toţi prietenii mei. Refuzam să mai interacţionez cu altcineva, în afară de părinţii mei. Tatăl meu, din păcate a rămas şi el cu mâinile afectate. Poartă mereu mâneci lungi şi mănuşi în afara casei şi la muncă. Şi-a schimbat şi locul de muncă, trecând numai la ture de noapte, în încercarea de a evita soarele.

 Eu în schimb, noaptea, mă eliberam. Trecuseră 10 ani de la acea zi. Începusem să prind curaj şi să mă plimb nopţile prin cartier. Urmam mai mereu acelaşi traseu şi eram obişnuit cu zgomotele şi umbrele nopţii. Preferam aleile slab luminate. Purtam şapcă, iar gluga trasă pe ochi, împreună cu ochelarii de vedere, mari şi cu rama groasă, îmi acopereau aproape total faţa. Ochelarii aveau sticlă obişnuită, un pic închisă la culoare, întrucât nu aveam nevoie de dioptrii, însă îmi astupau mare parte din chip. Încercasem să-mi las barba să crească, dar pe zonele cu cicatrici, unde pielea se exfoliase în profunzime de pe faţă, părul refuza să crească. Foliculii bărbii dispăruseră odată cu pielea mea. Am renunţat la ideea bărbii, şi am căutat idei de a mă deghiza, şi a-mi acoperi faţa cât mai mult.

  Într-un cartier vechi, plin de copaci, merg în ritualul meu singuratic. Aud un ciocănit, ca de minge de cauciuc bătută pe asfalt, însă nu zăresc nimic. Dar undeva în faţa mea, se profilează o siluetă fragilă care se plimba cu o lentoare atentă. Înaltă, cu umerii aplecați ca de o tensiune recentă, avea părul lung și negru, prins în vârful capului, lăsând la vedere ceafa fină, vulnerabilă. Un baston subțire, la capătul căruia se afla o mică sferă de cauciuc, era sursa acelui ciocănit ritmic. Iar culoarea bastonului şi stângăcia ei în mers, îi trăda şi handicapul. Fata părea a fi oarbă. Pipăia atentă cu vârful bastonului fiecare centimetru de asfalt din faţa ei, sărind mingea de cauciuc cu doar câţiva centimetri în faţă. Pe urmă un pic în stânga, apoi în dreapta. Abia apoi îndrăznea să facă un pas. Iar uneori, la intervale regulate, făcea şi un mic semicerc cu bastonul în faţa ei, ca să se asigure că drumul e liber. Fiecare pas părea a fi o muncă sisifică pentru ea. 

  Am fost fascinat. Am început să o urmăresc de la aceeași distanță. Când ea se oprea, mă opream și eu. Eram o umbră, un observator fermecat de curajul ei. Timp de câteva ore, cât a durat plimbarea ei, în fapt doar două străzi mici, am rămas în urma ei, veghindu-i truda. A doua zi şi în următoarele zile a ieşit din nou. Iar eu, cum nu aveam altceva de făcut, doar îmi pierdeam timpul pe străzi, mă ţineam ca un detectiv după ea. ÎI admiram efortul de a cuceri, noapte de noapte câte un metru în plus pe câte o nouă stradă. Îmi amintea de mine, şi de greutăţile prin care şi eu la rândul meu trecusem, încercând să mă adaptez la un stil de viaţa nocturn, acoperit din cap până-n picioare.

  Uneori purta o rochie de vară, deschisă la culoare, care părea să plutească în întuneric împreună cu ea. Mâinile ei se mișcau fin, pe jumătate întinse, citind contururile aerului, ascultând ecourile propriilor pași şi vibraţiile produse de mingea mică de cauciuc de la capătul bastonului. Amândoi eram creaturi ale nopţii. Ea nu putea vedea… iar eu nu doream ca nimeni să mă vadă!

 Timp de săptămâni, am vegheat-o. Uneori aveam impresia că m-a simţit, deşi mereu purtam adidaşi ce nu bocăneau pe asfalt. Însă toamna venise şi frunzele uscate se sfărâmau deseori sub paşii mei, spărgând liniştea nopţii, indiferent cât încercam eu să le evit. Iar într-o noapte, chiar s-a întors brusc şi şi-a ridicat bastonul înspre mine. Nu părea că îl ţine ca pe o armă, ci mai mult ca un enorm deget arătător îndreptat spre mine, mustrător.

 Iar peste alte câteva zile, într-o noapte, pe o stradă umedă de ploaie, fata s-a oprit. A şovăit pe loc mai bine de două minute, deşi nu avea niciun obstacol înaintea ei. Oricum, dacă ar fi fost ceva acolo, ceva periculos pentru ea, cred că mi-aş fi trădat prezenta şi aş fi avertizat-o imediat. Cumva, mă consideram îngerul ei păzitor, ce o însoţeam uneori chiar de la ieşirea din casă şi invariabil înapoi. Niciodată nu o lasesem să se întoarcă singură. Deşi câteodată plecase mai devreme din casă şi a trebuit ca eu să o caut pe străzi.

  Ei bine, acum, fata şi-a întors încet, fața ei senină cu ochi ficşi şi imobili spre mine, apoi a început să meargă înapoi, în direcţia mea. Asta m-a descumpănit, pentru că ruta ei obişnuită nu se încheiase încă. Începuse a se apropia destul de mult, iar eu am început să dau înapoi ca un rac. Frunzele, deşi umede, crănțăneau sub pașii mei, ea se apropia, dar eu continuam să mă depărtez, cu paşi mici, neslăbind-o din priviri.

 „- Știu că ești acolo”, a șoptit, cu o voce caldă, fără urmă de teamă. „- Te simt. Te oprești, când mă opresc și eu. Nu știu de ce, dar… mă simt mai în siguranță când cineva mă veghează. Iar acum, de ce fugi de mine?” m-a întrebat zâmbind.

  Am rămas înțepenit. Era prima oară când cineva mă „vedea” în lumea mea de noapte. Ea îmi recunoscuse prezența și, în loc să fugă oripilată, o acceptase.

 Da, cu siguranţă căpătase abilităţi ce pe mine mă depăşeau. În ultima vreme citisem tot ce găsisem despre orbire şi oameni orbi. Acolo găsisem idei despre cum se adaptează oamenii după ce cel mai important simț le-a fost luat. Iar ea era un exemplu perfect.

   Dar la ea era ceva mai mult decât o simplă adaptare prin sunet și miros. Când s-a oprit pe stradă, spunându-mi că mă simte, că știe că eram acolo, mi-am amintit de o noțiune ciudată: vederea oarbă. Nu era un dar mistic, ci un fenomen în care creierul reușea să capteze prezența obiectelor și a mișcării din fața lor, fără însă a le vedea în mod conștient.

În lumea ei, nu mai eram o siluetă vagă, ci o prezență fizică, incontestabilă. Ea mă simțea cu un fel de ochi fantomă, decodând fiecare mișcare. Întunericul dintre noi, distanța pe care o cream cu atâta grijă, devenise complet inutilă.

   Însă eu, instinctiv, o respingeam precum un magnet cu poli opuși, preferând întunericul dintre noi, ca o distanță sigură. Nu voiam să-i tulbur concentrarea, și mai ales, nu voiam să-i arăt cine eram.

 A fost pentru prima dată când am părăsit-o pe drumul de întoarcere. Pur şi simplu am fugit. M-am panicat că ar putea afla cât eram de bolnav şi de diform, desfigurat de atâtea cicatrici. Dar ajuns acasă, mi-a părut rău. Ea era oarbă şi cu siguranţă nu ar fi putut să mă vadă cu adevărat. Oare de ce am fugit?

  Mi-a luat două zile să mă hotărăsc dacă să mă mai întorc. În a treia zi, am fost în faţa casei ei, imediat după apus. Am aşteptat mult, foarte mult ca ea să iasă din casă. Când am văzut-o, am ieșit din umbră şi m-am apropiat la nici un metru de ea.

 „- Bună seara,” am reușit să spun, cu vocea stinsă.

  Ea s-a oprit şi mi-a zâmbit, privind prin mine. Eram sub o lumină stradală de noapte. Ochii ei erau albaştri, insa obrajii ii erau albi, lipsiţi de vigoare. Doar buzele ii erau roșii si pline.

„- Mă bucur că ai vorbit în sfârșit. Mă întrebam când vei avea curajul.” mi-a răspuns cu glas tremurat de emoţie.

 „ -Eu sunt Olivia” şi mi-a întins mâna. Am ezitat. Deşi noapte, eu purtam mereu mănuşi subţiri. I-am apucat-o şi i-am strâns-o puţin. Prin mănuşă, i-am simţit mâna caldă şi moale. O mică tresărire am observat pe faţa ei, când mi-a simţit mănuşa, însă foarte scurtă. Deşi am vrut să-mi retrag mâna, nu m-a lăsat. M-a ţinut strâns, şi m-a tras un pic înainte, în timp ce îşi ţinea bastonul ridicat, deasupra pământului. Ciocănitul acela familiar, ce m-a făcuse să o găsesc în acea noapte, nu mai era acolo. Continua să meargă încrezătoare, în timp ce trăgea de mâna mea. Dar eu, ca un căţeluş îndărătnic,  nu voiam să continui şi trăgeam de lesă, în fapt, mâna ei, moale şi caldă.

 „ – Ştii, ai uitat să te prezinţi” îmi aminti ea. Asta m-a înmuiat de tot. Da, aşa e, uitasem complet să-i răspund.

 „ – Mă numesc John” şi ţinând-o de mână am preluat conducerea acestei plimbări, mergând cu doar câţiva centimetri în faţa ei, atât cât că ea să ştie că e în siguranţă şi poate păşi liber. Şi-a strâns imediat bastonul alb, rabatabil şi l-a îndesat în geanta de pe umăr. Apoi şi-a pus ambele mâini pe braţul meu, sprijinindu-se, dar totodată păşind ferm şi apăsat. După zeci de minute de plimbare în linişte, timp în care am parcurs străzi cu pasul unor oameni obişnuiti, m-a întrebat dacă văd vreo bancă.

 Când ne-am aşezat, a exclamat mulţumită:

„ – Cât de mult mi-a lipsit o plimbare în pas normal, chiar alert aş putea spune. Bănuiesc că te-ai plictisit îngrozitor atâtea nopţi în care m-ai urmat de aproape, timp în care eu mergeam mai încet ca un melc.” A început să râdă şi am râs şi eu, la auzul comparaţiei.

  Am aflat că suferea de Stargardt, o boală care îi lua progresiv vederea centrală. Nu era oarbă din naștere; doar ca  lumea ei se stingea incet, incet. Ieșea noaptea, pentru că era stângace în a-și forma noi abilități și avea nevoie ca zgomotele să fie reduse. Era un antrenament disperat, o încercare de a se adapta noii ei condiții.

  Așa a început povestea noastră. Ne-am întâlnit în fiecare noapte. Eu îi descriam texturile pe care le vedeam – coaja aspră a platanilor, reflexia felinarelor pe asfalt. Ea mă învăța să aud lumea – huhuitul ascuns al bufnițelor, mirosul de iarbă tăiată, ecouri îndepărtate.

  Într-o seară, când eram pe bancă, mi-am scos cu greu gluga şi mănuşile. I-am spus. Îi mărturisisem de ceva vreme despre iarba Hogweed, despre blistere și despre demonii chimici din pielea mea. Dar cel mai greu mi-a fost să-i spun despre cicatricile de pe față și despre cum urâțenia mea mă făcuse să mă izolez.

Olivia m-a ascultat în tăcere.

A întins mâna și mi-a atins cu precauție brațul, apoi a ridicat-o spre fața mea. Mâna ei fină a atins ușor o cicatrice groasă de pe obraz. Nu a tresărit.

„- Și te-ai ascuns de atunci?” m-a întrebat ea.

„- Da. Nu e doar protecție de soare. E protecție de priviri. Am evitat să interacționez cu cineva… din cauza a ceea ce sunt.”

 „- Glumeşti nu? Tu fugi de o amintire, John,” a spus ea. „- Mie mi s-a luat lumina. Tu ți-ai luat-o singur, de frică. Ani de zile. Au trecut ani de zile de la ultimul ta reacţie solară. Ai mai încercat vreodată cu adevărat să ieși la lumină? Sau ți-e doar frică de o fantomă?”

  Cuvintele ei m-au lovit. Ea era pierdută pe veci, fără vedere, dar se lupta să se adapteze. Eu eram în întuneric de zece ani, de teama unei potențiale dureri.

 „- Vino cu mine,” mi-a spus.

Ne-am îndreptat spre parcul de lângă lac. Când am ajuns, orizontul estic era deja vopsit în culorile zorilor. Ne-am așezat pe o bancă, sub un tei ale cărui frunze nu ofereau o protecție reală.

 Olivia simțea şi ea schimbarea. Zgomotele orașului creșteau, primele păsări îşi începuseră ciripitul. Pentru ea, ziua venea prin urechi.

„ -Ti-e frică?”

 Simţeam cum tremur, însă nu am răspuns. Priveam disperat la ovalul portocaliu ce apărea de după arbori şi case.

 „ – Ai încredere. Să ştii că am căutat şi eu informaţii despre boala ta, despre fotosensibilitate. Sunt şanse ca pielea ta să nu mai reacţioneze aşa de violent. Totuşi, au trecut 10 ani de atunci, John. Ai încredere. Şi în afară de asta, eu sunt pregătită acum, pentru lumea de zi. Simt că acum pot înfrunta şi provocările zilnice, cu lume multă, trafic, zgomote. Dar tu, tu eşti pregătit John, să fii alaturi de mine?”

  Faţa ei, acum luminată de un soare blând, era mai frumoasă ca niciodată. Însă tenul îl avea în continuare palid. Prea palid. Se vedea că are nevoie de soare, de lumină, chiar dacă nu o putea vedea cu adevărat. Mă privea rugătoare, cu ochii ei goi şi ficşi.

 Dar eu simţeam că parcă mi se dă un ultimatum. E acum ori niciodată. Poate că aş fi putut să o pierd, dacă nu încercam. Şi în definitiv ce riscam? De murit nu aş fi murit, iar de durere ştiam cum să mă apăr.

 Problema nu era moartea, ci rănile care lăsau în urmă șanțuri, ca după arsuri de flacără. Și cel mai mare risc acum, era să o pierd pe ea.

 „- Începe,” mi-a spus ea. Soarele era acum complet deasupra orizontului, incalzind firav aerul.

  Am inspirat adânc și mi-am dat jos hanoracul. Apoi, cea mai mare victorie a mea: am ridicat mâneca tricoului și mi-am expus antebrațul drept, unde se întindea una dintre cicatricile purpurii.

  Când lumina a pătruns prin frunzele teiului și razele subțiri au căzut direct pe pielea mea, am simțit o senzație intensă de înțepătură și căldură, o amintire ascuțită a primei usturimi. Am strâns din dinți, așteptând blisterele. Am simțit disconfortul puternic, acea sensibilitate arzătoare.

  Dar… blisterele nu au apărut. Poate că nici mai târziu nu vor apărea, speram eu. Nu simteam acea durere chimică, paralizantă. Era o reacție a pielii rănite, nu o reîncarnare a dezastrului.

  Olivia a simțit tensiunea din corpul meu. A întins mâna și mi-a atins brațul.

 „- Nu e așa de rău, nu-i așa?” a întrebat ea, calmă. „Pielea ta este rănită, John, dar toxina a plecat. E doar o rană care cere să fie protejată, nu temută.”

  Mi-am privit pielea. Era ca de obicei, roșiatică, plină de cicatrici, dar intactă. M-am ridicat, dar nu m-am mulțumit cu atât. Am făcut un gest pe care nu-l mai făcusem de ani: am îngenuncheat și am atins cu palma goală iarba rece, înrourată de dimineață. Am simțit umezeală, nu teamă. Am realizat că frica mea fusese mai mare decât realitatea de acum. Nu mă mai puteam ascunde.

  În acea dimineață, am mers acasă și am tras draperiile doar pe jumătate.

  Am continuat să fiu precaut, folosind haine cu mâneci lungi și cremă cu protecție solară maximă. Dar acum, o făceam dintr-o perspectivă de protecție, nu de izolare.

 Lumea mea s-a deschis. În loc să ne întâlnim doar noaptea, am început să ieșim și ziua, în orele cu soare mai slab. Eu îi descriam Oliviei culorile și nuanțele pe care le pierdea din cauza bolii ei, iar ea mă învăța să simt lumea prin celelalte simțuri.

   Pentru mine, ea a adus lumina în cea mai întunecată frică, ignorând cicatricile pe care le-a simțit doar cu vârful degetelor. Pentru ea, eu am devenit ochii ei, cel care îi descria drumul pe care ea îl simțise până acum doar cu vârful bastonului.

  Și, deși povestea noastră nu a fost niciodată o idilă obișnuită, a fost povestea de dragoste profundă a doi oameni limitați, care și-au redat unul altuia curajul: curajul de a fi liber, chiar și atunci când ești rănit, și puterea de a trăi în afara întunericului autoimpus.

  Eu eram încă plin de cicatrici, însă ea avea nevoie de ochi. Dar acum, ne luam timp, timpul dintre zori și forfota orașului, și îl numeam al nostru. Acolo, în acele margini luminoase, înțelegeam că cel mai mare dar pe care ni-l puteam oferi unul altuia nu era să ne vindecăm, ci să ne dăm voie să fim văzuți, aşa cum eram cu adevărat. Ea oarbă şi eu plin de cicatrici.