lungul zbor către casă…

Scriu rândurile astea până-mi aterizează nevasta pe Otopeni venită din Uk…

de obicei eu sunt cel aşteptat şi mereu sunt pe partea cealaltă a uşii glisante aşteptându-mi bagajul de cală,

şi taman acum îmi aduc aminte de un zbor al meu către casă…

unul mai ciudat în care ghinioane şi întâmplări stranii s-au ţinut scai de mine

Deci se făcea că mă urc eu în Ryanair în Dublin şi stăm şi stăm în poziţie de zbor… cu centuri, cu bagajul mic jos între picioare, măsuţa ridicată şi un mic avion pe telefon în loc de reţea…

dar de fapt doar pictograma aceea sugera că suntem într-un avion, că noi doar stăteam ca sardelele pe pistă şi zburam ioc…

şi după vreo 40 minute se îndură căpitanul de noi de teamă să nu îi pătăm scaunele şi ne eliberează din centuri să dăm năvală la budă pentru number one,

cât caută ei în cală al cui e acel bagaj în plus de ne ţine pe pistă nezburaţi…

şi după 2 ore de căutări asidue şi reverificat pasagerii se află al cui e bagajul buclucaş şi zburăm în sfârşit către casă…

La aterizare în miez de noapte ai parte mereu de o lungă intrare călduroasă şi românească

de stai şi ţi se învârt ochii în cap încă o oră şi jumătate de uitat la banda cu bagajele, unde Dublinul se încăpăţâna să nu apară…

şi facem reclamaţii peste reclamaţii că ne-am săturat să aşteptăm…

de nerăbdarea revederii tot vorbesc cu Dana pe mess, aflată de cealaltă parte a uşii glisante: -Haide odată cât mai stai?… -Dana nu iese bagajul de aia stau!…

şi când într-un final se dă drumul dublinie-nelor bagaje pe bandă,

mi-l ochesc pe al meu ce se îndrepta rotindu-se spre mine…

dar ghinionul mă urmăreşte se pare,

două mâini se întind spre el din mulţimea de oameni furioşi şi e înşfăcat de pe bandă,

eu fug repede roată să văd cine mi-a furat bagajul şi găsesc o pereche mai “aşa” de pasageri îndesată jumate în geanta mea desfăcută şi cotrobăită …

-vericule fură ce vrei din geantă, da’ lasă baxul de 24 berici d-alea mici, că e luat la oferta de pe ferryboat şi îmi e o sete de mor, apuc să zic eu…

ăia o dau cotită…

– că vezi tu conaţionalule că avem şi noi o geantă din asta şi tocmai verificam chiar şi în trusa de bărbierit să văd dacă lama de ras e a mea sau nu…

scuze penibile… dar deja nu mai îmi pasă, eu vreau doar să scap din Otopeniul ăsta… unde mă jur că nu mai îmi aduc bagaj de cală şi o zbughesc pe uşile glisante spre Dana mea să mă topesc într-un sărut de revedere…

dar fortuna îmi joacă iar o festă…

eu târâi de geanta de 20 kg şi trag de troller şi nevasta ia-o de unde nu-i

ahh… ba da… uite-o colo pupându-se de zor cu-n chelios tip…

dehh… asta se întâmplă când stai prea mult pe tir şi apoi în avion

-bună Mihai ce faci! mă întâmpină amândoi cordial… şi aştept să-mi vină şi mie rândul la pupatul nevestei…

parcă îmi spune ceva faţa lui de pupăcios de neveste prin aeroport,

huh… e doar un puşti prieten cu fie-miu ce a mers cu noi la un grătar şi acum s-a nimerit în aeroport la o aşteptare şi o găsi pe nevastă-mea

şi el e doar politicos din fire şi mare pupăcios se pare…

deci totul e bine când se termină cu bine, am scăpat şi de data asta…

Dar acum aşteptându-mi nevasta în Otopeni şi uitându-mă printre pasagerii aşteptători…

un gând nu-mi dă pace,

şi tare aş vrea ca zeiţa fortuna să-şi întoarcă faţa spre mine şi să găsesc şi eu pe aici prin jur o cunoştinţă, o colegă de muncă, de grădiniţă…

ceva… să pup şi eu de zor la ea,

chiar atunci când se deschid uşile glisante!!!

ball-shaped-clouds-daylight-1280383.jpg

2 comentarii

  1. Urâtă treaba asta cu bagajele la cală. Am pățit-o și eu.
    Am mers compact cu grupul ce aterizase de la zborul Milano. Veneam de la Edinburgh.
    -Asta-i banda? Ne întrebam unii pe alții.
    -Asta!
    Și răsucește-ți capul ca girofarul după toate trolerele mai mari sau mai mici, mai colorate sau nu… după buget sau după gust. Pentru că îmi treziseră niște suspiciuni vinovate niște conaționali cu doi de rr, stam cât mai aproape de gura de ieșire să nu-mi scape nimic. Prilej de a fi cavaler pentru câteva zeci de persoane cărora le înmânam coletul iar ei îl primeau bucuroși ca și cum nu era al lor, ci de la „ajutoare”…. S-au mai rărit la un moment dat și rămăseseră doar câteva care se roteau acum precum călușeii de la bâlciuri.
    „Bine, dar al meu?” Al meu nu era. Și nici al altor două femei.
    „Bine că suntem măcar în România, ne înțelegem mai bine”, îmi ziceam. Caut un om care părea angajat de-al Aeroportului și îi pun întrebarea firească:
    -Nu vă supărați, nu ne găsim bagajele. Ni s-a strigat din josul găurii că s-au terminat, că alea au fost toate, însă ale noastre nu se regăsesc.
    -Nu se poate, răspunde el categoric.
    -Ei, ba da…totuși, ce e de făcut?
    -Dacă vă zic că nu se poate, face el imperturbabil.
    -N-om fi fost la banda care trebuie, spune pierdută una dintre femei.
    -Dar cei care și le-au recuperat deja? Chiar eu le-am dat, îi răspund.
    -Așa e, recunoaște dânsa. V-am văzut.
    -Și de unde să fi știut la care bandă să ne plasăm? intervine și cealaltă doamnă. Nu ne-a spus nimeni.
    -Dar nu știți să citiți ? o mustră angajatul insolent.
    -Unde să citim? mă înscriu și eu în disprețul angajatului.
    -Acolo pe panou, ne arată el cu brațul un perete înspre ieșire.
    Eram speriat și contrariat în egală măsură. Trolerul meu era de dimensiuni standard și nu fusese gândit pentru cală. Până la escala din Milano l-am ținut sub scaun. Numai acolo, cineva i-a legat de mâner eticheta și eu fraier-obosit l-am lăsat din mână. Aveam în el laptopul și bani…Și era închis doar cu niște simple fermoare. Bine, nu că ar fi contat niște lăcățele acolo…Dar totuși!
    Mă uitam la panou și nu îl înțelegeam.
    Altfel eu mă socotesc un om aproape deștept. Dar chiar nu vedeam unde scrie banda. Mult mai clare erau panourile cu reclame, dar pe acelea nu aveam niciun interes să le înțeleg.
    -Mai sunt niște benzi și jos auzim de undeva.
    -Unde jos?
    Pornim noi, grupul de nenorocoși în trei direcții diferite. Eu mai sprinten ajung repede să-mi dau seama că direcția mea nu fusese una bună, mă întorc și o ajung din urmă pe una dintre doamne. Descoperim împreună că la acest nivel mai sunt niște benzi. Pe una o scoatem din ecuație pentru că deja s-au strâns la ea un nou grup ce tocmai aterizase. Și ne ducem cu ultimele speranțe spre cea mai îndepărtată pe care niște bagaje, vreo opt, se răsuceau stinghere. De oboseală și din cauza stresului parcă nici nu mai vedeam bine. Unul pe jos, care semăna puțin cu al meu, dar era foarte jerpelit îmi atrage atenția. Îl deschid puțin, dau peste niște pungi pe care nu le recunosc și îl abandonez speriat. Nu e ăsta.
    -Vi-l vedeți? O întreb pe doamna.
    -Nu. Zice ea. Nu e.
    Se învârtiseră deja de două ori, dar noi ne uitam în continuare pentru că nu mai aveam putere să facem altceva
    -Ăla e! L-am găsit. Strigă ea deodată și pune mâna pe un troler care fusese tot timpul sub ochii noștri.
    Eu devenisem neîncrezător. O suspectam că și-l ia „în completare” cum spuneam noi în armată.
    -Am o rugăminte la dvs. îi spun… Eu stau aici deocamdată, pentru că nu știu deocamdată ce aș mai putea face. Vreți să mergeți și după doamna cealaltă? Poate și-l va găsi și dânsa.
    -Sigur. Spune femeia înviorată. Rămâneți dvs. și aveți grijă aici. Mai uitați-vă! Poate e și nu vi-l vedeți, așa cum făceam și eu.
    Am rămas rușinat pentru gândurile mele de dinainte.
    Femeile au revenit destul de iute. Cealaltă, după ce se rătăcise mai înainte pe culoare, acum deja venea spre noi, când s-a întâlnit cu doamna trimisă de mine.
    Ea și l-a descoperit numaidecât:
    -Gata! Este! Doamne și Maica Domnului! Nu mai trăgeam nădejde, striga ea tare în timp și-l înșfăca după bandă.
    Prima însă se uita cu milă la mine. Parcă nu se îndura să mă lase singur în necazul meu.
    -Dar pe ăla de pe jos l-ați văzut?
    -L-am văzut, zic eu. Nu e…
    Senzația că umblu în lucrul altuia mi-a dat așa …un orb al găinilor și n-am recunoscut ce-am descoperit acolo.
    -M-aș mai uita o dată, recunoscui eu, dar să fiți și dvs. martore pentru că sincer, nu sunt deloc sigur. Trebuie să găsesc acolo un laptop.
    -Păi de ce l-ați dat la cală dacă aveați lucruri valoroase?
    -Ehee… Aveam și toți banii.
    Și bietele femei s-au uitat cu sufletul la gură cum deschid fermoarul și spun sugrumat:
    -Off! Al meu era…Uite laptopul.
    Deschid și mica trusă de bărbierit. Erau și banii acolo.Plecăm mulțumiți cu toții și ne îndreptăm împreună spre ieșire, ca niște buni prieteni așa cum devine omul la necaz. Fără bineînțeles a ști nimic unul despre altul.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.