Unii sunt mari şi negri…

Alţii sunt mici şi galbeni…

Asta e… ceva bun nu ne aduceau şi nouă americanii ăştia… tot ce au debarcat aici la Dunăre sunt somnii pitici americani.

Trag la râmă, la vierme, la mămăligă, la porumb… de fapt mănâncă orice.

Și pe deasupra mai și înțeapă ca naiba… dar ghinionul lor că sunt gustoși… prăjiți sau pe grătar.

Rar mai ai norocul şi apare și câte un caras sau vreo roșioară…

În rest până când voi pleca iar in cursă pe tir, m-am bucurat de imensul ponton al pensiunii Casa Brâncoveanu de aici, de soare și pescuit ore în şir ziua…

Noaptea am făcut grătare şi am admirat stelele nopţii şi Calea Lactee în negura perfectă a nopţii şi am urmărit maşinile sârbeşti cum merg prin pădurile de vis a vis…

Hotărăsc după zeci de americani mustăcioşi să ieşim în împrejurimi mai depărtate decât Craniul lui Decebal, respectiv cascada Bigăr, aşa că ne luăm sacul de „aşteptări” şi gonim 100 km spre ea.

Cu ochii zgâiţi în sus căutăm celebra cascadă… mdea, se pare că nu ne uităm unde trebuie… cascada e sub noi şi trebuie să coborâm pe scări ca să pară Bigger, că altfel e Very Little…

Ne pozăm cu tufişul cel umed din toate unghiurile apoi revenim la americanii mei cei mustăcioşi ca mexicanii, la grătare şi la peisaje mirifice în rustica pensiune Casa Brâncoveanu unde merg de ani buni pentru cel mai falnic ponton din Eşelniţa, Cazanele Dunării…