Judecata Bulibaşei Grigori

Atenţie, întâmplare reală!

 Pentru protejarea intimităţii, numele personajelor au fost schimbate.

Doar numele meu a rămas acelaşi, Mihai, curier la Urgent Curier!

21 Noiembrie 2014, ora 21:00, undeva în Voluntari,

 Nela începu a se plimba prin sala imensă de marmură, pe la fiecare nou venit, cu telefonul pus pe speaker, iar Bulibaşa Grigori, aflat la celalalt capăt al telefonului, aştepta ca cel de faţă să-şi rostească numele:

– Săru’mâna Bulibaşa Grigori, Săru’mana! Sunt eu Milă!

– Salut Milă! rosti din difuzorul telefonului Bulibaşa Grigori. Eşti cu nevasta şi copiii?

– Da sunt, Săru’mâna!

– Foarte bine Milă, foarte bine că i-ai adus şi pe ei. Să vadă şi ei! Să vadă! încheie Bulibaşa Grigori, apoi întrebă pe Nela.

– Cine mai e? Care a mai venit?

 Nela privi spre ceilalţi:

-Mai e Gavrilă cu nevastă-sa, Reveka şi Feraru, cu Florica lui. Aaa, mai e şi State… care e tot singur… încheie Nela zâmbind spre State, supărată că i-a scăpat remarca de faţă cu el. State însă, om la vreo 45 ani, dă din mână, a lehamite:

– Hooo, că încă n-am murit, sunt om încă în putere. Mi-oi găsi şi eu o muiere pe undeva… cândva!

– Poate pe Aurica? Din Afumaţi? plusă Nela, semn că avea de gând să-l însoare pe State cu toată delăsarea lui.

State însă tăcu, aşa că Nela continuă cu prezentările:

– Şi bineînţeles, Grigori… o mai avem aici pe Brăţara, Vrăjitoarea!

Brăţara îşi ridică privirea spre Nela şi se încruntă:

– Ţi-am mai spus Nela, acum sunt Clarvăzătoare. Titulatura de Vrăjitoare nu face bine la afacere! şi rânji dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi de tutun. Bătrână şi mohorâtă ca noaptea de afară, de cum intrase în casă se aşezase pe podele, refuzând scaunul întins. În schimb ceruse doar o pernă, să şi-o aşeze sub ea şi din sân îşi scosese o pereche de cărţi mari, de tarot. Începuse apoi să le etaleze pe marmura de pe jos, în formă de cercuri mari.

– Săru’mâna, Brăţaro! îi spuse Grigori cu voce domoală, respectuoasă. Cum o mă duci cu sănătatea?

Brăţara îşi întinse mâinile în lături, troznindu-le:

– Ehh, reumatismul ăsta bată-l vina, încă mă mai supără. Dar lasă-mă pe mine… dumneata eşti bine acolo în spital, în Germania?

 Bulibaşa oftă. Se codea să spună cu adevărat cum se simte şi bâigui ceva neinteligibil in rromani, apoi cu voce mai clară:

– Aştept rezultatele analizelor, Brăţaro! O să vedem apoi, ce şi cum!

– Ţi-am dat în cărţi, Bulibaşă! Are să fie bine, ai să vezi! În două săptămâni de acum încolo, eşti aici, acasă, întreg şi sănătos, să ne mai conduci încă 50 de ani.

– Ohoho! 50 ani Brăţaro, e cam mult… dar fie!  Acum să nu uităm de ce ne-am adunat aici cu toţii. Şi în afară de asta, aici la mine în Germania e deja ora 10 noaptea aşa că: Să înceapă judecata! rosti Bulibaşa Grigori. Să glăsuiască împricinaţii!

 Ochii tuturor se îndreptară spre mijlocul sălii, către mine, Mihai şi către Nicolas Carol, cel cu ochii albaştri.

Mai devreme cu 2 ore, 21 Noiembrie 2014 ora 19:00, Sediul Urgent Curier, comuna Măgurele:

E cu neputinţă aşa ceva!

 Număr ca disperatul de 1 ora toţi banii încasaţi şi totuşi am o gaură în gestiune de 3,5 milioane lei vechi. De unde şi cum s-a întâmplat aşa ceva, n-am însă habar. Îmi tot storc memoria să-mi amintesc fiecare client de unde am avut ramburs de încasat.

Însă degeaba, că nu-mi amintesc nimic special. Am avut de facut livrari si iar livrari, ca în fiecare zi. Ştiu doar că am 350 lei lipsă şi am chitanţe eliberate pentru toate livrările făcute. E logic, că dacă nu aş fi primit banii, nu aş fi tipărit chitanţa de încasare. Le frunzăresc încontinuu, însă una dintre ele îmi tot atrage atenţia. E singura suma ce se potriveşte cu lipsa mea:

 “Nicolas Carol, Voluntari 350 lei”. Pe Awb-ul de livrare văd şi ce i-am livrat: Un espressor de cafea, ultraperformant. Hmmm!

 Ciudat om, Nicolas Carol! M-a sunat să ne întâlnim la capătul căii ferate ce traversează pădurea Andronache şi nu la adresa de pe Awb. Nimic neobişnuit, numeroşi clienţi îmi ies în întâmpinare, dornici să-şi ia coletul mai repede şi să nu mă mai aştepte. Dar înfăţişarea lui, Doamne cum arăta:

 Era un rrom de vreo 20 şi ceva de ani, foarte mic de statură şi slab ca o aşchie. Pantaloni largi, negri şi pe bust o vestă de piele descheiată larg, ce lasa să i se vadă pieptul gol. Iar acolo pe pieptul imberb i se lăfăia un colier ciudat de aur pe care atârnau câteva ghiuluri masive, verighete şi inele cu pietre preţioase. Că erau sau nu de valoare, asta nu aş putea ştii, însă faptul că la gât îi atârnau vreo zece bijuterii, era ceva inedit.

A sporovăit tot timpul despre espressor dacă e bun, că dacă nu funcţionează ce face cu el şi tot aşa.

Şi mai era ceva ciudat la el… Ochii! Erau de un albastru intens, aproape fără de pupilă, ochi ce contrastau puternic cu pielea doar un pic creola, de rrom. Ochii îi erau ceea ce mie îmi place să numesc a fi: “Ochi de peşte mort!” Ficşi şi imobili, fără de viaţă!

Am luat sau nu banii de la el? Hotărăsc să-mi încerc norocul şi să-l sun, poate cine ştie…

– Bună seara domnule Carol Nicolas, sunt Mihai, Curierul Urgent la telefon… Ştiţi dvs… cu espressorul de dimineaţă! Aş vrea să vă întreb ceva, dacă nu vă e cu supărare.!

  – N-am timp acum de tine, Curierule! Lasă-mă în pace… şi-mi închide telefonul în nas…

Eu însă nu renunţ şi-l sun din nou. Telefonul însă e acum deconectat, nu mai e în reţea. Hmmm… De ce oare şi-a închis telefonul?

 Cu ochii pe Awb-ul de livrare, văd şi telefonul expeditorului. O să-l sun şi pe el, să-i explic că rambursul lui va întârzia o vreme…

– Bună seara domnule, sunt Mihai, curierul de la  Urgent Curier la telefon. Ştiţi, am avut un colet de la dvs, cu adresa de livrare în Voluntari, pentru un anume Nicolas Carol… Îmi pare rău să vă spun însă rambursul nu vi-l pot trimite mâine, pentru că deşi v-am livrat marfa, se pare că nu am încasat rambursul. Ştiu, e greşeala mea şi imediat ce fac rost de bani, îi voi depune la casierie şi vă veţi primi banii. În cel mai scurt timp, turui eu pe nerăsuflate.

– Ce năzdrăvănie domnule, ce năzdrăvănie! Stai numai să-ţi spun ceva, ce tu nu ştii… Acel Carol m-a sunat mai devreme şi a mai comandat încă un espressor, însă acum pe o adresă de pe lângă Spitalul Fundeni. Trebuie să-ţi spun Curierule Mihai, că espressoarele mele nu sunt pentru toată lumea. Sunt teribil de scumpe, pentru că sunt espressoare profesionale. Şi până acum nimeni nu m-a mai sunat aşa de curând pentru o altă comandă. Daaa… uneori sună firmele să mai comande, dar numai după câteva zile ca să aibe timp să le probeze şi se convingă că-şi merită banii.

Eu rumeg toate cele auzite şi nu-mi pot stăpâni indignarea:

– Păi ăla comandă pe banii mei, domnule! Că are de unde, normal! spun eu cu obida la gândul că neruşinatul şi-a mai comandat un espressor pe ¼ din salariul meu. 

 La casieria Urgentului mă scuz că nu am toţi banii, pentru că se pare că am fost înşelat cu un ramburs şi plec spre casă. Pe drum încep să-mi sun colegii şi să mă plâng de păţania mea.

– De ce nu te-ai întors la adresă când ai văzut că nu ai banii? mă admonestează unul dintre ei.

 Eiii drăcie, ia uite o idee nemaipomenită îi zic. Mă voi duce chiar acum în Voluntari.

– Mihaie, nu fii nesăbuit! La calea ferată zici? În pădurea Andronache? Vezi că nu scapi viu de acolo. Să nu cumva să te duci singur. Sună tura de după amiază şi vezi pe unde e, ca să te însoţească.

Zis şi făcut. Îmi sun colegul, însă tura de după amiaza era deja pe Şoseaua de Centură, pe undeva pe la Jilava, la doi paşi de Măgurele, în drum spre firmă. Programul lui se încheiase. Mă sfătuieşte şi el să o las aşa cum a căzut, sau măcar să mă duc însoţit de cineva mâine.

Însă eu nu am stare. Gândul că am fost înşelat nu-mi dă pace şi hotarăsc să-mi caut singur dreptatea. Am însă grijă să o sun pe Dana, nevastă-mea şi să-i spun încotro mă îndrept.. doar aşa în caz de…!

Am ajuns deja pe zona mea de livrare, tot vorbind la telefon. Fac stânga după calea ferată şi în lumina farurilor încep să fac zig-zaguri printre gropi, bolovani şi bălţi de noroi. Nici ziua nu e o fericire pe acolo, darămite noaptea. Preţ de câteva clipe, opresc motorul lângă pădure şi las farurile aprinse. Mă uşurez lângă roată, într-o linişte spartă de bufniţeala huhurezilor de noapte. Tufişurile foşnesc straniu, bătute de un vânt molcom.

– Unde mă duc oare? Sunt chiar tâmpit de-a binelea dacă mă duc acum, noaptea, într-o casă de rromi!

Dar hotărârea îmi e luată. Găsesc adresa unde ar fi trebuit să ajung de dimineaţă să livrez coletul, dacă Nicolas Carol nu mi-ar fi ieşit în întâmpinare.

Arată… clasic!

Turnuleţe cu nemiluita, porţile sunt largi deschise şi caii stau legaţi într-un şopron. Să las maşina în stradă, sau să o bag în curte? Hotărăsc să parchez în curtea imensă cât jumătate de teren de fotbal, plină şi ea de pământ, gropi şi bălţi de noroi.

 De după o uşă de lemn şi sticlă marmorată, se aud manele aprige. După câteva bătăi mai tari uşa se deschide larg şi în ea se iveşte un prichindel desculţ şi năduşit. Mă priveşte preţ de câteva clipe şi pentru că îmi recunoaşte uniforma, începu a ţipa ca un apucat:

– Mamăăăă! A venit Curierul! A venit Curierul! şi-o zbugheşte prin sala imensă de marmură de după uşă. După câţiva paşi de sprint se lăsă în genunchi şi alunecă din inerţie pe pantalonii largi, în timp ce ţine mâinile ridicate spre tavan.

– Hăăiii! Hăăăiiii! Hăăăăiiii! urlă el, după care sare în picioare şi începe iar să danseze cu încă un pici şi c-o fată mai răsărită.

Mama lor se apropie de uşă, ştergându-şi mâinile cu un prosop de bucătărie. E o femeie la vreo 40 de ani, foarte slabă, îmbrăcată în fuste largi colorate.

– Vă rog, poftiţi înăuntru! mă îmbie ea politicos.

Intru, că ce aveam de discutat nu se putea discuta în uşă.

  Sala de marmură pare a fi un hol imens sau un living, însă fără nicio masă. Multe scaune pe margine şi câteva coloane rotunde ce urca până spre tavanul camerei, ce rivalizează la înălţime cu turnuleţele de afară.

Ne oprim în mijlocul sălii:

– Ştiţi, eu nu am niciun colet de livrat. L-am livrat mai devreme lui Nicolas Carol, domiciliat la această adresă, doar că ne-am întâlnit undeva pe stradă, lângă calea ferată. Şi acum aş dori să vorbesc cu el, pentru că am impresia… de fapt sunt sigur că s-a produs o greşeală, mă corectez eu imediat.

 Un rictus apare pe faţa femeii şi până şi cei doi pici şi fata cea tânără, s-au oprit din dans la auzul vorbelor mele. Toţi patru mă cercetează atent, încercând să ghicească ce problemă am.

– Numele meu este Nela şi sunt femeia acestei case. Iar domnul Nicolas Carol nu locuieşte aici, ci în altă parte. În ce constă greşeala, îmi puteţi spune vă rog?

  Sincer nu sunt obişnuit ca persoanele de etnie rromă să vorbească atât de politicos, fără să ţipe sau să scape câteva înjurături. Sunt dezarmat de politeţea ei şi încep să-mi bâigui aproape neinteligibil, prostia ce o făcusem mai devreme. 

– Doamnă Nela, vă spun deschis că dacă eu nu-mi recuperez banii, mă voi duce la Poliţie să ştiţi, închei eu la finalul păţaniei mele.

  Cuvântul “Poliţie” are însă un efect neaşteptat. De prin câteva coridoare s-au ivit deodată 3 bărbaţi rromi. Zdrahoni, cu pantaloni largi, cămăşi roz sau roşii, peste care au veste de piele neagră. Feţele le sunt înăsprite de mustăţile pe oală şi pălăriile cu boruri largi.  Însă nu se băgă în discuţie, aşteaptă. Ce aşteaptă, numai Ăl de Sus ştie. Să sară pe mine probabil şi mă facă bucăţi, pentru ca apoi să mă îngroape în pădurea Andronache. La cingătoare am prinse de curea pochetul de curier şi imprimanta, iar pe umăr am o mică borseta cu actele mele. N-am lăsat nimic de valoare în maşină, cu gândul să nu mi-o spargă careva, cât stau eu aici de vorbă. Îmi îndes mâna dreaptă în buzunarul blugilor şi-mi scot telefonul de servici, un Nokia amărât şi încep să mă joc cu el între degete.

   Evident că nu aveam de gând să sun la Poliţie să vină pentru banii mei, ci aş fi sunat doar ca să vină să mă salveze din prostia în care mă băgasem singur.

 Nela vorbeşte ceva în limba rromani cu cei trei şi unul dintre ei îşi scoate telefonul şi formează un număr, după care i-l întinde Nelei:

Nela vorbeşte acum în româneşte cu un anume Grigori preţ de câteva minute şi îi spune tot ceea ce-i spusesem şi eu. Apoi îi cere altui bărbat să sune pe cineva, pe Carol.

– Timor, sună-l pe Carol şi spune-i să vină aici imediat, apăsă Nela pe cuvântul imediat.

Carol însă nu se vrea venit. L-a refuzat pe Timor, unul dintre bărbaţii cu mustaţa pe oală şi pălărie cu boruri largi pe cap şi i-a mai şi închis telefonul în nas.

 Cel cu care vorbea Nela şi aşteptase deznodământul convorbirii cu Carol, s-a înfuriat nespus. Limba rromani răzbătea prin difuzor şi Nela încerca să-l liniştească, spunându-i mereu, calmă:

– Linişteşte-te Grigori, dragule… ştii că nu-ţi face bine să te enervezi. Îl aducem, nu-ţi face griji! Chiar acum Ferka şi Hurgoi pleacă în Fundeni după Carol, iar eu rămân aici cu Timor şi copiii. Da, da… fără grijă o să mai chem câţiva să asiste la judecata ta, Grigori.

   Şi cu o mână făcu semne şi dădu câteva comenzi în rromani, acoperind receptorul. Cei doi dispărură imediat pe uşă şi un zgomot de motor se auzi de parcă ar fi pornit o maşină în casă, chiar în camera de alături. Pe geam zăresc cum dintr-o aripă a casei scot dintr-un garaj un Mercedes şi apoi dispar în noapte.

 – Curierul, vino la telefon. Bulibaşa Grigori vrea să-ţi vorbească!

 În tot acest timp cât am asistat la convorbirea Nelei cu Grigori, începusem să întrezăresc ceva speranţe. Nu păream să fiu în pericol, cel puţin nu imediat. Iar acum trebuie să vorbesc la telefon şi c-un Bulibaşă. Dar cum vorbitul la telefon face parte din meseria mea, o să vorbesc şi cu Bulibaşa.

– Curierule, eu sunt Grigori, Bulibaşa!  intră interlocutorul meu direct în prezentări.

– Vă salut, îngăim eu destul de timorat.

– Nepotul meu, Nicolas Carol va fi adus aici, pe sus dacă e nevoie şi dacă se va adeveri că te-a înşelat, îţi vei primi banii. Noi suntem rromi din neamul gaborilor, meşteşugari de meserie şi nu ne ocupăm cu furturile şi înşelătoriile. Suntem oameni cinstiţi, iar tu vei vedea asta în curând… la judecată. Cam atât, vorbim mai târziu când nepotul meu va fi adus.

  Îi spun şi eu – La revedere şi-i înapoiez telefonul Nelei. După câteva secunde închide şi ea convorbirea şi îi face semn lui Timor să-mi aducă un scaun de pe margine. Scaunul îmi e pus lângă mine şi ochii negri şi mustaţa pe oală îmi fac semn să mă aşez. Mă aşez.

– Ţi-e sete, ţi-e foame? mă întreabă Timor cu voce spartă.

– Ambele! îmi spun în gând, pentru că din bucătărie venea un miros plăcut de chiftele. Iar eu în loc să stau la masa mea de acasă să mănânc, bântui pe la judecaţi de rromi. Auzi tu judecată! Ce-o mai însemna şi asta?

– Îmi e doar sete, vine răspunsul meu.

 Fata tânără, ce dansa manele mai devreme, o zbugheşte în bucătărie şi imediat se înfiinţează lângă mine cu o sticlă de Dorna rece. E înaltă, sau aşa mi se pare, pentru că eu stau jos şi ea e în picioare. Picioarele îi sunt desculţe, iar ea e îmbrăcată în nelipsitele fuste plisate şi înflorate. În sus poartă o mică ie, parcă mult prea strânsă pe trupul micuţ de faţă. Părul îi e şaten şi lung, cârlionţat, iar ochii îi sunt albaştri… dar ce zic albaştri… sunt copie leita cu ochii lui Carol Nicolas, goi şi fără de viaţă, privire în care dacă ai căzut, cu greu mai poţi ieşi de acolo.

Îi iau sticla din mână şi instinctiv îmi feresc privirea de ochii ei magnetizanţi şi mi-o pironesc între sânii fetei. Cum mi-am dat seama că nu mă uitam unde trebuie, îngăim un: – Mulţumesc! şi mă scol de pe scaun îndreptându-mă spre geam, lângă Timor.

   Fata chicoteşte ceva in rromani şi apoi se duse spre cd player, iar manelele încep iar să răsune în sala de marmură. Dansul se încinge din nou, între cei doi pici şi fata cu ochii albaştri:

– Credeţi că va veni domnul Carol? mă bag eu în vorbă doar ca să scap de ameţeala ce-o simţisem mai devreme când am privit în ochii fetei.

Timor îşi duse mâna dreaptă la mustaţă şi şi-o netezi temeinic, după care le trase bine de capete.

 – Vine, cu siguranţă vine! Hurgoi şi Ferka or să-l înhaţe de unde se ascunde acum şi-l vor aduce legat fedeleş, dacă se va împotrivi. Tataia Grigori va face dreptate, vei vedea! Nu e prima oară când Nicolas ne face casa de ruşine!

 Carevasăzică toţi sunt înrudiţi pe aici! Însă nu îmi e clar care şi cum. Mă aşez la loc pe scaun şi beau câteva înghiţituri de apă cu miros de chiftele, ce îmi aduce aminte de o întâmplare legată tot de chiftele. În casa unei cliente unde am fost chemat să ridic un plic adresat unui mare magazin de pantofi, am completat Awb-ul în bucătărie, unde doamna prăjea chiftele. Chiftele ce sfârâiau în ulei şi miroseau de minune. Printre firimituri de pesmet şi pulbere de făină, pe un colţ de masă completez adresa şi numele destinatarului. Alături, chiftelele deja prăjite se odihnesc pe hârtie absorbantă:

– Două, patru, cinci, spate, nouă – cincisprezece… plus încă şase în tigaie, plus cele ce aşteaptă deja pudrate şi formate să intre la prajit! număr eu de zor în gând la chiftele. Dacă aş băga chiar acum o chiftea în gură, nu cred că doamna o să bage de seamă. 

– Plicul merge la Oradea, încheie dictarea doamna bucătăreasă/expeditor.

Eu însă am scris Bucureşti, că-mi era gândul doar la chiftele. Evident că plicul ei n-a ajuns la Oradea şi nici eu n-am căpătat nicio chiftea.

 Tresar când aud uşa cum se deschide şi pe ea încep  să intre mai mulţi rromi. Unii bătrâni şi graşi, alţii mai în putere cu copii şi nevestele după ei. Salută pe Timor şi pe Nela, ce le-a ieşit în întâmpinare cu nelipsitul prosop de bucătărie în mână. Sunt aşezaţi pe scaune, numai o femeie a cerut o pernă să se aşeze pe jos.

 Ei stau pe scaune pe lângă ziduri, numai eu sunt în mijlocul încăperii, aşa că sunt cercetat intens. Copiii care dansează nu le prezintă interes, tot atât de mare cât le prezint eu. Stau băţos pe scaun în uniforma mea roşie cu guler galben de Curier Urgent şi încerc să nu-i privesc. Copiii celor nou veniţi sau unit cu cei doi din casă şi s-au pornit şi mai abitir să danseze pe manelele lui Guţă.  Apoi se iau cu toţii de mână şi împreună cu fata cu ochi albaştri, s-au apropiat de scaunul meu. Încing o horă drăcească în juru-mi, rotindu-se şi ameţindu-mă. Aerul din jur se umple imediat de miros de transpiraţie, de fum şi de aramă coclită. Brusc încep să mă apuce nişte mâncărimi teribile prin cap, pe ceafă şi pe sub tricou. Încă nu ştiu dacă a sărit vreo mică vietate pe mine sau e doar ceva instinctiv.

 Din când în când privirea mi se întretaie cu ochii cei albaştri ai fetei şi apoi privirea îmi cade vrăjită, spre sânii ei jucăuşi, sâni ai căror formă încerc să le-o ghicesc. Salba de galbeni auriţi de la gât îi zboară în sus şi apoi în cădere i se loveşte zgomotos de ţâţele-i pietroase. Pletele cârlionţate îi zburdă în toate direcţiile, pe umeri şi pe faţă, ochii ei albaştri, adânci îmi sfredelesc creierul şi aurul îi străluceşte ameţitor pe gâtul un pic creol…

   Vârsta ei, e cu siguranţă penală pentru noi românii, însă pentru rromi cred că e numai bună. E incredibil cât de frumoase sunt unele fete rrome la pubertate şi cât de urâte se fac la maturitate, cu mult înainte de bătrâneţe. Poate tocmai de aceea sunt duse aşa de repede la măritiş, pentru că natura nu le iartă şi strălucirea chipului le e furată prematur. 

 Femeia aşezată pe jos etalează cărţi de tarot şi uneori îşi ridică privirea spre mine, iscodindu-mă. Îmi zâmbeşte când vede unde mai îmi pierd uneori uitătura, respectiv între sânii fetei.

  – Nu e vina mea, hoaşcă bătrână! Ea se învârte pe aici ca un tititirez aiurit, de-şi zboară sânişorii îi toate direcţiile, de un pic mai au şi îi părăsesc micuţa ie de pe trup! mă justfic eu. Fac asta însă doar în gând.

  În sfârşit, duduitul Mercedesului se aude în casă, semn că maşina e în garaj. Uşa se deschide şi Carol Nicolas e împins înăuntru.

– Haide mă băiatule, că de când te aşteptam! murmură câţiva din audienţă.

 Mormăie un: – Bună seara! şi apleacă din cap spre Nela ce pare că-l întreabă din privire: – Eşti sau nu vinovat, Nicolas Carol?

 E îmbrăcat la fel că de dimineaţă, cu vesta de piele iar ghiulurile i se odihnesc tot acolo, pe pieptul dezgolit.

Îşi dă pălăria jos de pe cap şi acum îi văd şi părul,  creţ si şaten. Îmi aruncă o privire, însă niciun cuvânt. Se vede că nu e în largul lui.

 Nela cere telefonul lui Timor şi-l sună pe Bulibaşa Grigori, în Germania:

***

“Nela începu a se plimba prin sală imensă de marmură pe la fiecare nou venit cu telefonul pus pe speaker, iar Bulibaşa Grigori…

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

… Să incepa judecata! rosti Bulibaşa Grigori. Să glăsuiască împricinaţii!

 Ochii tuturor se îndreptară spre mijlocul sălii, către mine, Mihai şi către Nicolas Carol, cel cu ochii albaştri.”

***

   Mă ridic în picioare şi încep prin a-mi prezenta faptele petrecute de dimineaţă, întâlnirea mea cu Carol Nicolas pentru livrare, cum seara am ieşit lipsă 350 lei pentru ca apoi să aflu că cel ce m-a păgubit a mai comandat un alt espressor, pe banii mei.

   Încă de când Nela l-a sunat pe Bulibaşa Grigori, copiii opriseră manelele iar acum în sala de marmură se auzea doar glasul meu, amplificat de marmura de pe pereţi. Telefonul îmi era ţinut la distanţă de vreun metru de mine, pentru ca să fiu auzit de Grigori. Mâna Nelei făcută căuş sub difuzor servea de boxă, aşa că vocea Bulibaşei era uşor de auzit.

– Şi acum tu, Carol Nicolas! Ai înşelat sau nu pe acest om?

Nicolas însă ocoli abil răspunsul:

– Dar mi-a dat chitanţă, unchiule! O am aici! şi scoase din buzunarul vestei o chitanţă, o arătă triumfător audienţei şi apoi mi-o întinse. O scot şi eu repede pe-a mea din borseta şi le compar. Evident că erau una şi aceeaşi ca şi conţinut, pentru că era un duplicat tipărit de imprimanta mea. Una pentru client, una pentru mine.

 – Sunt identice, normal! îngaim eu cu voce joasă şi asta îl făcu să se uite arogant la mine.

– Eu nu asta te-am întrebat, Nicolas! Te-am întrebat dacă ai plătit sau nu omului pentru colet! se irită Bulibaşa Grigori la el.

Se codi o vreme până scoase pe gură:

– Nu, nu am plătit!

Audienţa începu să murmure agitată.

– Exact cum bănuiam, Nicolas Carol! Ai adus din nou ruşine familiei mele. Tuşi îndelung, de ciudă şi supărare, apoi continuă:

– Curierule, te admir că ai venit aici în casa mea să-ţi recuperezi banii şi după cum am auzit, mi-ai şi ameninţat familia cu Poliţia! audienţa începu să vocifereze, mirată de îndrăzneala mea.

– Dar noi nu vrem să avem de-a face cu Poliţia şi tocmai de aceea am hotărât să judecăm asta aici,  între noi. Nicolas îţi va plăti chiar acum pentru colet, iar apoi trebuie să vă daţi mâna, pentru împăcare şi stingerea conflictului… Şi rogu-te a-mi accepta scuzele, pentru neghiobia nepotului meu!

 Atmosfera se destinse după aceste ultime cuvinte, ale Bulibaşei Grigori. Rromii de faţă începură să vorbească între ei despre rezultatul judecăţii, satisfăcuţi de decizia finală.

  Cineva bătu scurt la uşă şi până să mai aştepte un răspuns, un rrom tinerel se strecură în sală. Veni glonţ lângă Carol Nicolas ce începuse deja a-mi număra banii, ce îi scosese dintr-un buzunar al vestei.

– Vere… scuză-mă, am întârziat! Cum merge? A început?

Carol îl privi cu ciudă:

– Halal de tine, Iovane! S-a terminat, acum plătesc. Şi cine ştie cât mai am de dat… se văicări el.

 Cel ce părea a fi un fel de avocat, dădu din cap a compătimire. Banii i-am pus imediat în borsetă, ce acum o strâng bine pe lângă corp. Dau mâna cu Nicolas Carol, fără să-l privesc în ochi.

Îngaim un: – Bună seara la toată lumea, primesc câteva răspunsuri şi condus de Nela, ies pe uşă:

– Altădată să fii mai atent, mă sfătuieşte Nela. Dau din cap afirmativ şi-i spun: – Saru’mana!

   Afară, răcoarea nopţii mă înviorează. Faţă de mirosurile de dinăuntru, afară aerul e curat, rece şi-mi face bine. De dinăuntru încep dezbateri aprinse în limba rromani, semn că judecata nu se terminase. Cu siguranţă Nicolas Carol va trebui să mai plătească Bulibaşei o extra taxa pentru problemele pricinuite.

   Dau o tură împrejurul Crafterului meu roşu, extra lung şi detarat la 3,5 tone, B-111-URG şi verific dacă mai am roţile întregi. Totul e în regulă, maşina e întreagă, eu sunt întreg. Şi sunt şi mai bogat cu 350 lei, care de fapt sunt tot banii mei. Încă nu-mi vine să cred că am scăpat cu bine din experienţa asta neplăcută.

– Nu e vina ta Curierule Mihai! aud în spatele meu.

Fata cu ochii albaştri ieşise din casă şi se uita la mine cum mă învârt ca un apucat prin jurul maşinii. Era încălţată cu papuci de puf şi se apropiase de mine pe nesimţite.

– Poftim? întreb eu neştiind ce-a dorit să spună. Un felinar îi bate drept pe faţă, iar ochii îi sunt în întunericul nopţii asemeni unor găuri albastre de cer senin. Adânci, fără expresie, goi…

– Nu eşti tu vinovat pentru cele întâmplate, îmi susură tainic, şoptit.   

  – Ai fost doar… fermecat! Unii dintre noi avem puteri speciale! încheie fata… şi-şi întinsese braţele în sus deasupra capului, într-un gest lent, lasciv, ca şi cum din cochetărie ar vrea să-şi strângă părul lung şi cârlionţat, într-un coc neglijent. Gâtul înalt, de un alb incredibil îmi acaparează privirea, ce-mi coboară din nou spre decolteul ei. Salba de aur nu mai e prinsă la gâtul ei, în schimb acum între sâni i se odihneşte  un colier de aur cu câteva ghiuluri, verighete şi inele cu pietre preţioase prinse de el. Ochii ei nu mă slăbesc nicio clipă, albaştri, hipnotizatori, iar eu încep să mă simt ca un şoricel prins în strânsoarea letală a unui piton.

   – La naiba, Mihaie, ce se întâmplă, o iei de la capăt! gândesc şi simt cum sângele îmi fuge din obraji, iar mintea mi-o ia razna.

   Păşesc ca un rac, cu spatele spre maşină, încercând să n-o privesc în ochi, însă nu-mi pot lua privirea dintre sânii ei, de la grămada de ghiuluri şi inele.

   Cu unduiri mlădioase din trup, fata face doi paşi către mine, cu mâinile în continuare deasupra capului, murmurând ceva in  rromani…

– Rahelaaa! Rahelaaa, fatooo! Lasă băiatul în pace! se auzi în noapte vocea Brăţarei. – O să ai timp toată viaţa pentru aşa ceva!

 Rahela izbucni în râs, probabil văzându-mi expresia şi paloarea de pe faţa şi-şi lăsă braţele în jos, iar pletele îi căzură peste umeri şi peste decolteu, acoperind ciudatul colier. Vraja se rupse!

– Acum ştii şi tu, Curierule! Eşti liber, poţi pleca! şi fugi spre casă alergând în papucii de puf, uşoară că un fulg. În uşa casei Brăţara o boscorodi pe Rahela apucând-o de bărbie, după care o băgă în casă.

 Iar eu am pornit motorul şi-am tulit-o, hotărât să nu mai calc câte zile voi avea în casa aceea, indiferent dacă vor mai fi sau nu colete de livrat. Iar dacă vor fi colete, le voi lăsa pantru tura de după amiază!

SFÂRŞIT

2 comentarii

  1. Tare! Mă bucur că ai revenit cu această nouă povestire.
    Știind că cele citite chiar s-au și petrecut cu adevărat, mi-aș dori o dezbatere printre ceilalți cititori, cu privire la farmece. Există, au ba, voi ce spuneți? Pe autor nu-l mai întreb, căci el fiind totodată și eroul acestei întâmplării, e cam evident ce crede… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. Exista. Candva, la Braila, in adolescenta mea, eram in Gradina Publica cu toti verii. A venut o tiganca sa imi ghiceasca. As fi acceptat, dar banii nostri tocmai ramasesera in cofetaria Castelului de apa, asa ca am refuzat-o. M-a ocarat, m-a deocheat… Nu credeam in deochi, dar pana sa ajungem la tramvai m-a apucat o durere de cap de ziceam ca mor. Matusa-mea a zis ca sunt deocheata si a chemat o vecina din bloc, de mi-a stins 9 chibrite intr-o cana cu apa… Ma gandeam cum sa beau asa ceva, dar am baut si mi-a trecut…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.