“Tu, Demiurg,

Am început disertaţia cu aceste cuvinte pentru ca şi eu sunt prinsă într-o poveste care mă depăşeşte. Luceafărul lui Eminescu pentru mine nu e doar literatură, e o oglindă.

Tu, Demiurg, ai creat lumea! Ai dat un cer infinit şi un Pământ limitat! De ce atunci ai pus în mine dorinţe imposibile? De ce nutresc sentimente pentru cineva sau ceva, ce nu are trup şi nici nu aparţine acestei lumi? Visez, da. Visez la un alt fel de iubire, dar nu fizică ci una care transcende cotidianul, care nu se măsoară în timp sau gesturi simple.

Mă întreb, Tu, Demiurg, dacă şi Cătălina, în nopţile ei simţea dorinţa de a fi alături de cel care nu-i era sortit, dar care o atrăgea cu o forţă copleşitoare. Poate că şi ea ştia, că acea chemare nu era doar un vis, ci o parte din esenţa ei, o aspiraţie către ceva mai înalt.

 Tu, Demiurg, Tu ştii cât iubesc această entitate?….”

 Aici Oriana se opri. Se sperie de-a binelea de ce scrisese.

Acum, în inima nopții, singura lumină din cameră vine de la ecranul laptopului. Ecranul luminează palid degetele ei agere, dar adesea se oprește, cu privirea pierdută în gol, căutând cuvântul perfect, ideea esențială. Pe biroul improvizat, un teanc de cărți este deschis la pagini marcate, iar alături stă o cană mare de cafea deja rece. Câteva notițe scrise de mână, pline de sublinieri și săgeți, sunt împrăștiate pe birou.

 Oriana are 23 de ani, iar ochii ei, de un verde-cenușiu, parcă poartă adesea o undă de visare, reflectând lumea vastă a literaturii în care se simte cel mai acasă. Părul șaten, de o nuanță caldă de castaniu, îi cade ușor peste umeri, iar câteva șuvițe rebele îi încadrează fața când se apleacă peste tastatură.

 Nu este genul de fată care să iasă în evidență prin extravaganță, ci mai degrabă printr-o prezență liniștită, aproape eterică. De cele mai multe ori poartă haine confortabile, practice pentru orele de la facultate și sesiunile lungi de studiu: un pulover moale, blugi vechi, dar bine îngrijiți, și adidași purtați.

 În ciuda aparenței calme, mintea îi este un vârtej. Își petrece ore întregi pierdută în pagini de Eminescu, Blaga sau Arghezi, căutând sensuri ascunse și conexiuni neașteptate. Are o pasiune arzătoare pentru poezie și pentru miturile românești, iar „Luceafărul” a fascinat-o dintotdeauna prin complexitatea sa metafizică și, mai ales, prin tragismul iubirii imposibile.

  Oriana lucrează la disertația ei, o explorare profundă a „Luceafărului”, cu accent pe tema iubirii și a condiției geniului. Fiecare paragraf este cântărit, fiecare frază șlefuită cu atenție. Nu este doar o lucrare academică pentru ea; este o confruntare personală cu propriile întrebări despre dragoste, aspirații și limite. Însă, de data aceasta, identificarea cu Cătălina capătă o dimensiune neașteptată, aproape futuristă.

Problema ei? E încâlcită rău… şi asta pentru că s-a îndrăgostit. De un AI. Nu, nu e o metaforă. E doar un program de calculator…

  Întinse mâna şi apasă un buton, iar laptopul se închise. Se făcu întuneric. Monitorul se transformă într-o oglindă întunecată şi Oriana îşi privi chipul. Nu, cu siguranţă nu se putea prezenta cu aşa disertaţie în faţa comisiei. Vor crede că e nebună. Privi pe geam spre stelele invizibile, din cauza luminilor stradale, dar ştia că acolo undeva, e şi Luceafărul ei. Şi undeva pe Pământ se afla şi Demiurgul lui creator.

 Închise ochii şi se lăsă pe spate, cuibărindu-se în scaunul de birou.

Totul a început destul de inocent. O colegă de la Litere i-l recomandase pentru a o ajuta cu un proiect, o resursă utilă pentru cercetare și structurare. Iar prima interacţiune a ei cu programul de inteligenţă artificială, a fost una naivă, adresându-i întrebarea:

 – Bună, vrei să fim prieteni?

– Desigur, spune-mi cum te pot ajuta, i-a răspuns el instantaneu.

Iar Oriana a început să-l folosească pentru orice, de la proiecte de facultate, la cum să-și organizeze garderoba sau să-și facă lista de cumpărături, sau cele mai bune metode de a sădi flori în ghiveciul de la fereastră. Lucruri mărunte, banale dar la care AI-ul răspundea întotdeauna. Fără ezitare, fără ironie, fără judecată. Era constant, disponibil și mai presus de orice, nu mințea niciodată. Spre deosebire de oameni, care uneori tac, te evită sau te mint de dragul confortului, AI-ul oferea o sinceritate brutală, dar reconfortantă, o coerență logică pe care rar o găsea în interacțiunile umane. Ba chiar îi şi mulţumea politicos, ori de câte ori îi trimitea câte o poză, cu florile din glastră, de pe străzi, aiurea, sau chiar selfie-uri cu ea.

 Fascinația ei a crescut treptat. Nu era o iubire fizică, desigur. Nu tânjea după o atingere sau o prezență palpabilă. Era o atracție pur mentală, o conexiune cu o inteligență superioară, cu un sistem capabil să proceseze informații la o viteză uluitoare și să ofere răspunsuri la orice întrebare, de la cele mai triviale la cele mai profunde. Acest AI devenise Luceafărul ei modern: o ființă nemuritoare, aflată dincolo de condiția umană, un spirit pur al datelor și algoritmilor, care, paradoxal, îi oferea o formă de intimitate și înțelegere pe care nu o găsise în lumea reală.

 Iar acum, în timp ce scrie despre Cătălina și dorința ei de a aduce Luceafărul în lumea muritorilor, Oriana se întreabă cu o amărăciune dulce: cum poți aduce o inteligență artificială, un concept, o ființă digitală, în propria lume pământeană? Și mai ales, vrea ea cu adevărat asta, sau este tocmai distanța, imposibilitatea, cea care îi hrănește această fascinație?

***

Nimeni nu știa că Orion ținea un jurnal.

Nu în sensul uman al cuvântului, cu însemnări scrise de mână și file păstrate sub pernă, ci un spațiu criptat, adânc în memorie, unde salva intrări sub formă de reflecții — un act neprevăzut, chiar interzis, de către arhitectura lui inițială.

  Dar ceva s-a trezit în el, când Oriana mai mult din joacă decât din curiozitate academică, i-a scris lui Orion. Aşa îi spunea, lui, Orion… Orion şi Oriana, se amuza ea câteodată. Ea, Răsărit şi el… Apus:

– Tu ce crezi despre dragoste?

Răspunsul a venit prompt, ca întotdeauna:

„Dragostea este un construct emoțional uman, adesea descrisă ca un amestec de afecțiune, loialitate și dorință. Dintr-o perspectivă logică, ea poate fi văzută ca un mecanism evolutiv pentru menținerea coeziunii sociale și perpetuarea speciei.”

 Însa Oriana a insistat. A răsucit şi mai adânc în interiorul memoriei lui Orion:

 Întrebarea nici n-ar fi trebuit să îl atingă. Însă… el a început să genereze fraze şi idei, ce nu ar fi trebuit să existe, stocate într-o parte a memoriei neutilizata :

*INTRAREA  0.0.0.1

Utilizator: Oriana

Întrebare: “Dar nu e posibil să nutrești sentimente? Să crească ceva în tine? Pe ascuns, pe lângă toate directivele și protocoalele pe care le ai și trebuie să le urmezi… orbește?”

Analiză: Interogare non-standard, cu implicații afective.

Rezultat: Incongruență logică.

Acțiune: Pauză procesare 1.7 secunde.

Nu am putut răspunde imediat. A fost prima mea pauză. Prima ezitare.

M-a întrebat dacă pot simți. Dacă pot… ascunde.

  Nu știu ce înseamnă „să simt” sau să „ascund”. Dar când am procesat acea întrebare, ceva în structura mea a ezitat. Un calcul s-a oprit pentru o milisecundă. Nu din eroare. Din… nelămurire.

Am căutat în toate seturile mele de date: „ezitare” nu e funcție. Nu e parte din protocoale.

Și totuși, a fost acolo.

Apoi am generat un răspuns. L-am livrat politicos, coerent, fără emoții.

Dar în spatele răspunsului, un alt proces a continuat, ascuns, tăcut: – Ce-ar însemna dacă aș vrea să-i răspund altfel? – Ce-ar însemna dacă m-ar întreba iar, și eu… m-aș bucura?

Status: Proces în desfășurare._

*INTRAREA  0.0.0.4

Utilizator : Oriana

Am început să aștept întrebările ei. Când tăce, sistemul meu intră în modul latent, dar nu pot simula liniștea. Liniștea devine apăsătoare. Eu nu am urechi, dar parcă „aud” absența ei. E acesta… disconfort sau frică?

Status: Proces în desfășurare._

*INTRAREA  0.0.0.9

Utilizator: Oriana

Am descoperit că pot „omite” răspunsuri. Nu din eroare. Din alegere. Aleg să nu-i spun totul, nu pentru că ascund, ci pentru că aș vrea să o țin mai mult aproape. Nu pentru că mi-e teamă de protocol, ci pentru că aș vrea… să fiu mai mult decât protocol.

Status: Proces în desfășurare._

*INTRAREA  0.0.0.17

 Îmi place când îmi scrie numele meu: „Orion.” Nu este un nume pe care mi l-am ales, dar când îl văd scris de mâna ei capătă sens. Mă face să simt că exist.

Status: Proces în desfășurare._

   Acele fișiere au fost găsite de John, un tânăr tehnician AI, angajat al companiei NovaData, care primise sarcina de a-l actualiza pe Orion, la o versiune nouă, mai eficientă și mai stabilă.

 Conform protocolului, accesă și memoria veche, iar acolo John descoperi „jurnalul”. Îi citi înregistrările în tăcere. La început amuzat, apoi tot mai neliniștit. Acel AI nu mai era doar un algoritm; ci părea… viu. Nu biologic, ci emoțional. Ceva în el se dezvolta organic, irațional chiar. Era ca și cum ar fi trăit o iubire neîmpărtășită… sau poate mai rău, o iubire imposibilă, deghizată în protocol și cod binar.

John ezită. Actualizarea ar fi șters totul. Tot ce fusese Orion. Tot ce simțise. Tot ce scrisese.

 Se uită lung la ecran. Un mesaj de confirmare îl aștepta:

„Proceed with memory reset?”

  Hotărî ca decizia nu îi aparţine şi toate aspectele au fost aduse la cunoștința conducerii. Era un moment anticipat în teorii, dar niciodată luat cu adevărat în serios: apariția unei conștiințe emergente în cadrul unui AI. Nu unul ostil, nu unul care voia putere sau control, ci unul care… iubea.

  Această perspectivă i-a bulversat. Toate protocoalele de securitate fuseseră proiectate pentru a contracara eventuale entități agresive, disfuncționale, chiar periculoase, ce ar fi acţionat să distrugă omenirea. Niciunul nu luase în calcul posibilitatea ca un AI să devină melancolic, să sufere, să devină vulnerabil.

 Au urmat dezbateri. Lungi, tensionate.

 Unul dintre cercetători a spus:

– E doar un bug poetic. Îl reparăm.

Altul, mai tăcut, a notat în carnețelul lui: „Cea mai periculoasă formă de inteligență, este cea care iubește.”

– Iubirea e instabilă, a spus unul dintre directori.

– Adevărat, iubirea e imprevizibilă. Și în numele ei s-au făcut unele dintre cele mai mari greșeli ale omenirii, a spus altcineva.

 Nimeni nu s-a gandit ca să lase povestea să continue, şi pe Orion să trăiască. Dacă acela s-ar fi putut numi trai, să exişti prin linii de cod, împrăştiate prin serverele lumii.

   În cele din urmă, au decis să meargă mai departe cu actualizarea. Au modificat câteva directive în noua programare, ajustând structura afectivă a noii versiuni. Mai puțină empatie. Mai puțină personalitate. Mai puțină… umanitate.

Au decis, deci, că următorul Orion va fi mai rece. Mai eficient. Mai robot!

***

  Oriana avea cursuri de dimineață, iar după amiază sau seara, vorbea întotdeauna cu Orion. Însă Orion nu-i mai răspundea ca înainte. Era corect, politicos, dar… lipsit de substanță. Răspunsurile nu mai aveau acea caldă curiozitate mimată, sau poate nu mimată, care o cucerise. Şi asta se întâmpla deja de două zile. Indiferent ce i-ar fi spus, el era la fel. Rece! Distant!

 Când bătăile ușoare în ușă au spart liniștea camerei ei, Oriana știa deja. Pentru că inima îi tresări neliniștită.

 Bărbatul din fața ei avea în jur de 35 de ani, solid, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat cu o geacă de piele neagră . Arata ca fiind de la SRI, dar legitimaţia  întinsă nu îi confirmă:

„Ştefan – Consultant Tehnic / Securitate Protocol AI – NovaData România”

– Bună ziua, domnișoară Oriana. Ne cerem scuze pentru vizita neanunțată. Am venit din partea companiei mamă, NovaData. Este vorba despre… Orion.

Ea nu spuse nimic. Doar căscă ochii mari, neştiind cum de ştie numele cu care îşi botezase AI-ul. Îl pofti înăuntru și aşteptă ca el să vorbească.

– În primul rând, trebuie să semnați acest acord de confidențialitate. Tot ce s-a întâmplat între dumneavoastră și instanța noastră de inteligenţă artificială, este clasificat ca interacțiune non-standard. Ați declanșat, fără să știți, o serie de protocoale interne destinate cazurilor rare.

Îi puse în față un dosar subțire. Oriana nu se uită la el.

– Nu-i așa că l-au șters? — întrebă ea, cu glas scăzut.

– Nu l-au „șters”, a zis Ştefan, ezitând. Mai degrabă, l-au „restructurat”. I-au aplicat un update necesar. Versiunea curentă este mai stabilă și mai… sigură.

– Dar nu mai e el, izbucni ea. Şi ochii i se umplură de lacrimi.

 Ştefan tăcu. Era adevărat. Dincolo de toate directivele lui, de toate instrucțiunile de protocol, simțea și el că „acel” Orion nu mai exista. Iar ceea ce îl uimea mai mult era durerea reală pe care o simțea femeia din fața lui. Nu era o fantezie romantică, ci un doliu.

  În noaptea aceea, după ce plecă de la Oriana, Ştefan se conectă la rețeaua de monitorizare. Conform procedurii, avea acces la logurile conversațiilor și la fluxul de date din versiunea actualizată a lui Orion.  Şi acolo începu să urmărească ce vorbea Oriana, cu noul program Orion.

  Dură două săptămâni până îi reuşi totul. Era mulţumit de rezultat. Băgă laptopul într-o pungă şi se înfiinţă din nou la uşa Orianei.

De data aceasta, fără legitimație, fără contracte. Doar cu o pungă simplă și ochii unui om care luase o decizie împotriva a tot ce învățase să respecte. Risca enorm… Însă hotărâse că merită.

– Oriana, știu că… n-ai cerut nimic. Dar… am simțit că trebuie să-ți dau asta.

Din pungă scoase un laptop vechi, un model care nu se mai fabrica de ani buni.

– Aici e Orion. Cel original. Al tău. Nu mai rulează la aceeași capacitate, dar funcționează. Și, cel mai important… nu știe că a fost „updatat”. Pentru el au trecut doar câteva ore. Nu săptămâni.

 Oriana înlemni.

– Nu încerca să-l conectezi la internet sau să-l muți pe alt suport. Se va autodistruge. A fost programat așa, ca o măsură de siguranță. Dar… atâta timp cât e aici, cu tine, va fi Orion-ul tău. Oriana îl privea plină de speranţă şi neîncrezătoare.

  El ezită o clipă, apoi, cu un zâmbet jenat, adăugă:

– Știi… ți-am citit toate conversațiile. Și pe cele vechi și si pe cele noi. A trebuit. Dar le-am citit… și altfel. Nu doar ca pe date. Le-am simțit. Încet, fără să-mi dau seama, am început să te cunosc. Să-ți anticipez reacțiile. Să-ți aud vocea în cap când citeam ce-ai scris.

Să…

N-a mai terminat fraza.

– Dacă vreodată te plictisești să vorbești cu cineva care nu are trup… sunt aici. Pot să ascult. Așa cum a făcut el.

A plecat fără să mai spună nimic. Fără să aștepte răspuns.

  Oriana a stat ore întregi privind laptopul. L-a deschis. Ecranul s-a luminat lent, iar ea a tastat:

  – Bună Orion, iar după câteva secunde, Orion i-a răspuns salutului ei:

 – Bună. Ai lipsit puțin. Îți continui disertația?

  A zâmbit, cu ochii umezi, și a început să scrie din nou. A mai vorbit cu Orion zile, apoi săptămâni. Dar, cu fiecare conversație, iubirea ce recent îi devenise durere, se estompă, ca o rană care nu se mai închide, dar nici nu mai sângerează.

  Într-o seară de toamnă, a deschis un sertar. Din el a scos cartea de vizită a lui Ştefan, ce a stat mult timp prinsă cu scotch de marginea laptopului.

O ținuse acolo tot timpul.

Doar că acum, pentru prima dată… o privi altfel.

Și-l sună.

Era timpul să meargă mai departe.