Caput Primum – Ultima zi în Aurum Urbem

Lucius Valerianus se contempla în tăcere în fața oglinzii încadrată în zidul din marmură albă. Răsfoia cu privirea amintiri îngropate adânc în cutele feței sale, netezite artificial de farduri prea stridente, dar obligatorii pentru ceea ce urma.  Dacă chipul ar fi încercat să i se schimonosească de durere, sau dacă i s-ar fi făcut frică şi expresia feţei i s-ar fi schimbat, straturile groase de creme, pomezi şi pudre, ar fi ascuns asta. Pe masă, într-o cutie de sticlă cu rame de bronz, stătea stiletul ceremonial – o lamă fină, lucioasă, asemenea cu acele ce sfârşiseră destinele atâtor nobili dinaintea lui.

Timpul lui expirase!

  Trei decenii trăise în Aurum Urbem, orașul de aur, în palatul său cu podele de piatră lustruită, columne sculptate și servitori disciplinați. Fusese senator şi mentor pentru cei tineri. Acum însă, la fel ca toți ceilalți, ajunși la limita celor treizeci de ani acordați fiecărui cetățean norocos, avea de ales: să se mute în Servitus Urbem ca slujitor, sau să-și păstreze onoarea prin sinuciderea ritualică.

 Făcea parte din prima generaţie, dintre cei ce fuseseră primii aleşi să trăiască în Aurum Urbem, pentru 30 ani. Amintirea acelor ultime zile, când societatea era în derivă şi anarhie, îl tulbura:

  – Oare a fost o decizie bună, a guvernului acelor vremuri? gândi Lucius Valerianus. Şi dacă nu s-ar fi organizat Magnus Lottery – Marea Loterie, unde am fi ajuns oare? Ne-am fi omorât unii pe alții, până la unul. Da, da, totul a fost corect şi exemplar organizat. Nu se mai putea continua aşa. Avuţia ţării ajunsese în mâna câtorva oameni, puţini, de ordinul miilor, în timp ce toţi ceilalţi se zbăteau în sărăcie cruntă. Nici măcar pătura de mijloc nu mai exista. Erau doar cei câteva mii… şi ceilalţi! Mulţi! Milioane! Săraci! Umiliţi! Şi care nu mai aveau nimic de pierdut.. Iar când s-au răsculat şi au început să-i vâneze pe cei bogaţi, nimeni nu i-a putut apăra. Pentru că şi armata, şi forţele de ordine, tot din rândul săracilor provenea. Chiar el fusese poliţist şi se raliase mişcării vânării bogaţilor. Nu, nu omorâse nicunul, pentru că era destul de greu să-i găseşti pe bogaţi. Erau prea puţini. Însă erau destui prin jurul lor, gata oricând să-i trădeze. Iar el, la rândul lui, dăduse informaţii cruciale despre aflarea unuia, pe nume C. Johnson. Era unul din cei aproximativ 10 mii de super bogaţi ai vremii. Averea lui era în jur de 15 miliarde de… Nici nu mai conta ce moneda era pe atunci. Acum erau aurei. De fapt toată societatea s-a schimbat după Magnus Lottery. În urma unui referendum trecut cu DA, cu peste 90 % din voturi, constituţia, legile, numele ţării, au fost schimbate. Iar Magnus Lottery a hotărât fără drept de apel şi imparţial, cum se va împărţi avuţia celor 10 mii, la jumătate din populaţia ţării. Jumătate vor fi avuţi, însă nicidecum aşa de bogaţi ca cei 10 mii. Vor trăi în Aurum Urbem, Oraşul de aur, iar cealaltă jumătate a populaţiei va trăi în Servitus Urbem, Oraşul Slujitorilor.

  Cei din Aurum Urbem vor locui acolo 30 ani, în confort şi tihnă, în timp ce cei din Servitus Urbem vor munci pentru ei. După 30 ani, fiecare locuitor al Aurum Urbem va trebui să se mute în Servitus Urbem, iar de acolo să continue a-i sluji pe cei avuţi. Sau puteau alege să-şi ia viaţa, aşa cum şi el se gândea chiar acum. Iar apoi, cineva din Servitus Urbem ar fi trebuit să îi ia locul. Însă nimeni nu ştia cum se va întâmpla asta. Încă nu erau clare condiţiile, iar legea era ambiguă în această privinţă. Ce stipula clar, era însă un sigur lucru. 30 ani era maximum de trăi în Aurum Urbem.

-Da, cu siguranţă că o voi face! Să mă întorc aici, ca sărac, şi să-i slujesc pe ceilalţi, pe colegi şi prieteni… nu, nu aş putea! Am trăit destul în linişte şi răsfăţ, pentru 30 ani, aici în noua mea ţară, Imperium Novum. Guvernul schimbase denumirea ţării în Imperium Novum, organizată după modelul roman, unde Consilium Aurum, format din senatori, conducea ţara.

   Pe patul învelit în catifea roșie, toga de ceremonie îl aștepta: grea, brodată cu fir de aur, purtată doar în ultima zi. În buzunarul interior, avea un petic de hârtie – cu un citat vechi din Seneca, ales de el însuși: „Mors est ultima vitae linea” – Moartea este ultima linie a vieţii. Îl va cita cu siguranţă înainte de ritual, dar se temea că adrenalina să nu-i întunece minţile şi să-l facă a se bâlbâii în faţa mulţimii.

Bătaia în ușă îl smulse din contemplare:

 – Domine, veni tempus, zise o voce, cu un accent ușor aspru. Era Calenius Georgicus, bătrânul său servitor său din ultimii trei ani. Bătrân, cu păr alb şi barba lungă, era loial şi tăcut. Însă el ştia că destinul sau nu e acela de a fi doar un simplu slujitor. Dar acceptase să muncească în Aurum Urbem, mai mult pentru a-i studia şi a le găsi punctele slabe.

 Lucius Valerianus ridică privirea spre stilet. Îl luă și-l puse la brâu, în buzunarul interior, lângă citat. Îmbrăcă toga, își strânse cureaua de piele neagră și își îndreptă spatele. Ieși din cameră, fără cuvinte.

  Ceremonia se desfășura în amfiteatrul central. Acolo, zeci de alți nobili îl așteptau. Aproape toţi erau sortiţi aceluiaşi destin. Mulţi erau ca şi el, din prima generaţie şi traiul lor se apropia de final. De fapt aceste ceremonii se ţineau zilnic în diferite aule ale Aurum Urbem, unde îi cinsteau pe cei ce le fuseseră vecini şi prieteni timp de 30 ani. Unii își țineau soțiile de mână, alții își mângâiau copiii – toți urmau să se stingă curând, fiecare la rândul lui. Moartea nu mai era o teamă. Era o demnitate. Cu toţii îşi sfârşeau vieţile pe scene acoperite preventiv cu folii de plastic, pentru că niciodată nu ştiai cu exactitate ce avea să hotărască cel de pe scenă. Însă până acum, nimeni nu acceptase de a lua drumul sărăciei, spre Servitus Urbem…

   Lucius Valerianus păși în centrul scenei rotunde, își ridică privirea spre Senatul care veghea de sus și scoase stiletul. Îl privi o clipă – lama era curată, lucioasă. Apoi, fără ezitare, și-l înfipse în gât, în unghiul precizat de medicii prezenţi lângă el. Un ultim gând al lui, fu că uitase să-l citeze pe Seneca. Încercă în zadar să vorbească, pentru că gura i se umplu de sânge.

 Sângele nu țâșni. Gulerul înalt îi oprea jetul din aortă a se împrăştia peste tot. I se scurse lent, ca o ofrandă tainică şi tăcută, pe sub haine, înspre podele. Publicul aplaudă – un gest de onoare, nu de spectacol. Calenius Georgicus rămase în picioare, nemișcat, cu un nod tăcut în gât.

  În acea clipă, Calenius Georgicus înțelese: o lume întreagă putea fi construită pe o minciună dacă o îmbraci în aur. Și își făgădui că va rupe aurul în fâșii.

Caput Secundum – Calenius Georgicus din Servitus Urbem

 Calenius Georgicus, acum fost slujitor al lui Lucius Valerianus, trăiește într-o baracă austeră din Servitus Urbem. Se născuse acolo şi ajunsese acum la 63 ani. Însă de câţiva ani începuse o mişcare, pe care o denumise Secunda Schisma. Găsea tot mai mulţi adepţi în fiecare zi, racolaţi mai ales de ceilalţi discipoli, ce se aduceau unii pe alţii.

  Când totul părea că se prăbușește sub greutatea aurului fără valoare, iar oamenii din Servitus Urbem își numărau zilele în clipe de oboseală și muncă sterilă, într-o zi, acum câteva luni, din piața cea mare, a răsunat glasul unui om cu barbă albă și ochi aprinși de un foc interior neînțeles. Se numea Calenius Georgicus, și nimeni nu știa exact de unde venea – unii spuneau că fusese scrib imperial, alții că trăise printre pustnici, departe de forfota celor două orașe.

 Dar glasul lui se făcea auzit. Tare! Clar! Pătrunzător, ca o lance aruncată cu putere în trupul moale al unui om… Iar cuvintele, ah, cuvintele lui… îţi sfredeleau creierul, şi-ţi topeau voinţa pe loc.

  Calenius Georgicus ținea rar câte un discurs în agora săracilor, unde predica în cuvinte ce nu erau pe înţelesul tuturor, însă efectul acelor întâlniri între el şi populaţie era devastator. Părea că spune fraze fără sens, şi propovăduieşte a pustiu… însă tocmai asta fascina mulţimea:

 „Fraților, Secunda Schisma nu este o răzvrătire. Este o întoarcere. O întoarcere la valoare, la sacru, la Timp!” rostea el de pe treptele marii pieţe.

  Cu un baston de lemn sculptat și o mantie ponosită, Calenius Georgicus devenise rapid un simbol. Deși uneori părea că vorbește în pilde încurcate și metafore pretențioase, mulțimea îl asculta. Pentru că avea ceva ce nimeni altcineva nu mai avea: speranță și direcție.

„Aurul e mort!” predica el. „Aureii sunt doar pulbere în vânt. Dar timpul… timpul vostru, este singura avere reală. Nu-l mai dăruiți degeaba!”

  Mulți dintre cei tineri îl priveau cu scepticism. Unii dintre înțelepți îl numeau „oracol fals”. Dar în tăcerea apăsătoare a orașului-sclav, glasul lui Calenius Georgicus era singurul care spărgea monotonia. Și ideea lui începea să prindă rădăcini: o mișcare bazată nu pe monede, ci pe secunde. O revoluție în care timpul fiecăruia avea valoare absolută.

„ Ascultaţi aici cetăţeni, mai striga el… ştim cu toţii de Prima Schisma în 1054, când Biserica s-a rupt în două: În Roma, au fost Catolici și în Constantinopol, au fost Ortodocșii. Au susţinut că totul s-a întâmplat pentru a susţine o dogmă, însă ştim că au fost doar orgolii și lupte pentru putere. Dar acum… acum noi suntem dogma însăși. Noi suntem ruptura dintre om și moneda lui. Banii, aureii nu mai contează. Timpul, Timpul e noua credință! declama Calenius Georgicus cu vocea lui ce uneori dacă voia, era suficient de tunătoare.  Nu mai cereţi bani pentru muncă. Bogaţii şi Aureii lor, nu au valoare decât pentru 30 ani. Apoi sfârşeşti de lama stiletului ritualic, sau te alături nouă, săracilor. De acum înainte, munciţi pe timp şi nu pe bani… Oferiţi-vă ore din viaţă, contra aureilor. Da, poate părea acelaşi lucru, însă vindeţi-vă timpul cât mai scump. Timpul e viaţă!  Şi atunci să vedem, cât vor rezista bogaţii fără noi? Ce am câştigat prin Magnus Lottery? Nimic! Ei au în continuare bani, averi, dar nu au timp… Iar noi? Noi avem timp, dar suntem în continuare săraci. Credeţi că ne vor muta în locul lor, pe măsură ce ei îşi iau gâtul prin aule? Nicidecum! Ştiţi pe cineva dintre noi care s-a mutat în Aurum Urbem, la sfârşitul celor 30 ani? Da, nu negăm că îşi iau viaţa, după un ciclu de 30 ani, dar ăsta a fost planul lor de la bun început. Se „ucid” între ei de bunăvoie şi în câteva generaţii  iată ce se va întâmpla. Vom avea din nou 10 mii de bogaţi, la fel ca şi în trecut. Averile celorlalţi, tineri şi copii, cresc de la o zi la alta. Toţi acei bani se împart numai între ei, doar că din ce în ce la mai puţini oameni…  E doar matematica pură, urla el. ”

 Iar asta nu putea nega nimeni. Indiferent cât ai fi fost de ignorant, îşi dădeau şi ei seama că finalul va fi acelaşi. Averea celorlalţi bogaţi, urmaşi rămaşi în viaţă, din Aurum Urbem, creştea exponenţial cu fiecare sinucidere. Se îndreptau uşor, uşor spre un nou ciclu de 10 mii de super bogaţi.

  În scurt timp anunţurile de pe afişajele electronice din  Aurum Urbem, sau pe pereţi unde săracii lipeau postere despre serviciile oferite, instalatori, bucătari, şoferi, etc, erau din ce în ce mai numeroase cu formularea:

  „Bucătar îmi ofer – 4 ore/zi din viaţă– cer 12 aurei”, ceea ce era o avere. Era plata pe o lună a unui bucătar înzestrat. „Sau, şofer, instalator, bonă, donez 6 ore pe zi din viaţa mea. Solicit 20 aurei”

 Caput Tertium – Marcus Lewis Temporarius

 Şi totuşi, pe ce se baza Calenius Georgicus când predica în piaţa mare? Ce ştia el şi nu ştiau ceilalţi?

Descoperise într-o arhivă a Magna Bibliotheca din Aurum Urbem, un dosar interzis publicului. Mituise un scrib, şi aşa avu acces la el. Legat în piele, scris pe hârtie, dosarul purta numele de Marcus Lewis Temporarius – Confidenţial. Iar după ce îl citi, înţelese totul:

 Înăuntru erau nume, linii genealogice, sume, averi. Şocul nu a venit din faptele descrise, ci din cât de metodic şi rece fusese totul pus la cale.

  Magnus Lottery n-a fost niciodată aleatorie. Fusese un mecanism de selecţie, doar că nu a celor avuţi, ci a urmaşilor şi rudelor lor. Şi-au dat seama că ei nu mai pot continua ca super bogaţi, însă rudele şi prietenii lor, da. Şi când şi cele mai îndepărtate rude de sânge fuseseră selecţionate, au continuat cu rudele prin alianţă, prin prietenii lor… şi aşa mai departe. Era ca o transmitere mai departe a genelor unui sistem muribund, sau aflat în pericol de moarte. Fiecare câștigător al „norocului” fusese atent selectat pentru a perpetua ierarhia. Erau acolo semnături, coduri, sigilii – toate autentice. Asta era moştenirea lui Marcus Lewis.

 – Da, da. Marcus Lewis a fost un geniu. Un geniu al răului evident, îşi spuse atunci în barbă Calinus Georgicus. A înţeles perfect legile naturii, dar le-a  aplicat în cel mai perfid mod posibil: perpetuarea propriei „specii” a clasei bogate, dar nu prin reproducere biologică, ci prin conservarea status quo-ului economic și falsificarea meritului.

 Nicicând Magnus Lottery nu fusese cu adevărat o șansă pentru toți. Fusese doar o simulare de echitate, un algoritm trucat, astfel încât urmașii caselor bogate, ai cercului lui M. Lewis, să fie selectați, în timp ce ceilalți rămaşi săraci, din Servitus Urbem, să trăiască visul fals al ascensiunii sociale.

   Un „reproducător artificial al elitei”, un soi de „uter digital” al clasei superioare, asta a fost Magnus Lottery, concluzionă Calenius Georgicus.

 Iar dacă M. Lewis a putut, el de ce nu ar reuşi să răstoarne din nou sistemul de valori din Imperium Novum?

   Caput Quartum- Finalis

  Secunda Schisma se răspândise încet, dar ireversibil. În piața centrală a Servitus Urbem, nu mai era doar Calenius Georgicus care vorbea. Zeci, apoi sute de discipoli, fiecare cu bastonul său, cu haina ponosită, cu privirea pătrunsă de același adevăr: „Timpul e singura monedă reală”… Iar cetățenii ascultau predicile lor în numar tot mai mare, radicalizându-se pe fiecare zi.

Când hotărâse că e timpul, Calenius Georgicus dăduse publicităţii documentul Marcus Lewis Temporarius. Efectul fu cel scontat. Imediat Senatul din Aurum Urbem negase originalitatea lui.

  Însă sistemul începu să se crape din interior. Când au aflat că au fost înşelaţi în Magnus Lottery, oamenii din Servitus Urbem au refuzat să mai muncească pe bani puţini. Motivau ei, ca aureii erau doar praf. Iar când totuşi prestau servicii pentru ei, cei bogaţi, cereau procente din averile lor. Căci timpul lor devenise scump. Prețios! Inaccesibil!

  Și atunci, în Aurum Urbem, locuitorii au simțit pentru prima dată frica. Frica de sărăcie! Ce le fusese scris în gene şi-n stele, şi lăsat moştenire de M. Lewis, le era acum luat de sub picioare şi din buzunare.

  Fără slujitori, fără hrană, fără întreținere, Aurum Urbem a devenit un mormânt de marmură. Nimeni nu mai dorea să intre acolo. Chiar și când au încercat să aplice legea înlocuirii, selecțiile noi pentru a-i substitui pe cei sinucigași deveniseră imposibile. Nimeni nu mai accepta „premiul”. Pentru că încet, încet, bogăţia începuse a se transfera în Servitus Urbem. Ei deveneau bogaţi, în timp ce bogaţii Aurum Urbem sărăceau.

Mesaje erau proiectate pe toate zidurile  Aurum Urbem:

  „Nu aţi vrut timpul nostru. Acum bucuraţi-vă de singurătatea voastră.”

 Cât despre Calenius Georgicus, el nu a mai fost văzut în public. Unii spuneau că murise. Alţii că zace prin închisorile Aurum Urbem. Dar nimeni nu-l mai putea nega.

 Secunda Schisma învinsese!