Eu mă fac aviator 2…

***

În curtea liceului militar din Craiova unde ne adunarăm toată puştimea eram câtă frunză câtă iarbă şi aflăm de la comandantul unităţii că suntem fix 6,7 oameni pe cele 60 locuri… Nebunu se uită cruciş şi face feţe-feţe când îi reproşăm: -Ia uite bă câţi suntem… şi ţie ţi-era frică să ne spui şi nouă, ca să nu fie mulţi candidaţi pe locul tău. Ai doar vreo 400 în faţa ta!

Stăm timoraţi strânşi unul în altul, exact ca în prima zi de şcoală… lipsesc doar mamele de lângă noi să ne ţină de mână. Avem de stat 10 zile în şcoala asta militară, timp în care vom susţine probele de admitere sportive şi scrise.

Suntem repartizaţi ca în lagăr pe camere aflate sub supravegherea câtorva veterani din clasa a 9-a sau a 10-a de studiu şi încercăm pe cât posibil să rămânem împreună toţi cinci.

Confort ioc!… Din cauza numărului mare de elevi candidaţi, paturile au fost scoase şi saltelele sunt puse direct pe joc ca într-o cabană… Călcăm unii peste alţii îngrămădindu-ne să punem mâna pe o saltea mai bună… mai luăm şi pe câte unu de o aripă aruncându-l spre alt pat să putem lua noi cinci saltele alăturate. Le unim şi facem un pat imens. Ceilalţi ne privesc invidioşi… lor le atârnă pătura pe linoleumul de pe lângă pat, dar nouă nu…

Ne schimbăm să ieşim în curte să batem mingea pe care am cărat-o cu noi într-o plasă.

Pe tren am venit ca orăşanul la ţară, încălţat în pantofii mei noi şi ciocaţi şi acum îmi pun adidaşii cei frumoşi, maronii cu botul întors, să poţi şuta cum trebuie. Privirile tuturor sunt aţintite pe adidaşii mei, de parcă nu mai văzuseră aşa minunăţii. Facem o miuţă ca să-i probez, se comportă excelent… în continuare toată ţărănimea e cu ochii pe adidaşii mei de bucureştean… apoi ne întoarcem în cameră unde dăm de reguli peste reguli de zici că suntem în… armată. Culmea, dar noi chiar eram în armată.

Asta nu prea ne convine, nouă obişnuiţi să facem regulile clasei şi câteodată ale şcolii.

Stingere la ora fixă? Da’ ce suntem găini să ne culcăm imediat cum se stinge lumina?  Aşa că sporavăim, jucăm fazan şi ne luptăm greco-romane pe saltele.

-Linişte mă acolo! se răsteşte unul dintre şefii de cameră la noi…

-Ahahaha! noi de colo şi mai abitir ne batem cu pernele între noi…

Lumina se aprinde şi vocea se ridică din pat şi tună imediat un ordin:

-Toţi bibanii în 2 minute echiparea şi în pas încolonat spre ieşire. Mergem în curte să facem instrucţie drept pedeapsă.

Priviri nimicitoare şi ameninţări ne străpung din ochii celor ce deja dormeau… Noi ripostăm:

-Domnu’ soldat dar afară plouă de rupe… şi e cam noapte!

– Şi ce mă, crezi că duşmanu’ nu se luptă noaptea pe ploaie, sau ce?

Ieşim în curte în miez de noapte zgribuliţi pe ploaie. Ne duce soldatul cel supărăcios pe terenul de fotbal unde au pistă de atletism, ne aliniază şi ne ordonă să facem o tură de stadion alergare uşoară, urmată de 20 de genuflexiuni… apoi 10 flotări cu mâinile stând în băltoace… şi apoi ne trimite ca pe nişte murături ce eram în pat la culcare.

Suntem leoarcă până la piele şi noi şi încălţările… care opinci cam put rău acum când ne descălţăm toţi ca nişte câini uzi ce suntem…

-Toată lumea să scoată adidaşii la uşă, că nu o să putem dormi în putoarea asta de picioare ude, mai ordonă fruntaşul.

Aliniem la uşa dormitorului toate încălţările… Pe ai mei îi pun mai spre mijlocul grămezii să fie mai apăraţi.

-Adidaşii mei nici măcar nu put că sunt noi, le zic eu la băieţi… dar ordinul e ordin…

-Nu e de joacă bă cu ăştia, nu ştiu de glumă, mai  conchidem noi în şoaptă înainte să ne ia somnul…

Dimineaţa sună ceva de ne stă la toţi elevii inima în loc… Un soldat e in curte cu o goarnă ce urlă deşteptarea pe ritmul:

-Ta-ra-ta-ta goarnele au sunat,

-Ta-ra-ta-ta şi-ntr-un glas am cântat,

-Mulţumim din inimă partidului,

-Mulţumim din inimă partidului.

Mergem încolonaţi spre baie înarmaţi cu prosop şi periuţa de dinţi. La uşa dormitorului rămânem 2 băieţi de momâi (unul eram eu) şi ne uităm unu’ la altul… Ia adidaşii de unde nu-i!

Ne uităm prin cameră, scotocim pe sub pături şi saltele. Nimic!

-Domnu’ soldat să ştiţi că ne-a furat cineva adidaşii, ne plângem noi.

-Nu e posibil aşa ceva, soldaţii nu fură mi-o retează el.

-Aşa o fi, dar totuşi nu mai sunt la uşă şi nici nu s-a încălţat altcineva cu ei, uitaţi-vă, toţi băieţii au revenit de la baie.

-Dupa ce vă spălaţi mergeţi la masă şi apoi mergem împreună la comandant să faceţi o plângere.

-Ia zi bă cum e cu adidaşii ăia mişto ai tăi? -De unde i-ai luat mă, ca să luăm şi noi de acolo că văd că au succes la hoţi, râd ca proştii băieţii mei de mine.

-Ai dracului hoţi… mi-au furat frumuseţe de adidaşi, îmi tot zic în minte şi eu.

Mă duc la baie în chiloţi cu prosopul pe după gât, periuţa şi pasta într-o mână şi săpunul în cealaltă…   şi bineînţeles încălţat cu ciocatele mele cele negre… Sunt o apariţie şi arăt ca un arlechin cu pantofii ăia supradimensionaţi lucioşi şi negri!

Apa e rece normal ca de cazarmă… o arunc pe faţă, mă spăl cu săpun şi pe mine, apa se scurge pe pantofii mei, ce se fac albicioşi de la săpun… îi şterg cu hârtie igienică să le dau iar luciu.

Ceai sau lapte, pâine, biscuiţi şi marmeladă din aia la calup de 5 kg, e mâncarea soldatului român de dimineaţă ne explică ăia marii din clasele superioare şi bucătăreasa cea grasă, când întrebăm ce e de mâncare … E suficient, sunt bune toate de foame.

Apoi fuga la Comandant, ce ne ascultă reclamaţiile mie şi celuilalt năpăstuit şi descălţat de soartă… şi apoi conchide:

-Aici în unitatea mea nu se fură. Cine vi i-a furat sunt tot elevi candidaţi ca şi voi. Poate îi vedeţi prin picioarele vreunui băiat prin curte, ne încurajează Comandantul făcându-ne semn să ieşim.

Mă uit la toate încălţările celor de pe teren în timp ce stau în poartă ca să-mi protejez ciocaţii, nu mai ies în atac să fac driblinguri. Dar chiar şi aşa când degajez sau îmi apăr poarta, tot înfig botul pantofului în minge de mi-e frică să nu o sparg. Mdea, de spart nu se sparge, dar pantofii mei arată din ce în ce mai rău.

În fiecare zi la prânz mâncăm fasole şi evident toată noaptea ne pârţâim care cum putem… mai pe furiş, mai pe sub pătură încetişor, mai trăgând cu o mâna de-o bucă să iasă fâsâită, toţi cu frica soldatului fruntaş şef de cameră căruia se pare că nu îi pasă, e obişnuit cu duhoarea că doar mănâncă de doi ani fasole zilnic.

După 2 zile de aclimatizare încep şi probele de admitere, primele fiind probele sportive.

Eu normal sunt în pantofii ciocaţi, nu am de unde lua adidaşi de împrumut, că băieţii sunt şi ei la probe în aceeaşi grupă cu mine… comisia mă acceptă aşa, ştiau că am fost prădat de hoţi…

Şi facem tracţiuni la bară, că exersasem în ultima lună agăţaţi într-un parc la leagăne în spate la Hala Unirii şi de la două, trei ajunsesem să facem zece tracţiuni fiecare.

La aruncarea biloiului de 5 kg nimeni nu ne întrece, că devenisem experţi în aruncarea cărămizilor dreptunghiulare de piatră din pavajul străzii… ce să mai, ne descurcăm onorabil toţi trecând de probele fizice. Mai rămăsese una, cea de rezistenţă la alergat. Păi dacă nici noi nu alergam, nu mai alerga nimeni mai ales pe mine nu mă prindea niciunul la gardiana zece… fugeam de rupea pământul.

-Cine rămâne ultimul dă îngheţata astăăăzi, le-am urlat băieţilor când am ţâşnit ca din puşcă la startul kilometrului de rezistenţă. Şi fugeam de mâncam pista de atletism în ciocatele mele, de zbura zgura-n sus în spatele meu când înfigeam tocurile înalte de două degete în ea… Mdea, cine s-a gândit care e treaba cu rezistenţa asta, că nimeni nu mi-a spus să alerg încetişor şi uniform de la început şi eventual să sprintez la sfârşit…Eu ştiam doar să fug, nicidecum să alerg…

Uşor, uşor energia dată de ceaiul şi marmelada de dimineaţă s-a scurs din mine, pantofii au devenit parcă prea grei şi prea lungi în picioare împiedicându-mă de ei în alergarea mea disperată şi tot mai dezordonată. Gaşca mea trece gâfâind pe lângă mine, zâmbind superior la gândul îngheţăţilor promise de la chioşcul din unitate.

Trec linia de sosire la limită în 4 minute şi 10 secunde, din 4 şi 15 maxim posibile şi evident sunt pe ultimul loc. Pantofii mei sunt roşii de praf şi când dau cu mâna pe bot să-i şterg, apar la vedere şi zgârieturi adânci făcute de zgura aspră în pielea lor neagră. Uff, s-au dus naibii pantofii mei.

După cele 5 îngheţăţi cumpărate şi plătite din banii mei, nici că mi-a mai păsat de pantofi şi pe teren am trecut ca de obicei în atac, dând la gioale tuturor cu botul pantofilor, asta aducându-mi gol după gol şi glorie pe teren… Şi vreo câteva găuri în pantoful drept, întrezărindu-se ciorapul…

-Bă gata hai să băgăm fasolea, ne anunţă Nebunu… că pe urmă stăm în cameră să ascultăm la radio, are Universitatea meci astăzi… Suntem în Craiova, ţinem cu Craiova normal.

Şeful de cameră deschide radioul şi Ţopescu începe să comenteze când un meci când altul, noi stăm pe saltele liniştiţi de frica fruntaşului şi adorm dus.

Un strigăt de victorie mă trezeşte brusc din somn:

-Goooool! urlă toţi pe lângă mine…

Mă arunc în picioare buimac uitându-mă în jur, toţi repetă -Goool! –Goool! întreb şi eu -Ce e mă, ce s-a întâmplat?… -Pai a dat Craiova gol, mi se răspunde…

Sar în sus de bucurie şi ţopăi pe saltea – Uraaa! a dat Craiova goool! şi într-un exces de exuberanţă sportivă, amestecat cu neclaritatea deşteptării bruşte, degajez mingea care se odihnea cuminte lângă patul meu.

-Zdraaaanggg!!! şi mingea zboară pe un geam cât toate zilele, ajungând în curte…

Şi nici măcar nu sunt aşa microbist, îmi tot zic în gând de ciudă când sunt dus pe sus la comandant să dau socoteală pentru nesăbuinţa mea de a şuta o minge în dormitor spărgând un geam… Şi ce geam mareeee, mare cât tot peretele, unu’ mai mic nu nimeream şi eu…

Îmi dăduse mama la mine 1000 lei din toată sărăcia noastră, de fapt chiar facuse un CAR, cu care trebuia să plătesc masa pentru cele 10 zile la unitate că nu era gratis, biletele de tren de dus şi de întors le aveam deja cumpărate, spre norocul meu, ce mai rămânea era pentru ceva urgenţe sau mici cheltuieli.

Şi da am cheltuit ceva pe dulciuri de la chioşc în astea câteva zile şi acum pleaşca asta cu geamul. Vine geamgiul ia măsurători, geamul meu avea vreo 2 pe 2 metri, era colosal, cost final 650 lei, transport, chituit tot tacâmul. Plus cei 200 ce i-am dat pentru mâncarea celor 10 zile. Sunt aproape falit şi de abia au trecut 5 zile… mai am cam 70 lei în buzunar.

Serile erau cele mai frumoase, uitam de griji… Ne duceam în fundul curţii pe la 17:00 unde ăia marii săreau gardul să meargă la agăţat îmbrăcaţi în uniforme cu chipiu să impresioneze fetele. Fetele erau deja acolo, stăteau cu ochii lipiţi de gard şi îşi aşteptau ursitul militar…

Visam şi noi cu ochii deschişi:

-Nebunule, când om fi noi militari o să dăm iama în gagicile astea, dar tu o să aştepţi să-ţi crească fetiţa aia din poze de te însori tu cu ea, râdem noi de el oftând şi măsurând din ochi exemplarele feminine de după garduri…

*

De Limba Română îmi era cel mai frică…

Ca să nu fiu nevoit să învăţ toată materia m-am axat doar pe câteva texte de comentat, în principal de război că doar dădeam la armată. Restul ducă-se, că nu le mai învăţ.

Subiectul ce mi-a picat fuse “Comentaţi opera lui Sadoveanu – Baltagul”… Aoleo… nici măcar nu-l citisem. Ce făcusem eu la lecţia aia? Precis chiulisem şi apoi nu am mai catadicsit să mai citesc din urmă. Scriu ceva din amintiri, bag şi la gramatică şi au trecut 3 ore.

Feţe lungi pe noi după prima probă scrisă…

-Lasă mă că recuperăm toţi la matematică, ne încurajează Nebunu, cel chitit pe carieră

-Fir-ai al dracu cu armata ta, că tu ne-ai băgat aici… ştiut fiind că ăştia au subiectele lor separate că sunt ei mai cu moţ.

Urmează apoi arii de cerc, ceva pătrăţele, un triunghi cu bisectoare, subiecte groaznice pentru intelectul nostru redus, ce am trecut ca gâscanii prin şcoala generală.

Nici chef de îngheţată nu mai aveam, că eram fără niciun leu şi de bătut mingea nici atât, pantofii nu mai suportau alte şuturi şi alergări.

Tot ce vroiam era să ştim dacă am intrat sau nu…

Normal că Nu, picăm fiecare cu medii între 5 şi ceva şi 6 şi un pic… s-a intrat cu media de 7,20.

Catastrofă şi eşec total… cariera noastră de aviatori s-a încheiat din faşă, împreună cu visele noastre despre avioane, uniforme şi fete .

 

***

Ajung în Gara de Nord, taică-miu mă aşteaptă la capăt de peron, ştia deja cu ce tren vin… mama e prin zonă la Informaţii, s-a dus să întrebe dacă ăsta e peronul unde îi aterizează “aviatorul”…

Cobor din tren şi mă măsoară lung cum lipăi şontâcăind pe lângă tren, mergând spre el cu pantofii cei ciocaţi, acum cam fără cioc…

Degetul mare de la piciorul stâng îmi atârnă în afară, în timp ce la dreptul aproape toată laba călca direct pe pământ, jumătate de talpă odihnindu-se undeva în curtea Liceului Militar, practic mai având doar călcâiul din toată talpa… Sunt un fel de Big Foot sosit cu trenul la oraş.

-Ai luat?

-Nu…

Privirile lui lungi spre pantofii mei ferfeniţă necesită o explicaţie:

-Mi-au furat adidaşii, mai zic eu…

– Şi ce, nu aveai bani la tine pentru urgenţe?

-I-am spart de mult… într-un geam!

-Fi-ţi-ar mingea a dracu’! – Ţi-am zis să nu o iei cu tine… -1000 lei… în zece zile! spune el exasperat scoţându-şi portofelul şi făcând ceva calcule în minte…

-Să vezi ce te rupe mă-ta-n bătaie, făcând ochii roată-mprejur şi întinzându-mi repede 500 lei să-i îndes bine în buzunar…

aeroplant-aircraft-airplane-76971

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.