Din sânu-acestei vrăjmaşii străvechi,
Ies doi îndrăgostiţi bătuţi de soartă…
***
Oraş întreg vuieşte de-a morţii supărare,
De ceasuri eu la căpătâiul lui tot plâng,
Stăpânul meu cel bun e fără de suflare,
Iar eu Mihai, mă simt sfârşit, nătâng şi plâng.
Dar vai, mişcare-n pieptu-i se întâmplă, oare?
Şi-o umbra albă parcă-i dă târcoale, răsuflând.
-Stăpânul meu Romeo, aievea eşti aici sau mi se pare?
-Tu bun prieten şi credincios paj, răgaz primit-am pentru o întrebare,
-Atat mi s-a permis din ceruri să cobor,
-Zi repede că graba-mi este mare,
-De-otravă în curând eu am să mor,
-De ce mă chemi prieten bun cu îndurerare?
-Dă-mi pace… Ştii doar că voi ca eu să mor,
-Si apoi cu sufletul la ceruri să mă întorn,
-Rănit am fost pe veci în-al meu amor,
-Si acum nu vreau decât s-adorm.
–Vai cât te-nşeli stăpâne, vai,
-Te strig, te strig cu disperare ,
-Doar ca să-ţi spun revino-ţi, iubita îţi e-n viaţă,
-Si acum se jeluie cu vălu-i peste faţă,
– Doar adormită fu de-al lui Lorenzo ceai,
-Să scape pe moment de-al căsniciei trai.
-Cum, Giulietta mea trăieşte?
-O, zei slăviţi tocmai acum, când viaţa-mi amurgeşte?
-Micuţe paj, prieten bun Mihai, tu fugi acum degrabă,
-Si adu-o aici ca să mă vadă,
-Eu până atunci apăs, apăs pe inimă-mi să-mi bată
-Fug, fug stăpânul meu iubit,
-Pe Giulietta să-ţi aduc grăbit…
Şi-am căutat-o îndelung, pe străzi şi prin castele,
Şi apoi prin pieţe, gândeam că târguie mărgele,
Într-un târziu la ea acasă poposi,
Speranţa mare-mi e c-o voi găsi,
Dar ea e dusă, e dusă şi-mpietrită,
De dorul lui Romeo e-n bronz şi otrăvită.
Eu am dat greş, fata e moartă pe pustii,
Şi al meu stăpân cu ea în cer se va întâlni.
Din nou, din nou îl plâng,
Iar eu Mihai, mă simt neputincios, nătâng… şi plâng.
O! Romeo…Te rog, păstrează-ți optimismul
La Donna-i bine, tocmai îți citea lirismul
😀
[…] Dă mila lui Romeo… […]