Din sânu-acestei vrăjmaşii străvechi,
Ies doi îndrăgostiţi bătuţi de soartă…

***
Oraş întreg vuieşte de-a morţii supărare,
De ceasuri eu la căpătâiul lui tot plâng,
Stăpânul meu cel bun e fără de suflare,
Iar eu Mihai, mă simt sfârşit, nătâng şi plâng.
Dar vai, mişcare-n pieptu-i se întâmplă, oare?
Şi-o umbra albă parcă-i dă târcoale, răsuflând.
-Stăpânul meu Romeo, aievea eşti aici sau mi se pare?
-Tu bun prieten şi credincios paj, răgaz primit-am pentru o întrebare,
-Atat mi s-a permis din ceruri să cobor,
-Zi repede că graba-mi este mare,
-De-otravă în curând eu am să mor,
-De ce mă chemi prieten bun cu îndurerare?
-Dă-mi pace… Ştii doar că voi ca eu să mor,
-Si apoi cu sufletul la ceruri să mă întorn,
-Rănit am fost pe veci în-al meu amor,
-Si acum nu vreau decât s-adorm.
–Vai cât te-nşeli stăpâne, vai,
-Te strig, te strig cu disperare ,
-Doar ca să-ţi spun revino-ţi, iubita îţi e-n viaţă,
-Si acum se jeluie cu vălu-i peste faţă,
– Doar adormită fu de-al lui Lorenzo ceai,
-Să scape pe moment de-al căsniciei trai.
-Cum, Giulietta mea trăieşte?
-O, zei slăviţi tocmai acum, când viaţa-mi amurgeşte?
-Micuţe paj, prieten bun Mihai, tu fugi acum degrabă,
-Si adu-o aici ca să mă vadă,
-Eu până atunci apăs, apăs pe inimă-mi să-mi bată
-Fug, fug stăpânul meu iubit,
-Pe Giulietta să-ţi aduc grăbit…
Şi-am căutat-o îndelung, pe străzi şi prin castele,
Şi apoi prin pieţe, gândeam că târguie mărgele,
Într-un târziu la ea acasă poposi,
Speranţa mare-mi e c-o voi găsi,
Dar ea e dusă, e dusă şi-mpietrită,
De dorul lui Romeo e-n bronz şi otrăvită.
Eu am dat greş, fata e moartă pe pustii,
Şi al meu stăpân cu ea în cer se va întâlni.
Din nou, din nou îl plâng,
Iar eu Mihai, mă simt neputincios, nătâng… şi plâng.