Mirosul lui Doru

Disclaimer
Atenție poveste reală! Poate conține texte descriptive și disturbatoare!

Dorule, hai afară să ne jucăm!
Dorule, de ce nu mai ieşi la joacă?
Dar Doru nu vrea să iasă, deşi îl strig mereu pe la uşi şi pe la geamuri, ori de câte ori mă lasă mama afară…
Doru s-a mutat de câteva luni în curtea noastră şi normal, ca doi copii de 8 ani ce suntem ne-am împrietenit repede. Ce mă joc eu se joacă şi el, ne împărţim maşinuţele şi ne jucăm de-a prinselea şi de-a v-aţi ascunselea…
Hai Dorule afară, uite eu mă dau în leagăn, tu de ce nu te dai cu mine?
Nu te lasă tatăl tău afară, că da, tu nu ai mamă, ai numai tată… Nu-i nimic, am eu mamă, dar nu am tată, vezi nu suntem prea diferiţi, Dorule!
De câteva zile ninge întruna, zăpada e tot mai mare şi eu de abia aştept să ies în curte. Să fac oameni de zăpadă şi să arunc cu bulgări în zid, să fac ștampile albe de zăpadă pe văruiala gri. Mai arunc câte-un bulgăre şi în uşa ta Dorule, poate mă auzi şi ţi se face poftă de o bulgăreală.
Dar cred că nu eşti acasă Dorule, de aia nu ieşi să te joci cu mine… Dorule, te-ai supărat pe mine?
Şi chiar aşa… -De când nu l-ai mai văzut pe Doru, Mihăiță? mă întreabă d-na Grecu, vecina din curte de vis a vis de el. Ridic din umeri neştiutor, nu-mi aduc aminte, ştiu doar că sigur pare că e acasă, că văd o luminiţă difuză pe înserate răzbătând printre perdele… -Poate îl întrebaţi d-voastră d-nă Grecu pe Doru când îl vedeţi, de ce nu iese afară, da? o rog după ce îmi primesc bomboana cuvenită şi mângâierea pe cap.
Lumini roşii albastre pe geamuri, lumini roşii albastre pe zăpadă, lumini roşii albastre pe dudul masiv din curte bătrân de sute de ani și decretat de primărie monument al naturii, asta insemnând că nimeni nu îl poate tăia, deşi nu e bun de nimic că nu face nicio dudă, e doar dudoi şi toată vara face mâţişoare verzi şi lungi de măturăm după el cazane întregi de dude verzi, necoapte. Face şi dude dar doar câteva, trebuie să te caţeri la vreo 2 etaje în înălţime după o dudă.
-Uitaţi tovarăşe miliţian, puneţi mâna să vedeţi cât de tare frig geamurile, frig ca focul în gerul nopţii, o văd pe d-na Grecu plimbându-i pe oamenii albaştri prin troienele de sub geamurile lui Doru. -Și dacă vă uitaţi atent, foarte atent, se vede o siluetă pe covor în lumina uşii de la sobă… priviţi, uşa sobei e roşie ca para focului, mă sperie d-na Grecu. Aud şi văd toate astea pe geamul larg deschis mirându-mă de miliţianul ce dă târcoale casei în miez de noapte încercând să vadă prin geamurile tale, Dorule…
-Mamii, mamii, eu mă duc afară să văd ce e cu Doru, uite că se pregăteşte nenea miliţianul să-i spargă uşa să intre.
Dar uşa a rămas întreagă, e mai bine pe geam, au concis miliţienii.
Stau în grădină cu mama şi bunica, cu nea Titi şi d-na Grecu, cu nea Mihai şi alţii vecini de pe stradă ce au fost sculaţi de maşinile roşii albastre ce vin una după alta la poarta noastră.
Geamul se face ţăndări. O arşiţă, o pală de căldură cum nu am simţit nicicând ne-a lovit pe toţi în gerul nopţii. Şi mirosul, da, mirosul a fost cel care aproape ne-a doborât la pământ, lăsându-ne toţi chirciţi pe vine în speranţa deșartă că va trece pe deasupra noastră şi va ieşi prin gratiile gardului şi se va împrăştia pe stradă. Fularul de la gât e pus imediat pe nas și încerc să rezist unui miros necunoscut mie… Nenea miliţianul se duce la maşină şi revine cu o geantă din care îşi scoate o mască şi mănuşi albe, un altul ciocăne de zor resturile de geam, lărgind gaura să poată băga mâna după mâner.
Geamurile sunt acum larg deschise, miliţienii sar înăuntru unul câte unul, traversează încăperile şi deschid uşa casei.
Mă smulg din braţele mamei şi înot prin nămeţii de zăpadă să ajung primul la uşa ta, Dorule… şi în lumina lanternelor văd o siluetă neagră enormă întinsă pe covor aproape de uşă şi încă una sub masă. Îmi vine să vomit rău, mă abțin cu greu, dar eu trebuie să intru să văd unde e Doru și miliţienii mă tot împing: -Luaţi copilul, luați-l imediat de aici, nu-l lăsaţi să intre… e tot ce mai aud şi sunt luat de mână şi băgat în casă.
Da, aşa e, Doru nu e acasă, altfel ar fi ieșit la ușă! şi mă bag în patul cu miros înecător, dulceag, de pisică moartă în miez de vară pe câmpul din spatele institutului de silvicultură, de vis a vis.
Cârpele ude puse la geamuri şi la uşi nu ne-au făcut somnul mai uşor, mirosul intră peste tot, îţi intră sub plapumă, în pijamale şi-n felia de pâine cu gem şi biscuiţii de lângă ceaiul băut de dimineaţă. Mă uit pe geam, curtea e plină cu oameni albaştri şi oameni cu halate albe şi măşti pe faţă. Dube albe sunt parcate pe strada închisă cu bandă galbenă de plastic, lumea se adună venind de pe străzile lăturalnice atrași parcă de mirosul urât și acum așteaptă cu toţii ceva în gerul dimineții.
-Mamii, eu mă duc afară, poate mai aflu ceva de Doru!
Stau pe scările casei şi privesc peste furnicarul din curte. E numai bine aici, jos nu aş vedea mare lucru, toţi sunt înalţi şi eu cam pitic. Un om în halat alb iese cu spatele aplecat de spate, ţinând de-o pătură… Ciudat om cară pe pătură, oare cum o fi ajuns în casa lui Doru? Am mai văzut oameni negri la televizor şi pe străzi pe la Universitate, când merg la cinema la Festival sau la Bucureşti şi mereu îi privesc curios şi întrebător. Dar unul aici în casa lui Doru, asta e chiar culmea, îmi zic privind mâna neagră ce iese de sub un petec de cearceaf pus pe corpul din pătură … Mirosul e din ce în ce mai îngrozitor, cadaveric, eu îmi miros mănuşa rece şi umedă, trecută prin zăpadă şi mă uit mirat la pulovărul maroniu tricotat ce stă pe burta umflată a negrului, mă uit la pantalonii de trening roşu cu alb cu care e îmbrăcat, ştiu că astea erau hainele tale Dorule, când ieşeai să te joci cu mine astă toamnă înainte să dea zăpada, acum multe săptămâni…
Lumea se dă la o parte din calea oamenilor în halate albe cu măşti pe faţă, femei şi bătrâne îşi fac cruci, eu mă ţin de nas şi respir pe gură, încerc doar să înţeleg ceea ce văd… zăpada din curte e bătătorită de la atâtea picioare, mici gheţuşuri s-au format din loc în loc, iar cei doi oameni în halate albe se chinuie aproape în mersul piticului să-şi păstreze echilibrul până la poarta unde o maşină albă îi aşteaptă cu uşile deschise și o targă pregătită.
Exact cum mă aşteptam şi încep să râd prosteşte când îl văd pe primul cum cade în fund scăpând pătura din mâini şi rostogolind trupul inert pe gheţuş… Un oftat se aude din piepturile oamenilor şi o linişte chinuitoare se lăsă, doar vrăbiile şi guguştiucii mai vorbesc privind la noi printre crengile dudoiului. Alţi oameni în halate albe sar în ajutor, doi ţin de pătură şi ceilalţi doi apucă de mâini şi de picioare corpul prăvălit în zăpadă. Îl ridică încet, cu greutate, dar o mână a negrului cedează şi se rupe din pulover, făcând corpul să cadă din nou în zăpadă, omul în alb priveşte uimit la mâna descărnată şi ruptă din cot a negrului, ciot ce e doar o palmă neagră în prelungirea unui os al antebraţului plin de carne şi piele sfârtecata şi sângerândă, din care atârnă tendoane ce şiroiesc un lichid roşu, gros pe zăpada albă şi bocancii omului. Aruncă braţul pe pătură şi se apleacă, apucându-l pe negrul din zăpadă de umeri şi celălalt de picioare, dar corpul se îndoaie şi burta umflată-i pocneşte ca un bostan prea copt la soare şi intestine fetide şi putrezite, bucăţi de organe înconjurate de o zeamă lichefiată roşie gălbuie, încep a curge din trup… Eu ţip ascuţit, femeile oftează iarăşi prelung, îngrozite: „Îl trage pământul maică pe săracul copil, uite că nu se lasă dus!” aud din mulţime… Cu mâinile înmănușate făcute căuş, omul în alb adună din zăpadă bucăţi de om, părţi din ficat, fire de maţe, fâşii de grăsime şi le aruncă înapoi în burta negrului de pe pătură întregindu-l ca pe o figurină dintr-un joc macabru… dar deja pentru mine e prea mult, spectacolul e grotesc şi înfiorător, acum încep să înţeleg… îmi vin în minte mirosul pisicii moarte şi plină de viermi din curtea institutului, şobolanii otrăviţi, morţi şi umflaţi găsiţi pe câmp şi rostogoliţi de curios cu băţul, lacrimi mari încep a-mi ţâşni din ochii măriţi de spaimă şi groază şi eu doar o trag disperat pe mamaie de mânecă plângând în hohote: -Mamaie, mamaie, ăla e Doru? E Doru al meu? Ce-a păţit Doru? rostesc printre sughiţuri şi duhori trase adânc în piept din lipsă de aer, printre amintiri din leagănul albastru din curte şi imagini cu zăpadă roşie amestecată cu organe.
De ce, de ce nu-mi răspunde nimeni, de ce toţi tac, păsările cerului tac, toţi mă privesc cu milă cum întreb şi plâng, trăgând-o în neştire pe mamaie de mânecă, îi văd buzele mişcându-se dar eu nu aud nimic, urechile-mi sunt surde la vorbele ei, eu aud doar clipocitul maţelor însângerate și lunecoase adunate din zăpadă şi îndesate în burta trupului de pe pătură.
Nu, nu se poate să fie el încerc să mă încurajez lăsându-mă moale pe scări, Doru nu e negru, Doru nu e gras şi mai ales, Doru nu miroase aşa!
Doru e doar un copil ca şi mine!
Şi apoi doar îmi simt obrajii arzând cum sunt frecaţi cu zăpadă, cum sunt luat pe braţe de doi vecini şi cărat exact ca pe Doru şi dus în casă şi pe mamaie cum mă freacă cu oţet pe tâmple şi pe faţă să-mi revin din leşin…
Două zile au stat oamenii legii cu geamurile şi uşile deschise, să facă măsurători şi să scrie rapoarte, să taie gazul ucigaş ce a ars in neştire zile în șir încălzind aiurea casa. Coșarii au curațat apoi hornul înfundat… uşile au fost închise, geamurile sigilate cu folie de plastic, iar noi din curte doar stăm şi vomităm aşteptând să treacă mirosul ce a intrat peste tot, în dulapuri, în cămară şi în frigider.
Treptat mirosul a dispărut, tot ce a rămas din Doru e pata roşie din curte ca o hartă sângerie a morţii acum înconjurată de mici lumânărele ce ard, aprinse de cine ştie cine şi atunci când ard eu mă apropii şi stau pe vine să privesc cum ceara se scurge şi se uneşte cu sângele din zăpadă, pentru că ştiu că în curând vei dispărea odată cu venirea primăverii sau atunci când voi creşte mare, dar până atunci mă uit, mă uit la ceara galbenă cum îngheaţă în forme neregulate pe sângele tău negru, încālzindu-l şi atunci… atunci se simte iarăşi…
Se simte mirosul tău, Dorule!

pentru Doru

Un comentariu

  1. Mișcător… A fost ca un film povestirea asta. Un film văzut prin ochii de copil ai naratorului, care ne face să simțim odată cu el retrăirea unui moment crucial din viața sa. Oricine ia contact cu moartea, se transformă mai apoi, indiferent de cum o percepe. Nouă ne este dat să surprindem exact acel moment. Momentul când spectacularul cadrelor caleidoscopice, care la început sunt înregistrate crud și impasibil, chiar amuzat când unul dintre oamenii în alb alunecă și cade, ajunge până la faza de înțelegere. Iar când se petrece aceasta, șocul este profund, zguduitor, până în pragul leșinului. Acel ceva, negru și urât mirositor care a fost scos din casă pe pătură, era chiar Doru, „un copil ca și el” până mai ieri, dar care printr-un accident nefericit a dispărut din viață. Ce a lăsat în urmă? O pată de sânge în zăpadă, un miros pestilențial și… o mulțime de întrebări fără răspuns, care aveau să-l schimbe pentru totdeauna pe prietenul său de joacă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.